|
Vitalie Ciobanu: Dragă Ioana Nicolaie, ţi-ai lansat aici, la Târgul de Carte de la Leipzig, volumul Der Norden („Nordul”), apărută la POP-Verlag. Cărei întâmplării fericite i se datorează acest eveniment?
Ioana Nicolaie: Se datorează foarte mult traducătoarei mele, Eva Ruth Wemme, fără de care cartea aceasta n-ar fi apărut niciodată. S-a întâmplat să ne întâlnim acum 8 ani, la Berlin, ea era studentă la romanistică şi pe vremea aceea ştia deja foarte bine româna. Mai târziu, după ce a apărut Nordul în româneşte, ea a tradus-o în vacanţa de vară. Ceea ce pe mine m-a uluit pentru că nu mi s-a întâmplat aşa ceva niciodată, i-am fost foarte recunoscătoare. N-am făcut nimic cu acel manuscris multă vreme, dar el exista. În sfârşit, anul trecut, fiind la Stuttgart, l-am întâlnit pe Traian Pop, care conduce POP-Verlag, şi el mi-a publicat cartea în Germania. Însă dacă n-ar fi fost iniţiativa Evei, lucrurile ar fi stat pe loc, pentru că într-o limbă străină este foarte greu să găseşti edituri de poezie şi traducători. Cine intră într-un astfel de demers, când ai sute de cărţi de proză foarte interesante din care tu, ca traducător, poţi să câştigi mult mai multă faimă şi mult mai mulţi bani decât din poezie?
Vit. C.: Răspunzând întrebărilor, la lansare, ai făcut o mică panoramă asupra genezei acestei cărţi dar şi asupra poeziei tale în general, vorbind despre preocuparea pentru o anume „mistică a rădăcinilor”, pentru recuperarea acelui spaţiu rural şi familial, care poate părea uşor exotic unor orăşeni. De unde vine acest impuls de a-ţi regăsi originile prin poezie?
I.N.: Fiecare scriitor este o lume în sine şi e foarte important să o poată devoala bucăţică cu bucăţică, aşa cum alegi bucăţile din puzzle şi la sfârşit ai o imagine completă. Am foarte multă nostalgie pentru lumea mea, am foarte multă dragoste, ştiu că este o lume care dispare şi dispariţia se datorează nu numai spaţiului copilăriei, care oricum e pierdut şi care oricum e mitizat şi transferat în mitologie personală. Nordul transilvan din cărţile mele înseamnă nu numai descriere de locuri şi de oameni, ci înseamnă şi tradiţii foarte vechi, înseamnă o limbă diferită, fonetic vorbind, de româna standard, o limbă extraordinar de bogată lexical. Această lume dispare la propriu, pentru că noi la şcoală învăţăm altă limbă şi oamenii încetul cu încetul îşi schimbă obiceiurile. Lumea satului înglobează foarte multe legende şi poveşti pe care eu le-am auzit în copilărie de la bunicul meu sau de la părinţii mei, poveşti fascinante, uluitoare ce nu puteau să rămână sedimentate doar în propria-mi memorie. Se vroiau transcrise poetic.
Vit. C.: Crezi că vom putea peste 10-15 ani, pornind de la poezia ta, să regăsim spaţiul transilvan rural, ca într-o operaţiune de reconstituire arheologică?
I.N.: Nu ştiu dacă vom putea. Dar am avut intenţia de recuperare antropologică şi după aceea de recuperare biografică. Cartea aceasta mai vorbeşte şi despre minorităţi, despre minorităţi religioase. „Motorul” principal al cărţii e dat de confesiunea religioasă a familiei din care provine personajul meu – o confesiune minoritară. E vorba despre penticostali. O familie foarte numeroasă, cu 11 copii. Aşa se explică fundalul religios al poeziei mele.
Vit. C.: Ai spus la lectură că ai scris o carte despre experienţele femeii însărcinate: Cerul din burtă. Cum ţi-a venit ideea acestui subiect tabuizat în trecut în România?
I.N.: N-a fost o idee foarte originală, având în vedere faptul că la momentul respectiv eram însărcinată şi totul a venit de la sine. Când mi s-a întâmplat mie să fiu pe cale de a deveni mamă şi să am un copil mi-am dat seama brusc ce înseamnă asta. E vorba de o altă minoritate, cea a mamelor sau a viitoarelor mame, care înseamnă nenumărate probleme de toate felurile - emoţionale, psihologice, sociale -, nenumărate transformări. E felul în care stai la doctor şi aştepţi, e felul în care eşti considerată pacient şi te duci să dai analize în fiecare lună. Deşi femeile însărcinate nu sunt bolnave, ele nu sunt paciente. Toate lucrurile minunate şi sublime legate de experienţa asta, dar şi cele terestre s-au împletit în Cerul din burtă. Este o carte-pariu. Într-adevăr, tema a fost tabuizată în România în mod natural, adică nu a condiţionat-o nimeni, dar era imposibil de crezut că un scriitor optzecist ar fi putut, de exemplu, scrie o astfel de carte, pentru că nu ar fi avut cititori. Nimeni nu era interesat. Atunci autenticitatea şi biografismul, care au izbucnit în literatura română după anii ’90, nu erau căutate. Vorbim de o evoluţie a formelor culturale. Aşa cum modernismul foarte rafinat stilistic, metaforic din anii ’60 n-ar fi putut accepta o poezie foarte livrescă, antrenând nu ştiu câte inserturi textuale din anii ’80. Vorbim de nişte etape. Cerul din burtă a venit într-o etapă potrivită pentru ea, a venit să surpe nişte prejudecăţi. Femeia însărcinată este mereu asociată cu figurile renascentiste, cu Madona cu pruncul. Este o figură foarte romantică. Ea, această figură, există şi nu o mai problematizăm pentru că nu avem de ce. Eu am problematizat-o.
Vit. C.: Mă întreb dacă nu există şi un versant mai puţin cultural al acestei nepotriviri în ceea ce priveşte receptarea temei. Mă gândesc la povestea avorturilor de pe vremea lui Ceauşescu. Se ajunsese la o demistificare, la o demonizare a maternităţii, ca reacţie faţă de această naştere a copiilor prin decret, cu sila.
I.N.: E posibil să fi fost şi asta. Consecinţa numeroasei mele familii vine şi din politica demografică a regimului care nu vroia să piardă nimic. Într-un fel, m-am gândit dacă nu sunt şi eu un „decreţel”... În literatura română sunt câteva scriitoare care au îndrăznit să atingă subiectul. Are Ruxandra Cesereanu un poem pe tema maternităţii şi cred că mai apar fragmente şi la alţi autori, dar nimeni n-a mers în profunzimea temei.
Vit. C.: Să o întrebăm şi pe doamna traducătoare. Aţi găsit ceva în poezia Ioanei Nicolaie care a rezonat cu structura Dumneavoastră?
Eva Ruth Wemme : Mi-a plăcut foarte mult felul ei de a povesti despre trecutul ei de la ţară. Aveam prima carte a Ioanei, apoi mi-a dat şi Nordul. Am încercat s-o citesc dar nu am reuşit, pentru că Ioana foloseşte multe cuvinte foarte ciudate, care nici nu există în DEX. Mi-am dat seama că semănăm într-un fel, în felul în care am crescut la ţară. Sunt multe imagini, multe lucruri din senzualitatea poeziei ei pe care le-am simţit foarte intime şi pentru mine, şi din cauza asta m-a interesat tot mai mult să o traduc.
Vit. C.: Găsiţi afinităţi în versurile Ioanei cu un anumit filon al poeziei germane contemporane?
E. R. W.: Aş spune nu, dar luna trecută am citit într-o revistă de literatură patru poezii care sunt tot despre cum se simte un om la ţară şi cum creşte acolo. Eu am citit părinţilor mei poeziile Ioanei şi ei au fost foarte încântaţi, pentru că nu seamănă cu poezia de azi din Germania. Există o teorie conform căreia poezia română nu a trecut prin „faza Brecht”, cum a trecut poezia noastră care a devenit o poezie „pentru cap”, cerebrală. Poezia Ioanei şi a altor poeţi români este romantică şi senzuală, şi uneori are neclarităţi, ambiguităţi care provoacă imaginaţia cititorului. În Germania cine ar scrie ca Ioana Nicolaie ar fi foarte greu de receptat. Ar fi văzut ca o ciudăţenie.
I. N. : Nu este prima experienţă a Evei ca traducătoare din română. A mai tradus din Teo Bobe, Centrifuga, un poem de factură suprarealistă. Cartea a fost publicată în germană la Academia Schloss Solitude. A mai tradus texte din Nora Iuga şi eseuri de Mircea Cărtărescu.
Vit. C.: La ce proiecte literare ai mai lucrat în ultimul timp?
I. N. : Mi-a apărut, recent, în România, la Editura Corint Junior, o carte pentru copii, Aventurile lui Arik - foarte frumoasă ca obiect, foarte frumos ilustrată. O carte scrisă în versuri clasice, ritmate, cu inserturi de proză. Mă aşteaptă în ţară multe întâlniri cu publicul legate de apariţia acestei cărţi. Un alt proiect finisat este romanul Ca o pasăre pe sârmă. Am ales ca titlu un vers dintr-un cântec de Leonard Cohen. Cartea va apărea la Editura Polirom, sper, în următoarele 3-4 luni. Este un roman scris la persoana a treia. Nu este autoficţiune, cum e în mare vogă în literatura din România de azi. Am încercat să fac o recuperare a anilor ’90, postrevoluţionari, ani foarte stranii şi foarte confuzi. Personajul meu este o fată care trece prin nenumărate medii luptând să reziste într-un oraş cum este Bucureştiul în acea perioadă. Este un roman picaresc, care conţine şi o poveste de dragoste, însă povestea de dragoste nu se situează în centrul naraţiunii. Am crezut la început că aşa va fi, dar s-a dovedit că fundalul este mult mai bine reliefat decât partea romantică a unei istorii de dragoste. E foarte ciudat pentru mine că am scris o astfel de carte.
martie 2008, Leipzig
|
Inapoi la cuprinsul numarului