Despre Robbe-Grilllet, Salonul de Carte de la Paris şi „pensionările” de la Academia Goncourt

Vestea lunii este una tristă: în noaptea de 17 spre 18 februarie a încetat din viaţă Alain R­obbe-Grillet, scriitor, scenarist, intelectual controversat, membru al Academiei Franceze. Robbe-Grilllet este considerat Părinte (Papă) al Noului Roman Francez, fenomen literar situat între anii 1950–1970, animat de câţiva scriitori situaţi, în principal, în jurul Editurii „Les Éditions de Minuit”. Autor al volumelor „Un roman sentimental” (2007), „La reprise” (2001, tradus la Editura Polirom, în 2003 cu titlul „Reluarea”), „Les Gommes” (1953, tradus la Editura  pentru Literatură Universală în 1967 ca „Gumele”), „La Jalousie” (1957) etc. A scris scenarii pentru câteva filme, dintre care cel mai cunoscut este „L’Année dernière à Marienbad”, realizat în 1961 de Alain Resnais. Figură contradictorie a spaţiului public francez, Alain Robbe-Grillet este ales membru al Academiei Franceze în 2004, dar a refuzat să pronunţe discursul oficial de recepţie şi nici n-a îmbrăcat vreodată toga verde, considerând această tradiţie drept „una perimată şi anacronică”.

 ***

Scandal la Salonul de Carte de la Paris, eveniment desfăşurat în perioada 14-19 martie 2008. Cu ocazia aniversării a 60-a a întemeierii statului evreu, organizatorii au decis ca invitatul de onoare din acest an să fie Israelul. Gestul a fost motivat ca „un semn de respect şi recunoştinţă pentru o literatură dinamică, de o bogăţie imensă.” Au fost invitaţi 39 autori israelieni, o selecţie care urma să acopere diversitatea religioasă, lingvistică şi politică a Israelului. Printre ei nume sonore, cunoscute publicului francez şi internaţional – Amos Oz, Aharon Appelfeld, David Grossman.

Preferinţele organizatorilor au stârnit largi proteste în rândul unor organizaţii islamice. Astfel, Organizaţia Educativă, Ştiinţifică şi Culturală Islamică (ISESCO) a chemat cele 50 de state-membru să  boicoteze Salonul de Carte de la Paris în semn de protest faţă de „onoarea” acordată statului evreu care „poartă o politică de asasinat, represiune şi blocadă faţă de poporul palestinian”.

Libanul a boicotat evenimentul, iar oficialităţile din Maroc, Tunisia şi Algeria au anulat rezervarea pentru standurile oficiale, dar au declarat că nu vor împiedica scriitorii din ţările lor să participe la Salon pe cont propriu.

Apelurile organizaţiilor islamice au stârnit simpatii şi printre unii intelectuali europeni. Tariq Ramadan, islamolog şi profesor la Saint Antony’s College, Oxford, a nuanţat un pic tenta fundamentalistă a boicotului, explicând, în numărul din 28 februarie al cotidianului Le Monde, că acţiunea nu vizează poporul evreu şi nu este îndreptată împotriva acestuia, ci este un protest legitim contra „politicii de ocupaţie şi represiune a guvernelor israeliene succesive.” Ramadan a contestat reprezentativitatea selecţiei literare, reproşând organizatorilor absenţa, printre scriitorii invitaţi, a autorilor israelieni arabi, creştini şi musulmani.

În replică, David Chemla, directorul pentru Franţa al mişcării „Peace Now” (Pacea Acum) a infirmat argumentul că printre invitaţi nu s-ar număra şi scriitori musulmani, oferind numele a doi dintre ei, prezenţi la Salon: Sayed Kashua şi Naim Araidi...

În fine, Salonul a fost un succes total: chiar cei mai gălăgioşi boicotori – romancierul egiptean Alaa-Al-Aswany, Tariq Ramadan însuşi, şi jurnalistul israelian Benny Ziffer, una dintre peniţele cele mai redutabile ale suplimentului literar al cotidianului Haaretz, au fost prezenţi la Salonul de Carte. Cu excepţia unui mic incident – căderea unei bucăţi de stand oficial peste bodygarzii preşedintelui evreu Shimon Perez - boicotul nu a avut nici un efect, chiar dacă tensiunea şi frica faţă de un eventual atac terorist sau „o răzbunare palestiniană” au fost la un nivel maxim pe toată durata evenimentului... În plus, scandalul a adus Salonului de Carte o publicitate nesperată.

Atitudinea palestinienilor şi a unor ţări arabe nu este o noutate: ori de câte ori Israelul este tratat „preferenţial”, se ridică voci contestatare. Dar, scriitorii israelieni, arabi, palestinieni, ruşi, francezi, americani, argentinieni sau de aiurea nu sunt nicidecum ambasadorii politicilor ţărilor lor, mai mult, unii dintre ei critică vehement abuzurile puterii, oriunde ar fi comise acestea. A acuza un scriitor de politica favorabilă sau ne-favorabilă a ţării, a cărei cetăţenie o deţine, este cel puţin la fel de hilar precum a-l învinui, de acelaşi lucru, pe un muzician, pictor, teolog sau cetăţean simplu... Cât despre elementul politic propriu-zis – cu excepţia deschiderii oficiale la care au participat preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, ministrul francez al culturii, Christine Albanel, şi Shimon Perez, preşedinte al statului evreu – acesta a lipsit cu desăvârşire.

Salonul a fost însă o minunată platformă de dezbateri şi discuţii între intelectualii europeni de diferite naţionalităţi şi confesiuni. Unul dintre scriitorii israelieni invitaţi, Sayed Kashua, chema, în Haaretz din 7 februarie 2008, să fie boicotaţi sabotorii înşişi care nu fac „decât să sufle în jăratecul naţionalismului şi rasismului din ţările lor. Târgul de Carte din Paris este un bun prilej pentru intelectualii luminaţi de a se întâlni şi a arăta nemulţumirea lor faţă de apartheidul israelian.”

***