Guave – (Kiran Desai, Zarvă în livada de guave, traducere din limba engleză şi note de Cătălina Necula)

Poate că e doar o impresie, dar mi se pare că trăim vremuri ale recompenselor/recuperărilor artistice. De la premiile Oscar până la Nobel sau Booker Prize, majoritatea distincţiilor conferite recent par a fi motivate mai degrabă de opere ori producţii anterioare celor ce sunt premiate. Astfel de premii au ajuns să semene mai degrabă cu o încununare a unei cariere întregi, o tardivă recunoaştere a unor merite neapreciate cum se cuvine şi la timp. No country for old men sau The Departed nu sunt nicidecum cele mai bune filme semnate de fraţii Coen sau de Scorsese. La fel, Dorris Lessing nu e cea mai de soi militantă feministă a literaturii contemporane. De asemenea, nici Kiran nu e mai strălucită decât mama ei Anita Desai. Şi totuşi, mama, după 3 nominalizări la premiile Booker, nu a reuşit să câştige, spre deosebire de fiica ei care, cu al doilea roman, Moştenitoarea tărâmului pierdut (Polirom, 2007) este marea câştigătoare a premiului în 2006. Am ales, în pofida aparentei mize minore, romanul său de debut din 1998, Zarvă în grădina de guave.

Povestea e simplă. Într-un orăşel contemporan din India (Shahkot), un tânăr neînţeles de familie, nesociabil şi timid, Sampath Chawla, hotărăşte să fugă de acasă şi se refugiază într-un arbore de guava, departe de privirile oricui, unde adoptă o viaţă liniştită şi calmă de pustnic. Cum, necum însă, societatea îi invadează mica oază de linişte din copac, oamenii încep să vină spre el atraşi parcă de o curiozitate inexplicabilă. Intră cu el în vorbă şi află că tânărul cunoaşte o serie întreagă de amănunte despre viaţa lor, fapt care îi îndreptăţeşte să îl considere un individ iluminat, un guru. Explicaţia raţională e de o simplitate revoltătoare. Tânărul fusese în prealabil funcţionar poştal, meserie care i-a permis să citească şi să violeze constant corespondenţa privată a localnicilor, reţinând astfel detalii suculente sau însemnate din viaţa lor. Foarte curând, familia care, iniţial, îl respinsese violent pe Sampath, sesizează oportunitatea de a profita de pe urma lui şi aproape că dezvoltă o mică industrie. Pun în vânzare tot soiul de nimicuri adresate „profetului”, un fel de plocoane pentru a-i stârni bunăvoinţa (cadouri reciclate de la o zi la alta, evident!). Dezvoltă micro-campanii de turism menite să atragă inocenţi şi gură-cască, dornici să îşi afle viitorul, să cunoască mari taine ale vieţii şi ale lumii sau să aibă iluzia accesului facil la un model spiritual. Către final, romanul virează de la sarcasm înspre o viziune sumbră, o micro-apocalipsă grotescă, în care maimuţele cuceresc livada de guave şi aduc haosul în paşnicul orăşel, fatalitate în faţa căreia şi aşa-zisul profet se dovedeşte a fi perfect neputincios.

Romanul de debut al lui Kiran Desai nu pare să ţintească sus. Povestea curge uşor, personajele sunt puţine, la limita între caricatură şi fiinţă de hârtie articulate coerent. Autoarea reuşeşte însă să creeze un torent narativ de ironii, obsesii, jocuri, demistificări, care creşte constant şi implacabil până la final. Poate că în asta constă strategia de succes a cărţii. Surpriza şi impactul sunt cu atât mai mari cu cât aşteptările şi prejudecăţile construite iniţial sunt mai neînsemnate. Şi nu-i puţin lucru să iei peste picior o societate care, în naivitatea ei, vede iluminare spirituală oriunde şi oricând, o clasă mijlocie de mici chiţibuşari care urmăresc îmbogăţirea sigură şi rapidă, speculând la maxim şanse cât de mici, un sistem care se poate defecta cu mare uşurinţă la cea mai mică atingere. Kiran Desai are puterea de a scrie cu o detaşare sănătoasă şi amuza(n)tă despre paradoxurile unei lumi care, e evident, îi e foarte dragă. Să citim fragmentul „revelaţiei” tatălui protagonistului, moment în care speculantul se trezeşte şi imaginea fiului inutil şi nevolnic e lăsată definitiv la o parte: „În momentul respectiv, domnul Chawla avu o revelaţie – dintr-odată, într-o descărcare copleşitoare de inteligenţă -, o revelaţie atât de rapidă şi de incredibilă în sine, că inima îi fu aruncată într-o stare de permanentă palpitare. Sampath ar putea fi norocul familiei sale. Ar putea să se îmbogăţească. Câţi dintre asceţi nu erau, în secret, bogaţi? Câţi dintre sfinţi nu erau, de fapt, cerşetori aşa cum păreau? Câţi dintre oamenii cu o înţelepciune de nepătruns nu aveau conturi bancare de neimaginat? Ce ocazie se ivise de nicăieri! Deja apăruse o schimbare în felul în care oamenii îl priveau pe Sampath: nu mai râdeau pe înfundate, nu mai rânjeau prefăcut şi nici nu mai plescăiau compătimitori din limbă. El, domnul Chawla, trebuia să acţioneze cât se putea de repede ca să fructifice posibilităţile acestea pentru familia sa, posibilităţi care, era convins, se întindeau mai departe de cel mai îndepărtat punct de pe linia orizontului pe care-l putea el zări” (p. 116). Descoperim în acest fragment o reţetă narativă care oglindeşte perfect structura de paradox a lumii ficţionale. Ironia muşcătoare a autoarei, în loc să îngroape şi să discrediteze personajul (în cazul de faţă domnul Chawla, tatăl lui Sampath) îl face extrem de simpatic în ochii cititorului. Nu e nicidecum genul de rezolvare de personaj comodă şi firească, şi, fie şi pentru această iscusinţă de a controla şi premedita efectele de lectură prin paradoxuri, Kiran Desai se dovedeşte a fi o scriitoare excelentă.

Zarvă în livada de guave s-ar putea să îi facă pe unii cititori să ridice nepăsători din umeri, să creadă că au de a face cu o carte mică şi neimportantă, pentru că intriga pare mică şi neimportantă – un ins antisocial se rupe de lume. Dacă vor avea însă răbdare, vor descoperi un roman extrem de amuzant, controlat foarte bine stilistic, complet imprevizibil şi foarte inteligent. O carte melanj care se citeşte cu zâmbete reţinute, cu surprize, cu nesfârşite senzaţii paradoxale de deja-lu şi noutate absolută. Exact senzaţiile pe care le încerci gustând pentru prima oară guave. Merită!

_________