Cărţi şi scriitori (III) (Răspund: Nicolae Prelipceanu, Grigore Chiper, Călina Trifan, Emilian Galaicu-Păun, Vladimir Bulat)

1. Despre un scriitor bun se crede că este şi un împătimit cititor. Dintre cărţile pe care le-aţi citit, pe care aţi fi dorit să o fi scris chiar Dvs.?

2. Ce carte v-a declanşat apetitul pentru scris, ce autor v-a învăţat să scrieţi?

3. Care este personajul Dvs. preferat?

4. Obişnuiţi să citiţi prietenilor fragmente din cartea la care lucraţi, pentru a le cunoaşte părerea  şi a vă verifica într-un fel? Sau preferaţi să nu vă devoalaţi proiectele de creaţie în timp ce lucraţi asupra lor? Aveţi un cititor privilegiat de ale cărui opinii ţineţi cont?

5. Ce carte v-a scandalizat în ultimul timp? Există, după opinia Dvs., cărţi „periculoase”, cărţi „dăunătoare”, cărţi care ar trebui interzise?

6. Aţi folosit vreodată o carte ca suport pentru o ceaşcă sau un ibric? Obişnuiţi să îndoiţi filele la lectură sau folosiţi, în mod obligatoriu, semne de carte?

7. Vi s-a întâmplat să citiţi o carte pe calculator? Aţi cumpărat vreodată un audiobook?

8. Ce are de câştigat sau de pierdut la ecranizare o carte, un autor?

9. Vă imaginaţi cititorul pentru care scrieţi? Vă influenţează gustul publicului?

10. Numiţi „cartea anului” în literatura română în 2007.

11. Ce i se poate ierta unui autor de literatură şi ce nu i se poate trece cu vederea sub nici o formă?

12. Premiul Nobel pentru literatură în 2007 i-a fost atribuit lui Doris Lessing. Care ar fi fost favoritul Dvs.?

Alte răspunsuri la ancheta noastră vor fi publicate în numerele viitoare ale revistei. Îi invităm şi pe alţi confraţi să se alăture acestei dezbateri despre Cărţi şi Scriitori. (v.g.)

Adresele noastre:
contrafort@moldnet.md;
vasilegarnet@yahoo.com;
vitalieciobanu@yahoo.com

Nicolae Prelipceanu

Bovarisme de cititor

1. Daţi-mi voie, dragi prieteni de la Contrafort, să nu mă simt, întâi, vreun „scriitor bun”, şi doi, „un împătimit”, asta mai ales pentru că nu sufăr cuvântul, prea patetic pentru gustul meu. Din păcate, generaţia mea a deschis ochii pe maculatura propagandei comuniste. Prin 1950, când voi fi luat eu în mână prima carte, deja apăruseră tot felul de porcării sovietice des­pre Stalin şi poporul rus care „libertate ne-au adus”. Eu îmi amintesc din acele vremuri o carte de un american, evident comunist, deci un super-minoritar în ţara lui, intitulată Prietenul nostru Allan (pronunţam alan cu accentul pe al doilea a). Era vorba, uite că îmi mai aduc aminte, ce prostie, să ţi se ocupe neuronii cu asemenea deşeuri intelectuale, despre un american de omenie, specie rară în viziune comunistă, până la urmă aflai că e anticapitalist, care era prietenul copiilor săraci din nu ştiu ce cartier new-yorkez, poate chiar Harlem. Ce făceau ei împreună nu-mi mai aduc aminte, slavă Domnului, dar putem cu toţii bănui: acesta, Allan, îi dogmatiza pe copii, era, aşadar, un fel de antipopă la catehismul de tip nou. Dar primul meu şoc cu o carte a avut loc - poate înainte de americanul acela, poate după - atunci când, citind Crăiasa zăpezilor, cred, de Andersen, căci mai existau şi cărţi din astea, am aflat că poţi pune un semn, să te culci sau să faci altceva şi să continui mâine. Cred că asta a fost marea deziluzie a vieţii mele, căci eu – îmi dau seama abia acum – luasem lectura drept formă de viaţă, or, viaţa nu o întrerupi şi o iei de unde ai lăsat-o. Sau, poate, o întrerupi şi încă foarte des? Partea a doua a primei întrebări e dură de tot şi te îndeamnă să te faci de râs spunând, ştiu eu, Divina Comedie sau Hamlet sau Demonii, sau Muntele vrăjit. Ei bine, eu aş fi vrut să scriu Deşertul tătarilor, dar mi-a luat-o altul înainte şi de aceea îl citesc, uneori, cu sfinţenie.

2. Aş vrea şi eu să mai ştiu ce carte m-a făcut să scriu prima dată, pe la 13-14 ani, când începeam romane şi le lăsam aşa. Cât despre învăţat, eu încă nu am învăţat să scriu, se vede asta cu ochiul liber.

3. Tare aş fi vrut să răspund la această întrebare, dar e o bătălie în memoria mea, încât îmi vine să răspund precum când­va Nichita Stănescu la întrebarea care e cel mai mare poet român: cel mai mare poet român sunt zece. Şi nici zece nu-mi ajunge ca să cuprind toţi Pirgii, Caţavencii, Miticii şi pe Caragiale însuşi, ca să mă păstrez la literatura română. Că în celelalte, ce să mai zic: câtă frunză, câtă iarbă. Depinde când răspunzi şi de unde te uiţi.

4. Nu citesc nici prietenilor, nici duşmanilor fragmente din cartea pe care o scriu şi nu-mi place să vorbesc despre asta, ar fi ca şi cum aş amaneta un viitor îndepărtat la care nu sunt deloc sigur că mai am dreptul.

5. Sunt multe cărţi dăunătoare pentru aceia care nu au un sistem imunitar solid, cultură, cu alte cuvinte. Dar să le interzici mi se pare prea mult. Căci, dacă am face asta, atunci am da dreptate comuniştilor care, crezând că bibliotecile scrise înaintea lor sunt dăunătoare, le-au interzis. Şi? Tot s-au prăbuşit, iar cărţile au reieşit la suprafaţă, e drept, pentru unii prea târziu, căci cu unele dintre ele s-ar fi format altfel, ar fi fost alţi oameni.

6. Nu-mi amintesc să fi pus altceva decât altă carte pe o carte. Cât despre semne, dacă tot nu pot citi neîncetat, aşa cum trebuie să te rogi, puneam bucăţele de hârtie, pe vremea când nu se confecţionau altele, acum, mă rog, avem unele speciale prin mai toate cărţile.

7. Cred că am citit pe calculator, dar nu cărţi literare. Cât despre audiobook, atâta timp cât văd cu ochii mei nu văd de ce ar trebui să dau văzul pe auz. Simţurile nu sunt echivalente şi nu produc acelaşi efect mintal, mai ales că audiobook-ul mi se pare o creaţie dublu mediată, de fapt, o descoperire pentru infirmi. Nu neapărat fizic.

8. Lanţurile.

9. Nu m-am gândit niciodată la vreun cititor şi am fost mirat de câte ori cineva mi-a spus că mi-a citit cutare carte. Cât despre gustul publicului, a se slăbi, Mitică. Dacă m-a influenţat un gust, acela a fost al cenzorului, pe care a trebuit să-l ocolesc, însă, prin atâtea tertipuri nedemne, ani în şir. Influenţă, nu glumă! Şi pentru asta, ca şi pentru faptul că nu am putut citi cărţi care azi apar, la timpul lor, ar trebui să cer despăgubiri regimului defunct şi reprezentanţilor lui. Am mai povestit cum, pe la 15 ani poate, citind undeva numele Proust şi titlul faimoasei sale septualogii, m-am dus fuga-fuguţa la biblioteca publică din orăşelul unde trăiam şi am cerut cartea (!). Prus(t)? m-a întrebat bibliotecara, nu avem decât Păpuşa. Eu m-am scandalizat, păi n-a scris aşa ceva. Ba da, să vă arăt. Şi mi-a arătat Păpuşa de Boleslav Pruss. Nu era mare distanţă, mai ales la pronunţie, între Proust şi Pruss, dar vorba unui banc din cale afară de licenţios, ce diferenţă de buchet.

13. (sic). Noi, cei care am avut marele noroc de a nu face puşcărie la comunişti, am fost, totuşi, închişi între zidurile unei culturi imbecile, am fost opriţi de la lectura marilor cărţi, pe care le vedem astăzi şi ne gândim unde, cine am fi fost, dacă le-am fi citit la timpul potrivit. Pentru asta nu poţi cere despăgubiri în instanţă şi, ce e mai grav, nici cerul n-o să ni le acorde, pentru că o să spună că tot noi, oamenii, ne-am zidit şi temniţa aceea cu ziduri de broşuri staliniste şi ceauşiste şi cu adevărata cultură arsă în piaţa publică sau măcar arestată la celebrul Fond Secret, S, carcera cărţilor, în marile biblioteci, unde aceasta mai supravieţuia.

Grigore Chiper

1. Mi-ar fi plăcut să mă consider un împătimit al lecturii. E o trăsătură mai degrabă caracteristică unei vârste, unei perioade de formare sau e ocupaţia unei persoane care stă acasă şi nu are altceva de făcut decât să-şi trăiască „plăcerea lecturii”. La un moment dat sesizezi că nu mai ai timp să te dedici lecturii nici măcar în măsura în care ai făcut-o. Lectura este extrem de cronofagă. Dar şi a selecta mai ales o carte tradusă este o acţiune descurajantă: se traduce foarte mult, între cărţi scrise recent şi cărţi întârziate. Cărţile traduse se recenzează foarte selectiv, deoarece nici critica literară nu poate să ţină pasul.

Cărţile circulă defectuos în spaţiul românesc. De multe ori faci eforturi desperate pentru a ajunge la o carte. Poţi să afli despre un volum excelent de poezie după o perioadă de câţiva ani.

Atunci când citeşti mormane de cărţi în virtutea profesiei tale de intelectual, iar aceste cărţi aproape că nu coincid cu ceea ce ai vrea să devină adevărata ta profesie şi nu va fi niciodată: scrisul – nu-ţi mai rămân forţe să citeşti din plăcere, aşa cum era în copilărie. Atunci încă nu exista pentru tine noţiunea de carte necesară.

Sunt mai multe tipuri de cărţi pe care ţi le-ai „însuşi” printr-un soi de fraudă ce exprimă suprema admiraţie faţă de un autor. În primul rând, sunt cărţile de o perfecţiune ucigătoare, cărţile intangibile. Ţi-ai fi dorit să scrii o astfel de carte în cel mai frumos vis al tău. Apoi vin cărţile mai reale, cele apropiate de tine ca sensibilitate, cărţile în care te regăseşti efectiv chiar dacă altcineva le-a scris. Sunt cărţi bune, în fond, accesibile ca dificultate, pe care nu le-ai scris doar dintr-un motiv sau altul. Cine sunt aceşti autori şi aceste cărţi? Sunt aceia şi acelea care te-au însoţit pe tot parcursul vieţii şi nu te-au lăsat să cedezi sau chiar să renunţi. Dacă nu ar fi existat această adevărată clasă de mijloc, ai fi fost în altă parte.

2. În continuarea celor spuse anterior, există cu siguranţă două feluri de scriitură: stimulatoare şi non-stimulatoare. Primul tip de scriitură este şi cel mai dorit între scriitori. A­tunci când eşti abia la început sau atunci când eşti prins într-un proiect care trenează, întâlnirea cu cărţile stimulatoare nu poate fi decât salvatoare. E cunoscut: cărţile se scriu şi din cărţi, iar pasajele „inspirate”, „transcrise” nu sunt cele mai rele.

3. Nu m-am gândit niciodată să-mi fac idoli sau preferinţe din personaje. Modelele din proza pe care o citesc sunt extrem de complexe, cu luminile şi umbrele lor. În plus, nu mă părăseşte nicicând senzaţia că trăim în lumi separate. În subsidiar, aproape în fiecare naraţiune bună găseşti un personaj care să-ţi fie simpatic. În literatură îţi poţi pune cel mult întrebarea: de ce nu?

4. Aş fi răspuns la această întrebare mai nuanţat, dacă eram întrebat cu vreo 20 de ani în urmă. Pentru un scriitor aflat abia la început de cale este foarte important să aibă posibilitatea să testeze ceea ce scrie. Lucrurile încă mai pot fi îmbunătăţite, apele limpezite, gusturile rafinate. Cu timpul, singurătatea, sus­piciunea şi egolatria – ca să rămânem în perimetrul unor defecte decente – se accentuează. Cu vârsta, exerciţiul de emulaţie capătă alte contururi şi orizonturi. Există un drum, firesc, pe care îl parcurge un artist în ce priveşte relaţia cu aproapele, colegul de breaslă. Trebuie luat în calcul şi faptul că literatura şi-a restrâns mult aria sa în RM. Dacă scriitorul ar avea un confident căruia să-i împărtăşească din angoasele sale, ar însemna că literatura e chiar un domeniu privilegiat.

5. Ceea ce pot spune sigur este că există teme care ar trebui interzise: exprimarea urii, incitarea la violenţă etc. Mai mult, aceste arii ale interdicţiilor ar trebui descrise clar şi exact pentru a descuraja sau eventual a sancţiona materializarea pe hârtie a temelor menţionate. În rest, nu cred că pot exista teme sau cărţi care ar trebui interzise. Toate cărţile au dreptul la existenţă chiar dacă valoarea sau moralitatea lor, din punctul nostru de vedere, este îndoielnică. Când se purcede la interdicţii, atunci de cele mai dese ori odată cu apa din scăldătoare se aruncă şi copilul. Adevărul e că trebuie să existe (să fie creată) instituţia critică, ale cărei atribute sunt trierea şi plasarea cărţilor în cadrul pe care îl merită. Fără însă o instituţie critică credibilă cărţile pot deveni într-adevăr periculoase.

M-a scandalizat o singură carte: cea pe care o aştept, o caut şi nu o găsesc în librării sau biblioteci.

6. Am folosit cartea ca suport pentru un vas o singură dată în viaţă, în tinereţe şi studenţie când oamenii dovedesc înclinaţii spre exhibarea frondei şi a spiritului lor gregar. Scriitorul pe care l-am „crucificat” în asemenea hal nu a avut nici de suferit, nici de câştigat de pe urma gestului nostru mai degrabă antisocial decât anti-literar.

7. Nu am citit vreo carte pe computer, pentru că a citi doar câteva pagini înseamnă a te supune unui veritabil supliciu. Am văzut mai multe persoane care citeau cărţi pe un computer de buzunar. Poate e o lectură mai agreabilă. Nu am computer de buzunar. Nu-mi imaginez un roman sub formă de audiobook. Am cumpărat mai multe cărţi cu CD însoţitor, dar nu am des­chis niciunul.

8. Depinde de valoarea cărţii şi de valoarea ecranizării, din combinaţia cărora rezultă câteva variante: carte bună – ecranizare bună, carte proastă – ecranizare pe măsură sau carte bună – ecranizare proastă, carte lamentabilă – film bun. În general, o operă literară voluminoasă şi excesiv de epică, având totodată calităţi literare modeste, e mai bine să o „citeşti” la cinema sau la televizor. Dacă textul este scris pentru lectură, niciun film nu-l înlocuieşte şi poate să creeze doar altceva. Se va încumeta cineva să turneze un film după Ulysses de Joyce?

9. La această întrebare ar putea răspunde mai tranşant cei care scriu despre droguri sau trafic de fiinţe umane. Deocamdată, acestea sunt temele care îţi oferă un dialog cu publicul din Basarabia. În rest, e tăcere.

10. Din păcate, Basarabia nu e tocmai spaţiul în care cartea să se simtă cel mai confortabil. Nu poţi fi la curent în materie de carte în niciun domeniu şi atunci pui accentul doar pe valoarea cărţii indiferent de anul de apariţie. Când intri în posesia unei cărţi bune, aproape că nu te mai interesează anul apariţiei ei. La noi chiar şi un juriu sau un alt organ colectiv se află în dificultate când trebuie să inventarieze producţia literară de carte românească şi să tragă apoi nişte concluzii. Simt un imens disconfort spiritual atunci când ştiu că foarte multe titluri de carte mi-au scăpat şi sunt pus în situaţia să aleg una din ceea ce a reuşit să ajungă în mâinile mele.

11. Unui autor i se poate ierta gafa literară şi nu i se trece cu vederea ceea ce nu poate fi trecut cu vederea nimănui.

12. În ce priveşte Nobelul, soluţia nu poate fi alta decât cea preconizată, cu suficiente excepţii care infirmă, de chiar Comitetul de acordare a premiilor: de a merge pe numele unor monştri sacri.

Atitudinea mea faţă de premianţi e una rezervată: nici nu-i admir, dar nici nu-i neg numai pentru că ei deţin Premiul Nobel. Nu fac parte nici din cei care întorc privirea de la reclamă, dar nici din cei care, după ce au citit anunţul publicitar, merg a doua zi la magazin şi cumpără produsul. Cu fiecare decernare încerc să trag propriile foloase. Bunăoară, în legătură cu Doris Lessing am aflat că cel mai bun roman al ei este Caietul albas­tru pe care nu l-am citit. De pe urma decernării am rămas cu o certitudine că merită să fie citit şi îl voi căuta neapărat.

Călina Trifan

1-2. Lectura mi-a provocat întotdeauna exaltare şi puseuri. Dar ce frumoasă e sminteala din pricina lecturii. Îţi dă sentimentul de deplinătate. Cărţile, pot spune fără exagerare, exercită asupra noastră o atracţie erotică. Pe vremea când nu ştiam prea multe despre literatură am citit mult şi aproape fără discernământ. Idee nu aveam de ficţiune şi viaţa din pagină mă fermeca, mă făcea să calc aievea pe covorul roşu, îmi desena un tipar mai mare decât îmi putea oferi realitatea palidă şi săracă, îmi permitea să dau ochii cu viaţa de pe tărâmul râvnit, cu îngerul şi chiar cu Dumnezeu, căci biserica din sat o demolaseră comuniştii. Chiar dacă am început a citi „cu şira spinării” mult mai târziu, indiscutabil că toate lecturile şi-au adus contribuţia la apariţia autorului, influenţa lor creatoare, ca să-l parafrazez pe Orhan Pamuk, a preschimbat cutia mea craniană într-o fosă de orchestră din ale cărei unghere, fără ca să-mi dau seama, azi răzbate sunetul lor îndepărtat. Cu adevărat, cititul şi scrisul sunt convergente. Cu Dostoievski, Montaigne, Flaubert, Emily Dickinson, Kafka ş.a. guşti nu doar bucuria artei. Să nu se înţeleagă că mă aşez pe acelaşi plan superior cu ei, pur şi simplu, ca cititori admitem că putem scrie capodopere, dar ceea ce ipotetic poate fi acceptat, practic (de regulă) devine imposibil. Cert e însă că hipnotica lor forţă, involuntar, ne trage în sus.

Mi-aşi fi dorit să scriu toate cărţile bune pe care le-am citit odată, să zicem VALURILE (W. Woolf), care au stârnit în sufletul meu un extaz nemărginit. În zgomotul lor din masa textului m-am auzit parcă şi pe mine. Un scriitor la puterea a treia (narator, învăţător şi vrăjitor) mi s-a părut şi Orhan Pamuk în „Mă numesc roşu”, roman care m-a frapat cu rafinamentul şi multitudinea lui de sensuri. Un crâmpei dintr-un vis pe care nu-l voi uita niciodată a fost lectura „Jocului cu mărgelele de sticlă” (Hesse), o dâră de lumină a lăsat în viaţa mea lectura romanului „Alexis Zorba” (N. Kazantzakis), un tain copios mi-au servit „Cuvintele” lui Sartre, cazuri (poetice) pilduitoare: Cesar Vallejo şi Sylvia Plath, Marina Ţvetaieva şi Wislawa Szymborska, Kavafis şi Holderlin ş.a. poeţi al căror strigăt uman şi voci răguşite mi-ar fi plăcut să le multiplic…, rostitul şi nerostitul Anei Blandiana, Ilenei Mălăncioiu, Norei Iuga, Gabrielei Melinescu.

3. Hamlet, Don Quijote, Mîşkin, dar şi Raskolnikov, eroina lirică a Scrisorilor portugheze mi-au deschis mintea şi inima.

4. Nu obişnuiesc să-mi testez proiectele scriptice, pentru că de multe ori am fost jertfă. Sigur, m-ar interesa părerea scriitorilor a căror scris îl apreciez, dar „viaţa este rizibil de scurtă” şi îi respect prea mult, şi prietenii şi cunoscuţii mi-i menajez „de această boală grea”, citesc doar când sunt solicitată. Cel care scrie mult, devine dependent de cei care îl citesc, îl ascultă, dar lumea cititorilor a scăzut catastrofal sau poate n-a scăzut, pur şi simplu, azi nu mai face faţă afluxului de informaţii, Internetului. Aşa că mă conduc mai mult de instinctul meu cultural, de instinctul meu de cititor. Am ajuns să consider că e mai important să citeşti o carte bună, decât să-ţi pierzi timpul scriind una proastă: „Să se laude alţii cu paginile pe care le-au scris/Eu mă mândresc cu cele pe care le-am citit”(„Un cititor”,Borges).

5. În general, e mai periculos să nu citeşti, fiindcă lectura cărţilor, în afara celor ideologice şi a celor proaste, rar poate fi „dăunătoare”, „periculoasă”. Chiar aşa, cine poate digera ceva nedigerabil? Dacă, din greşeală, pui pe limbă un produs iute, greţos, tot atunci îl scuipi, cu alte cuvinte, laşi cartea din mână de la primul capitol. Dintr-o carte memorizezi doar ceea ce te caracterizează şi pe tine, ce e şi al tău, restul se scurge ca apa de pe gâscă. Dacă însă ai un cromozom trădător, atunci... suportă consecinţele.

6. Cartea e un obiect ca şi multe altele, pe care doar lectorul pasionat, răbdător o poate însufleţi. Sigur că semnele de carte sunt minunate, dar în spaţiul nostru ele sunt de dată recentă, aşa că până mai ieri am folosit ca semne tot ce mi-a căzut sub mână, chiar şi pila de unghii. În calitate de bibliotecară am avut tot felul de situaţii, unele de-a dreptul hazlii, altele frizau prostia. Să foloseşti o carte ca suport nu e lucrul cel mai rău, să ne-amintim că până nu demult în U.R.S.S. cărţile, ziarele aveau (pe alocuri) şi o altă destinaţie, utilitate... În loc să-ţi izbeşti capul la nesfârşit de pereţi, mai bine izbeşte-l o dată de cărţi!...Sigur, fiind de formaţie bibliotecară, respect cititorii care au o atitudine civilizată, chiar o anumită pietate, vizavi şi de cărţile care merg la maculatură.

7. Nu, sunt de modă veche, sigur că timpul e ca un fluviu, mâine voi face şi asta.

8. Cuvântul dublat de imagine are doar de câştigat. Nu ştiu pe alţii, dar pe mine filmul mă trimite tot la carte. Ecranizarea unor romane a dublat celebritatea autorilor lor, aducându-i din nou în atenţia iubitorilor de literatură.

9. Subscriu la spusa lui Geo Bogza „Eu sunt primul şi ultimul meu cititor”, dar poate că zeul care veghează deasupra literaturii este cititorul! În aşteptarea lui „...îmi ţin frazele agăţate, cum se ţin hainele în dulap aşteptând să le poarte cineva” (W. Woolf). Îl aştept cu nerăbdare „ca pe un iubit”.

10. Nu mă pot pronunţa, deoarece încă nu am intrat „în comoara anului editorial 2007”, am restanţe la... cărţi mari, aduse de timp la rampă.

11. Om bun – scriitor bun, nu ţine. Am însuşit că un autor „e un om viu plus ceva şi minus altceva”. În ultimă instanţă pentru mine scriitorul contează atunci când reuşeşte să transforme „noroiul în aur”. La scriitorii în viaţă detest suficienţa, obedienţa, oportunismul, trocul.

12. Hotărârile înaltului juriu par de multe ori grave, dar lipsite de importanţă pentru literatură. Mai importantă mi se pare creaţia, opera, confirmată de posteritate.

Emilian Galaicu-Păun

Pericolul vine nu de la carte, ci de la lipsa acesteia în viaţa omului

1. Nu mă încumet să numesc o carte – aş nedreptăţi altele zece (la puterea a zecea) pe care mi-am dorit să le scriu, la diferite vîrste. Voi cita însă un poem – poemul prin excelenţă – , cornul de aur al băiatului, de Mircea Ivănescu, pe care l‑am recitit de atîtea ori, încît mi l-am apropriat, literalmente, ajungînd să-l simt mult mai al meu decît tot ce-am scris pînă să-l fi descoperit, la începutul anilor `90, în volumul Poesii nouă, Dacia, 1982 (o dată în plus îi felicit pe Dumitru Chioaru şi Ioan Radu Văcărescu pentru a-l fi inclus în Antologia poeziei române de la origini pînă azi, Paralela 45, 1998). În 2003, am luat cu mine cartea la Sibiu, iar destinul a avut grijă să mă facă intrat în casa lui Mircea Ivănescu, unde n-am pregetat să-i cer un autograf – şi astăzi nu-mi vine să cred că mi s-a întîmplat minunea asta!...

Între timp însă am găsit o modalitate – altminteri, la îndemîna oricărui cărturar – , dacă nu de a scrie, cel puţin de a rescrie anumite cărţi citite: traducerea. Din 2000 încoace am tălmăcit pre limba noastră nu mai puţin de 6 volume, însumînd cca 4.000 de pagini (mai exact 3.384), dintre care două – O istorie a diavolului, de Robert Muchembled, şi mai cu seamă O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, de Michel Pastoureau – chiar că m-au marcat à jamais. Formal, în dauna cărţilor mele (de la Yin Time, Vinea, 1999, n-am mai scos nimic nou, doar o antologie şi o Neantologie); în esenţă însă, spre marele lor beneficiu (nici un critic serios nu ar trebui să‑mi citească romanul Ţesut viu. 10 x 10, în pregătire, fără să fi parcurs cel puţin volumele lui Pastoureau, traduse de mine pentru Cartier). Astfel încît între cele şapte vaci grase (anii `91-`99, cînd mi-au apărut majoritatea volumelor: poezie, proză, eseu) şi cele şapte vaci slabe (anii 2000-2007, cînd am semnat doar traduceri), mie unuia îmi vine greu să-mi aleg... turma: pe de-o parte, prea puţine dintre textele mele originale din ultimul deceniu îmi ţin de foame; pe de-alta, traducerile mele hrănesc o mulţime de lume (poeţi, universitari etc.). Şi, ca şi cum nu eram suficient de împărţit, de curînd mi-a fost dat să trăiesc o experienţă inedită: în ultima săptămînă a lui noiembrie 2007 apărea la Editura Cartier Ursul. Istoria unui rege decăzut, de Michel Pastoureau, în tălmăcirea mea; paralel, la Pop Verlag, Ludwigsburg/Stuttgart, vedea lumina tiparului traducerea germană a Yin Time-lor mele. Ei bine, mult mai a mea mi se pare cartea lui Pastoureau pe care am tălmăcit-o eu decît volumul meu transpus în limba lui Goethe sau – de ce nu? – în limba lui Paul Celan, de Hellmut Seiler!

2. Ar trebui să dau la o parte mii şi mii de volume, dacă nu biblioteci întregi, pentru a răzbate la acea primă carte (pagină tipărită, foaie volantă, ce-o fi fost...), care va fi declanşat pofta de scris. Frică mi-i că, astăzi, ea nu mi-ar mai spune nimic... Nici autorii care m-au învăţat să scriu n-au rămas unii şi aceiaşi, şi asta fiindcă ulterior a trebuit să mă dezvăţ, uneori dureros, s-o fac a la cutare sau cutare (în acest sens, Abece-Dor a însemnat un fel de „despărţire” de Ion Barbu, iar Levitaţii deasupra hăului – de Ion Caraion). Nu-i mai puţin adevărat că de-atunci am învăţat lecţia: o carte vie (rea sau bună, sau mai nuanţat — rea, da’ buuună!) este cartea care-mi stîrneşte – aces­ta-i cuvîntul! – dorinţa, o carte cu sex apeal.

3. Primul care-mi vine în minte este Venicika, „băutorul metafizic” al lui Venedikt Erofeev din Moscova-Petuşki, pe care-l văd împrumutînd trăsăturile mult regretatului Emil Iordache, cel care l-a transpus – genial! – în limba lui Caragiale. Dacă ar fi să-i caut o pereche în literatura universală, tot la rusoaica Nastasia Filipovna m-ar duce gîndul, iar ca triunghiul să fie complet, l-aş convoca şi pe kneazul Mîşkin. Alte cupluri însă, acolo unde nu-i vorba de menage à trois, bat la uşă, revendicîndu-şi dreptul de a sălăşlui în inima mea. Dintre acestea, mă simt foarte bine în compania lui Baltasar Şapte-Sori şi a Blimundei Şapte-Luni, din Memorialul de la Mafra, al lui Jose Saramago.

4. Dat fiind că eu nu scriu poezii, ci cărţi sau, dacă ar fi să-i cred pe critici, cartea invelată, fiecare poem este în acelaşi timp un text autonom, dar şi o piesă (numai nu de schimb!) în marele puzzle al lui Unu-adunat-împreună; ceea ce presupune o continuă racordare a fiecărui text cu ansamblul. Cum însă lucrul acesta nu se întîmplă „din prima”, adeseori sînt în pielea dirijorului care, în timpul celei de-a n-sprezecea probe de orchestră, îşi rupe bagheta, de capul viorii întîi, nemulţumit de toţi şi de toate. Fiecare vers nou se lasă cucerit ca, o redută duşmană, cu pierderi enorme: vorba prietenului meu Dan Bogdan Hanu – scriu pe înDELETE. Ca şi cum poezia mi s-ar oferi (teoretic) în progresie aritmetică, refuzîndu-mi-se (practic) în progresie geometrică! În aceste condiţii, dau la tipar (ceea ce echivalează cu: dau la citit) doar cîteva texte (cel mult 7), la distanţă de ani (ultimele 3 poeme le-am publicat la „Contrafort”, în ianuarie 2006, după o tăcere de 7 ani).

Cît despre proză, mi-am tipărit cele 7 capitole ale romanului Ţesut viu. 10 x 10 (altele trei tre’ să le scriu) pe durata ultimului deceniu, toate în „Vatra”, avînd de fiecare dată reacţii imediate dintre cele mai variate (de la texte de răspuns, preponderent proze scurte, pe care le primesc pe mail, la Cartier, la propuneri de editare) – ceea ce înseamnă că şi-au găsit cititorul privilegiat.

Doar că publicarea reprezintă cel mult partea vizibilă a icebergului, pe care-i inviţi să păşească pe toţi doritorii, în timp ce, la celălalt capăt, ascuns ochiului profan, vulcanul activ îşi scuipă lava. Mie unuia îmi place singurătatea de la cazane, cînd răscolesc jarul – doar-doar va începe să picure lichidul incendiar (ca să-l citez pe Al. Cistelecan: „Poetica lui Emilian Galaicu-Păun se bizuie pe principiul ţuicii ardeleneşti: ea întoarce mereu aceeaşi substanţă, pînă cînd se obţine un lichid care ia foc de la sine”).

5. Aş fi vrut să dau de-o asemenea carte, să-mi vină s-o... iau la palme! N-a fost să fie. (Şi, vă rog să mă credeţi, am citit pe rupte, în toţi aceşti ani, în cîteva limbi, de la tratate de filosofie la romane erotice frizînd pornografia – e suficient să-mi ascultaţi emisiunea „Carte la pachet”, în fiecare luni seara, la radio Europa Liberă.) Pericolul vine nu de la carte, ci de la lipsa acesteia în viaţa omului. Dăunător este analfabetismul (nu-i mai puţin adevărat că şi cărturarul poate face mult rău: mă gîndesc, bunăoară, la Valeriu Senic, cel care a încălecat „neos­tenita chiriliţă”, ajungînd să semneze textul Imnului de stat al autoproclamatei Republici Moldoveneşti Nistrene). Cît despre interzicerea cărţilor, ei bine, acestea îşi iau oricum revanşa (vezi şi splendidul roman al lui Dai Sijie, Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză).

6. Cum în casa mea sînt mai multe cărţi decît suprafeţe disponibile pentru ceşti sau ibrice, e musai să fi aşezat ceaşca de ceai (mai rar, cafea) pe DEI, să zicem, dicţionarul suportînd stoic infuzia intelectuală. Niciodată însă farfuria cu borş sau sticla de bere! În viaţa mea n-am mîncat mici tăvăliţi în muştar pe foi smulse din Fenomenologia spiritului, la fel cum nu mi s-a întîmplat să beau un vin din pahare de hîrtie făcute din Sărmanul Dionis. Şi nici nu obişnuiesc să îndoi filele; în cel mai rău caz îmi folosesc degetul arătător ca semn de carte, pînă găsesc un leu, un tichet de troleibuz sau chiar... o altă carte ceva mai subţire.

7. Am citit fragmente întinse din unele cărţi, pe calculator, înainte de a le cere unor edituri străine (în temei, franceze), în vederea publicării lor în română. Odată traduse, le-am (re)citit de la capăt, cu un ochi pe versiunea franceză, cu altul pe versiunea românească. Nu am cumpărat însă nici un audiobook (ba da, din noua serie de poezie de la Cartea Românească!), dar mi-ar fi plăcut să am Cartea lui Iov, în lectura lui Innokentii Smoktunovski. Ca şi cum însuşi Cuvîntul vorbeşte prin gura genialului actor rus!

8. Îşi pierde (eventual) cititorul, pentru a-şi cîştiga un public (sînt tentat să adaug: marele). Dar la fel de bine s-ar putea să „facă meci nul”. Există o mulţime de cărţi mari ecranizate a căror versiune cinematografică am refuzat s-o privesc (bunăoară, Maestrul şi Margarita), dar şi cîteva filme care m-au zguduit într-atît, încît am renunţat apoi să mai citesc cartea ce a stat la bază (mă gîndesc la Călăuza lui Andrei Tarkovski). Cine a avut de pierdut? În nici un caz cartea!

9. Nu e nevoie să mi-l imaginez – îl cunosc, pe cîte unul (adevărat, eu mi l-aş fi dorit unul şi unul). Fără să fiu insensibil la opiniile cititorului, mai degrabă eu sînt cel care încearcă să-l influenţeze. Probabil că mi-a reuşit, cel puţin în parte, de vreme ce critica vorbeşte de emulii mei literari. Nu însă în măsura în care vreo carte de-a mea ar fi fost formativă pentru publicul larg. (Compensez cu brio acest deficit de influenţă auctorială, prezentînd, săptămînal, cîte o carte la radio Europa Liberă – cine are urechi... să le citească!)

10. O singură carte?! (În 2004, n-aş fi ezitat să numesc Pupa russa lui Gheorghe Crăciun.) Hai să zicem că 2007 a fost un an fără moţ, chiar dacă n-au lipsit cărţile bune şi foarte bune. (Nu‑i baiu, juriile USR/USM vor împărţi feliile tortului, deşi, după cum se trag sforile, aş fi tentat să zic: vor felia, cu aţa de zece, mămăliga...) Cum însă capodoperele nu se scriu în tot anu’, ce-ar fi să-i readresăm întrebarea anului literar 2008? Să se ştie de pe-acum că va da seama, în paginile revistelor de cultură.

11. Grea întrebare! Am scris, acum cîţiva ani, un eseu – „Cît face un intelectual?” – în care încercam să aflu gradul de responsabilitate a omului de litere (iar la modul ideal, şi de cuvînt!) în faţa propriei conştiinţe, dar şi în ochii publicului/poporului său. Adevărul este că orice derapaj al unui mare artist are efectul unei avalanşe în munţi, pe cînd nebunia colectivă trece adeseori drept rătăcire. Şi atunci: s-o judec pe Leni Riefenstahl pentru Triumful voinţei sau pe miile de nemţi ce formau cruci umane încîrligate? Să fie Louis-Ferdinand Celine mai vinovat decît sutele de francezi obişnuiţi care au turnat, iar după Eliberare s-au grăbit – primii! – să le tundă la piele, în pieţele publice, pe femeile ce s-au culcat, din interes sau din dragoste, cu ocupantul (vezi şi Himere, de Romain Gary – testamentul său literar)? Sigur, mi-ar fi plăcut să cred că intelighenţia (y compris, de creaţie) este un anticorp cu care ar trebui vaccinată populaţia pentru a dobîndi imunitate de popor... Chiar dacă, de foarte multe ori, nu-i decît o pătură la picioarele cutărui sau cutărui potentat. Ca să nu zicem obială...

12. De ani buni, pe lista mea de aşteptare se află cel puţin trei nume: Milan Kundera, Mario Vargas Llosa şi Ismail Kadare, la care se adaugă – aşa, pour la bonne bouche! – Mircea Ivănescu. Cum tustrei sînt nişte domni desăvîrşiţi, să zicem că au lăsat-o să treacă în faţă pe Doris Lessing, marea doamnă a literelor britanice. În 2006 însă, între Umberto Eco şi Orhan Pamuk, l-aş fi ales fără să ezit pe autorul Numelui trandafirului, fiindcă originalul este întotdeauna mai valoros decît remake-ul. În schimb, desemnarea Elfriedei Jelinek m-a entuziasmat: Pianista este, literalmente, o capodoperă (iar versiunea românească a Norei Iuga, una de zile mari!). Doar că lista marilor scriitori care au ratat cu brio Premiul Nobel este atît de impunătoare, încît riscă să fie mai prestigioasă decît cea a laureaţilor...

Vladimir Bulat

1. Îmi plac scriitorii, dar nu-i adulez. Apetitul pentru scris nu a venit de undeva din exteriorul meu, alias de la cărţi, ci din interior, din adâncurile conştiinţei. Din acea materie insondabilă de unde avem şi ne vin intuiţia, premoniţiile, bunul gust. Astea, în mod clar, nu le avem de la noi... Cartea pe care vreau să o scriu e tot în mine, adânc zăvorâtă, tăinuită.

2. Sunt puţine cărţi care să fi avut această putere. Le enumăr, contabiliceşte, fără a le distribui în vreo ordine anume: DESCRIPTIO MOLDAVIAE, de Cantemir, În afara destinului, de Kertész, Jocul cu mărgele de sticlă, de Hesse, Vocile din Marrakech, de Canetti, Fondamenta degli Incurabili, de Brodsky, Moarte pe credit, de Céline, Celebrarea femeii, de Moreau, Nouă povestiri, de Salinger, Matisse, de Ilichevsky (câştigătorul Booker-ului rusesc pentru 2007 – e unul din prozatorii ruşi cei mai cristalini, de la Bunin încoace – părerea mea!), Pensiunea doamnei Pipersberg, de Bonciu, Trilogia New Yorkului, de Aus­ter, Memoriile lui Hadrian, de Yourcenar, Interpret de maladii, de Lahiri, Maestrul şi Margarita, de Bulgakov, Viaţa lui Arseniev, de Bunin... Sunt cărţi foarte diferite, ale unor autori din epoci şi culturi diferite, dar din fiecare spicuiesc mereu câte ceva, puţin câte puţin, şi fac din aceste fărâme un mozaic al lumii în care trăiesc, spre a o înţelege şi pricepe mai bine. Mai adânc. Asta fac eu cu cărţile laice. Cu cele religioase lucrurile stau niţel altfel. Nu am spaţiu să dezvolt.

3. Iosif Brodsky, care revine din nou şi din nou la Venezia, până lasă cu glas de moarte să fie înmormântat în cimitirul din Lagună... Nu am simţit niciodată un personaj mai misterios. După ce am vizitat Venezia, ghidat de Fondamenta degli Incurabili, am înţeles mai bine de ce venezienii sunt cei mai mândri cetăţeni de pe faţa pământului.

4. Soţia mea citeşte aproape tot ce scriu, şi a cărei părere valorează enorm pentru mine, chiar dacă, adesea, ajungem să ne tensionăm straşnic, dar şi să ne amuzăm sardonic pe seama acestei încrâncenări din partea mea.

5. Literatura, dacă nu e grafomanie sterilă şi searbădă (e o modă astăzi să scrii de dragul caligrafierii slovelor fără rezonanţă!), nu trebuie supusă niciunei cenzuri sau reglementărilor. Ea trebuie să trăiască „după capul său” limpede.

6. Lectura este pentru mine un proces făcut cu atenţie, chiar dacă obişnuiesc să citesc şi în mijloacele de transport în comun. Sau după miezul nopţii. Mereu folosesc semne de carte, majoritatea dintre ele le fac singur, le institui această funcţie. Folosesc cartoane de tot felul: etichete de haine, cutii de pan­tofi, pe care le feliez, bileţele, cărţi poştale, plicuri etc. Am mereu în jurul cărţii creioane colorate, markere, pixuri pentru a lua notiţe; fac fişe pentru unele cărţi, le adun în mape şi cutii.

7. Pe monitorul computerului citesc doar presa cotidiană, şi doar arareori – literatură. Am citit un singur roman pe acest suport – Scurtă istorie a tractoarelor în limba ucraineană, de Marina Lewycka. O carte amuzantă şi pilduitoare. Dar n-aş repeta prea curând această experienţă. Dacă se ia curentul în mijlocul unui pasaj care ne cucereşte?!

Dar mai trebuie repejor să adaug că lectura Cronicilor lui Popescu, 24 mai-3 iunie 2007, m-a încântat! Se pot descărca de pe: http://www.oberliht.org.md/cronici.html

8. De cele mai multe ori – sunt lucruri distincte, dacă nu chiar paralele. Serialul Maestrul şi Margarita, bunăoară, ecranizat de Bortko, a vulgarizat capodopera bulgakoviană.

9. Există cititori pentru orice fel de scriere, de aceea, scriitorul nu trebuie să se gândească cu dinadinsul la cititorii săi. Dacă o face, atunci şi potenţialii cititori (sau fani!) participă la actul facerii, al scrierii propriu-zise. Drept urmare, scriitorul trebuie foarte serios să decidă, vrea să fie un autor sau un coautor. „Împins” de la spate, acesta se dedublează, frizează ridicolul, decade, se castrează pe sine în ultimă instanţă.

10. Iepurii nu mor, de Baştovoi, reeditată într-o versiune revăzută la Polirom.

11. Lipsa de onestitate şi a talentului nu se pot trece cu vederea nici în ruptul capului niciunui literat.