Locomotiva Noimann – (Nichita Danilov, Locomotiva Noimann, roman din ciclul Tălpi)

Motto: Există probleme metafizice, probleme ale existenţei umane, pe care filozofia nu a ştiut nicicând a le cuprinde în toată concreteţea lor; acest lucru îl poate face doar romanul. – Milan Kündera

Moto-ul cărţii e bine ales. Este cheia ce ne permite să pătrundem în esenţa scriiturii.

O lume populată de marginali, alcoolici mai ales, ce-şi petrec viaţa la Corso între „marşuri” şi discuţii filozofice despre adevărul ultim şi adevărul suprem, adevărul bun şi cel frumos şi multe alte adevăruri. O lume onirică, unde fruntariile dintre vis şi realitate devin incerte şi penetrabile, iar personajele pendulează mereu, incapabile să discearnă realul de iluzie.

Protagonistul Paul Noimann, stomatolog şi băutor cu vechime în ambele ocupaţii, s-a familiarizat demult cu himerele ce‑i bântuie casa şi-i năpădesc trupul. „La început abstracţiunile apăreau sub formă de insecte… Dar cifrele îşi agitau elitrele, scoţând un zgomot neplăcut. Îi intrau în nări, în ochi, în gură… Cifrele se zvârcoleau transformându-se din insecte în omizi păroase care se suiau pe braţ…” (pag. 80). Halucinaţii vizuale, tactile, auditive în continuă transformare, vii, intens colorate, insinuante, acaparatoare – iată tabloul perfect al psihozei numită delirium-tremens. Dar medicul nu se pierde cu firea, rămâne mereu impasibil, de un calm desăvârşit, „abordează un ton catifelat, ironic, în limitele unui limbaj civilizat” (pag. 115).

Alt personaj bine conturat este inginerul Edward Satanovski (alias Satan), inteligent, conviv sclipitor, prestidigitator neîntrecut – tocmai cum îi stă bine unui demon seducător de profesie.

Autorul este un stilist excelent. Spiritual, plin de vervă, ironic, cu umor de cea mai bună calitate; fraza e concisă, cu maximă încărcătură emotivă, imaginile vii, sugestive, evocatoare. E surprinzător cum autorul reuşeşte să treacă pe nesimţite din lumea reală în cea onirică ce apare tot atât de reală, concretă, palpabilă pentru personaje - şi pentru cititor.

O remarcă. Bineînţeles, trăirile halucinante ale protagoniş­tilor sunt doar un pretext, o convenţie, o metodă de a pătrunde şi a înţelege sufletul omului. Dar orice convenţie îşi are legile ei. Autorul insistă un pic cam prea mult asupra stărilor psihotice ale lui Noimann. Halucinaţiile invadatoare, se ştie din experienţa clinică, sunt de scurtă durată şi rar se repetă cu aceeaşi intensitate. Pe măsură ce abuzul persistă trăirile pacientului pălesc, devin tot mai sărace, mai fragmentare; creierul obosit, incapabil de a plăsmui vedenii, alunecă lent în degradare şi demenţă.

Imaginile psihedelice – deformarea percepţiei timp-spaţiu, dereglarea schemei corporale (sindrom foarte grav) sunt specifice mai ales drogurilor – LSD, mescalina ş.a. Or, Noimann nu-i narcoman.

Adaug însă că pentru o operă de ficţiune observaţiile de mai sus nu sunt principiale.

Concluzia la care am ajuns la sfârşitul lecturii şi care este, totodată, o mângâiere pentru toţi: viaţa, şi asta se ştie demult, este tragică. Dar omul, supus unor încercări degradante, rămâne, totuşi, Om. Spiritul uman este invincibil. Satan nu reuşeşte să-l corupă.

Autorul, prin ultimele sale romane, se înscrie în numărul, destul de restrâns, al scriitorilor care au reuşit să pătrundă în abisurile spiritului uman şi au dezvăluit adevăruri despre om nebănuite până atunci. E o cale periculoasă, temerarul riscând să se prăbuşească în neant. Dar talentul, harul divin, îl protejează.

Mulţi chemaţi, puţini aleşi. Domnul Nichita Danilov – spun asta cu toată convingerea – face parte din cohorta celor aleşi. Îi urez în continuare succes în scrierea ciclului romanesc Tălpi, precum şi în realizarea altor lucrări de valoare.

Plăcerea şi învăţătura cu care m-am ales citind romanul îmi permit să-l recomand cu căldură cititorului dornic să cunoască ascunzişurile propriei sale fiinţe.

martie 2008

____________