Mircea Cărtărescu: „Mă simt minunat când mă ştiu ascultat cu bunăvoinţă”

- Dragă Mircea Cărtărescu, ai citit la Târgul de Carte de la Leipzig din Orbitor - Aripa stângă şi din De ce iubim femeile (traduse în germană de Gerhardt Csejka şi, respectiv, de Ernest Wichner). Mărturiseai cu acest prilej că îţi place să alternezi mai multe feluri de a scrie. Ai observat o diferenţă de reacţie a publicului în dependenţă de textul pe care îl citeşti?

- Publicul occidental, mai ales cel german, care e cel mai obişnuit cu lecturile publice, preferă textele uşoare şi imediate, care pot avea un efect direct asupra stării sale emoţionale. Rareori reacţionează pozitiv la scrieri mai profunde sau mai experimentale. E firesc, într-un fel. Oamenii vin la lecturile autorilor ca să-i vadă, ca să se deconecteze de la viaţa monotonă de fiecare zi, ca să zâmbească şi chiar să râdă. Cei mai mulţi îşi rezervă experienţele abisale şi problematizante pentru lectura acasă, „cu ochii”. Am fost de multe ori mirat de cât de mult vor oamenii din faţa ta să se amuze. Râd ca nişte copii la cel mai mic prilej. Nu m-am mirat, de aceea, că am avut mult mai mult succes de public citind la Leipzig din De ce iubim femeile decât din Orbitor. Eu am scris întotdeauna, cu aceeaşi plăcere, în genuri foarte diferite. De la prima mea carte, Faruri, vitrine, fotografii, se vede asta. Aveam acolo, pe lângă textele mele grave, şi un ciclu de versuri ironic şi satiric, Georgicele. Aşa am mers întotdeauna.

- Ştiu că există la publicul străin – o spun şi din propria-mi experienţă - o reacţie care te face să te simţi respectat, să te simţi demn de statutul tău de scriitor. Publicul vrea să asculte, vrea să audă vocea celui care scrie, îi acordă un cec în alb. Nu este vorba de o atitudine naivă sau gratuită - cum se mai crede pe la noi – seriozitatea germană faţă de cultură vine dintr-o civilizaţie sedimentată de secole. Ce impresie ţi-a făcut acest public, dialogul pe care l-ai avut cu el, eforturile organizatorilor?

- Germanul e un burghez în sensul lui Thomas Mann, un om serios, în ciuda cochetărilor lui cu nonconformismul. El ştie că o dată pe săptămână trebuie să meargă la teatru, o dată pe lună la operă şi măcar o dată pe trimestru la o lectură publică. Cultura pentru el nu e numai o plăcere, ci şi o obligaţie morală. El plăteşte pentru asta şi aşteaptă ceva pentru banii lui. Respectul pentru artist e poate cel mai minunat lucru în spaţiul german. Nu mă impresionează atât de tare perfecţiunea incredibilă a, să zicem, motoarelor de automobil sau a filosofiei clasice germane cât adevăratul cult pe care ei îl au pentru scriitor, cult lipsit de adulaţie, simplu şi firesc. Nu întâlneşti, nici în reacţia publicului la lecturi, nici în revistele lor literare voinţa de distrugere şi de mânjire, batjocura şi sarcasmul de care autorii au parte în România. Eu personal iubesc spaţiul german, mă simt ca peştele în apă în Austria, Elveţia sau Germania, pe când în propria mea ţară mă simt de ani de zile un exilat interior, silit să trăiască şi să scrie într-o atmosferă irespirabilă.

- Mircea, ai o bogată experienţă în astfel de evenimente. Există o „reţetă a succesului” pentru un autor care participă la o lectură în străinătate? Ce tip de discurs, ce teme, gesturi îl pot face cu adevărat memorabil în faţa unui auditoriu alolingv, cu un alt orizont de referinţe culturale decât publicul de acasă?

- Am ajuns alergic la cuvântul „succes”. Nu mă interesează succesul, ci comunicarea cu cei din faţa mea. Mă interesează să nu simt că sala din faţa mea rămâne rece la lectură, că oamenii se gândesc la ale lor sau numără muştele. Oamenii care-au venit să te vadă vor să asculte o literatură vie şi să vadă un om viu, sincer, deschis, dispus la discuţii. Dacă se poate, inteligent şi spiritual. În cele mai bune seri ale mele, am simţit din public un freamăt de simpatie, o căldură care e singurul lucru pe care-l caut în lecturile publice. Acelaşi lucru îl caut, de altfel, şi la cursurile mele de la facultate. Şi acolo „performez” în faţa unui public care mă judecă moment cu moment. Experienţa mea cu auditoriile vine, de fapt, mai ales din relaţia mea cu studenţii, la facultate. Mă simt minunat când mă ştiu ascultat cu bunăvoinţă. Când simt însă „vibraţii negative” dinspre public, chiar dacă vin de la un singur om care mă urăşte sau îmi dispreţuieşte scrisul, îmi piere tot cheful şi aştept doar să plec.

- Există voci publicistice cu autoritate în România care pretind că în lumea de azi nu se mai citeşte literatură, că ar fi mai bine să ne debarasăm de iluzia lecturii, să mizăm pe alte tipuri de artă sau comunicare. Aceste opinii sunt contrazise însă de imaginea copleşitoare a târgurilor de carte din Occident - Leipzigul este unul dintre ele -, unde constaţi că se citeşte foarte mult în Europa. Suntem noi, românii, altfel, sau doar ne place să exagerăm şi să perorăm catastrofic?

- Noi suntem o cultură interjecţională, totul la noi e fie formidabil, fie jegos şi inadmisibil. Am citit şi eu prin ziare că Homer şi Dante nu se mai pot citi, că sunt simboluri goale într-un fel de joc cu mărgele de sticlă snob şi inutil, că nimeni nu mai citeşte cărţi ci doar le frunzăreşte, între două activităţi mai interesante, că filmul românesc e sublim şi literatura nulă tocmai fiindcă a murit cultura scrisă. Totuşi, în ciuda Internetului, a televiziunii şi-a altor medii ale imaginii, trăim în epoca în care apar cele mai multe cărţi din istorie. Cărţile se revarsă, pur şi simplu, peste noi. Problema nu e că literatura moare, ci că nu mai avem timpul fizic să citim toate cărţile, sau măcar pe cele care ne interesează. Se‑ntâmplă, e adevărat, ceva straniu şi trist cu poezia, care nu mai găseşte editori, dar poeţii au găsit ieşiri şi din situaţia asta: blogurile pe care îşi pot posta scrierile cu mai mare vizibilitate decât cea a unei cărţi de versuri. Romanul n-a fost niciodată mai prosper. La fel, biografiile sau cărţile-mărturie. Nici eseurile nu merg rău. Nu mai citim ca altădată, înainte de revoluţie, dar tot citim. Cât despre omul mediu, n-are rost să ne lamentăm că nu citeşte. El n-a citit niciodată, sau s-a limitat la un gen de literatură de tip popular, adaptat nevoilor lui.

- Remarcăm în ultimul timp un început de „colonizare literară” românească a Occidentului, deşi, evident, scriitorii noştri – tinerii, mai ales, traduşi într-un număr din ce în ce mai mare sau prezenţi cu burse de rezidenţă în străinătate – nu se pot compara cu izbânzile noii generaţii de cineaşti. Crezi că literatura română este pe cale să-şi învingă complexele marginalizării? Ce se poate face pentru a avea o prezenţă sistematică şi de calitate pe scena literară internaţională?

- Băieţii noştri încep într-adevăr să umble pe-afară, îi întâlnesc peste tot în drumurile mele, dar sunt puţini şi cam aceiaşi. Nici vorbă de „colonizare literară”. Cred că sunt de douăzeci de ori mai puţini autori români care participă la evenimente internaţionale decât unguri sau polonezi. Important e să fie buni şi convingători. Cei mai mulţi dintre ei mi se par autori de un bun nivel, care fac ce pot ca să se afirme. E greu să fii scriitor român, duci în spate imaginea tristă a ţării tale, a unei culturi necunoscute, a timidităţilor şi complexelor de marginal în care-ai fost crescut. E greu să ajungi la oameni, să-i convingi să te citească. Trebuie să fii cu mult mai bun decât cei mai mulţi occidentali ca să te faci remarcat. Avem măcar, azi, de bine, de rău, câteva pârghii culturale care încearcă să intre-n normalitate, ICR-ul, câteva edituri mai agresive, au apărut şi doi-trei agenţi. Imaginea generală a prezenţei noastre în lume rămâne însă mai departe una deprimant de săracă. Faptul că n-a existat un stand românesc la Leipzig spune totul despre asta.

martie, 2008, Leipzig

Interviu realizat de Vitalie Ciobanu

1