„Încerc să fiu analitic şi să dau o formă experienţei mele de viaţă” (Interviu cu Dumitru Oboroc, artist vizual

- Se împlineşte deja un cincinal de când a apărut „dicţionarul” lui Vasile Stati, tu când l-ai „descoperit” şi cum ţi-a venit ideea să lucrezi cu acest material?

- Am aflat despre acest dicţionar  încă de la apariţia lui, însă abia acum am avut nevoie de el, pentru că era singurul index fizic oficial pe care l-am putut găsi, unul care să „justifice” un „Centru Cultural Moldovenesc” în inima culturală a României. Faptul că sunt deja 5 ani de când a apărut acest dicţionar şi faptul că încă mai este prezent pe rafturile librăriilor din Chişinău este un indicator foarte clar al realităţilor politice din R. Moldova.

- Dacă puterea de la Chişinău va activa în front la fel ca şi până acum, s-ar putea ajunge ca „Centrul cultural moldovenesc” să nu mai fie o ficţiune, închipuită de tine, ci chiar să devină o realitate atroce. Ţi-ar conveni statutul acesta de „proroc” al unei idei castratoare?

- În ceea ce priveşte profeţia unui astfel de centru: În primul rând, aş fi preferat ca realitatea socio-politică din Republica Moldova să fie cu totul alta şi să nu se fi ajuns aici; să nu fi existat această situaţie aberantă care să îmi permită să îmi imaginez o instituţie schizoidă ca cea pe care am instalat-o în Centrul Cultural Francez din Iaşi (CCFI).

În ceea ce priveşte intenţiile de ordin politic ale Chişinăului:

Nu m-ar mira dacă s-ar deschide astfel de centre în viitorul apropiat. Însă problema nu este în instalarea fizică a unor astfel de centre, ci dacă actuala clasă politică va reuşi să motiveze o distincţie clară între cultura „moldovenească” şi cultura română. Dacă o astfel de fiinţă culturală va lua naştere, atunci cred că va fi o imensă problemă.

- Cum ai ajuns la soluţia aceasta unificatoare de a pune împreună lucruri până la urmă diferite: carpetele cu chipurile domnitorilor moldoveni şi aiuritorul „dicţionar”, care e legătura dintre ele?

- Vreau să menţionez, la început, că expoziţia de la Centrul Cultural Francez Iaşi este o expoziţie unitară şi că fiecare element constitutiv al ei elucidează, în primul rând, problematica identităţii moldo-române şi a întregului context geopolitic al acesteia. Conţinutul problemei analizate este schizoid, am putea vorbi chiar despre o absenţă a conţinutului. Prin urmare, forma estetică pe care o îmbracă lucrările mele este pe măsură: o estetizare aberantă redată prin carpetele cu domnitori, prin vaza expusă şi prin rama aplicată ostentativ pe lucrarea: „Rothko politicus. Bucuria culorii. Eu şi iubita mea”. Prin carpete, estetizarea demască influenţa ideologică care goleşte forma de conţinut, iar personajul reprezentat devine un simplu ikon al unui perfid joc politic. Vaza expusă este, în acest context, expresia ultimă a formei ce nu are conţinut, la fel cum este şi „Centrul Cultural Moldovenesc”. Rama de pe ”Rothko politicus”, care nu reuşeşte să încadreze o formă ce reprezintă o situaţie socio-politică evidentă, cu repercusiuni existenţiale dramatice, este expresia neputinţei cadrului estetic de a reprezenta suficient  de credibil drame de acest gen.

- Nu crezi că o astfel de intervenţie (îi spun aşa pentru că punerea în contextul unui centru cultural occidental a problematicii propuse de tine are un caracter profund ideologizat, activ şi virulent problematizant) şi-ar găsi locul şi la Chişinău, fie şi într-un spaţiu mult mai neconvenţional decât este acesta, Centrul Cultural Francez?

- După cum ţi-ai dat seama, instalaţia centrală a expoziţiei este înfiinţarea în cadrul CCFI a unui „Centru Cultural Moldovenesc”. Acest centru este constituit dintr-un birou cu scaun, „dicţionarul moldovenesc-românesc”, plăcuţa de identitate a centrului, mocheta roşie şi carpetele cu domnitori, plus – funcţionarul absent, anunţat printr-o cămaşă albastră lăsată pe scaun şi un bilet scris de mână în care funcţionarul anunţă că revine în 5 minute. Carpetele cu domnitori români, după opinia mea, sunt indici ai încercării ideologice de conturare a unei identităţi culturale naţionale pe baza unei istorii care este a unui popor mult mai mare decât cel care se încearcă a se contura forţat. În această ordine de idei, cum se justifică asumarea în cultura „moldovenească” ideologică a unui personaj istoric precum domnitorul Mihai Viteazul? Această întrebare rămâne deschisă, iar situaţia rămâne suspendată şi aberantă. Instalaţia analizează, în fond, cum mutilările ideologice ale istoriei şi culturii ajung să avorteze dicţionare ca cel prezent în expoziţie.

Sincer să fiu, intervenţia mea funcţionează corect numai în spaţiul în care este expus acum, adică într-un centru cultural occidental de pe teritoriul României. În momentul în care schimbi aceste aspecte, lucrările îşi modifică sensurile şi intenţiile.

- Cum te defineşti în acest moment, ca artist plastic, filosof, activist sau un critic al sistemului post-totalitar? Căci ce propui tu acum, prin această expoziţie (şi titlul ei presupune un răgaz, o aşteptare, un recul) este expresia şi ecoul unor problematici serioase nesoluţionate şi nechestionate până la capăt încă din era totalitară... Sunt decenii la mijloc.

- Referitor la definirea mea, nu mă vad un critic al unui sistem, mai curând încerc să fiu analitic şi să dau o formă experienţei mele de viaţă din cadrul unui context pe care încerc să îl analizez prin obiecte transformate în lucrări de artă. Dacă s-a întâmplat ca acest context în care îmi duc existenţa să fie aberant, este firesc ca lucrările mele să scoată la suprafaţă anume acest lucru şi nu am nici o reţinere să îl arăt aşa cum îl trăiesc eu.