Nichita Danilov: „Un artist al zilelor noastre trebuie să fie apt să facă o sinteză din toate artele care-l preced şi, ca să bravez, din cele care o să-l urmeze”

- Dragă Nichita Danilov, ai lansat romanul Locomotiva Noimann (Polirom, 2008) la Chişinău, la Uniunea Scriitorilor, o lansare care s-a transformat treptat într-o discuţie despre roman şi despre proza ta în general, în cadrul căreia s-au rostit diverse opinii. Ce impresie ţi-a lăsat dezbaterea de la Chişinău?

- Cred că a fost o seară foarte reuşită. Discuţiile au fost vii şi interesante. M-am bucurat că la lansare au venit foarte mulţi scriitori. Foarte mulţi prieteni de la Chişinău. M-am bucurat că lumea literară de la voi nu m-a uitat. Şi m-am bucurat că le pot vorbi din postura de scriitor, nu de diplomat, ca de la om la om, fără să-mi cântăresc cuvintele în palmă înainte de a le rosti. La drept vorbind, lansarea s-a transformat într-o masă rotundă. La dezinhibare, consider, că ai avut şi tu, Vasile, o contribuţie majoră, spărgând discursurile prin întrebările pe care mi le-ai pus. Mi‑ai venit, într-un fel, în ajutor, fiindcă atunci când e vorba de un cerc închis îmi place să dialoghez. Nu sunt un orator, ci mai degrabă un maieut în sensul socratic al termenului, îmi place să răspund la întrebări şi, la rându-mi, să pun întrebări, tocmai pentru a diseca un fenomen şi a stoarce dintr-o idee un număr infinit de răspunsuri posibile. Dialogul îţi creează posibilitatea de-a privi lumea dintr-un punct de vedere mobil. Din toate unghiurile posibile. De-a pune o ipoteză în raport cu alta. În urma unor astfel de discuţii, concluziile le trage fiecare în intimitatea sa, făcând o retrospectivă a evenimentului. Importantă e şi atmosfera. De multe ori între cei de la pupitru şi cei din bănci se interpune un perete de sticlă. Dacă nu reuşeşti să-l spargi, atunci orice discurs, indiferent cât de argumentat ar fi, nu ajunge la ţintă, ci ricoşează în gol, colorând foarte frumos pelicula ce desparte sursa de receptor. M-am bucurat că au vorbit scriitori aparţinând mai multor generaţii şi, probabil, mai multor tabere literare. Vorbind acum într-un limbaj uşor de lemn, cred că întâlnirea a fost benefică ambelor părţi.

„Nu-mi place când se joacă poker la masa oficială şi rugby pe dedesubt”

- Ţi-a fost dor de Chişinău? Ai fost câţiva ani ataşat cultural la Ambasada Română din Republica Moldova, te-ai numărat printre cei mai valoroşi diplomaţi români, după opinia mea, care au lucrat în Basarabia în aceşti ani şi cunoşti destul de bine peisajul nostru cultural. Cum ai găsit Chişinăul la o nouă revenire?

- Mi-a fost dor, cum să nu. Şi dorul l-am simţit nu numai eu, ci toţi ai mei. După cum v-am mărturisit şi la lansare, soţia mea, Cristina, e foarte legată de Chişinău. Mai legată decât de Bucureşti, unde s-a născut şi a stat vreme de 19 ani, până-n ’90, când s-a căsătorit cu mine şi s-a mutat la Iaşi. De fiecare dată când trece Prutul, nu uită să arunce pe geamul autobuzului un bănuţ în apă, ca să poată reveni. Antologia poeţilor basarabeni pe care a făcut-o în engleză, împreună cu Sean Cotter şi Adam Sorkin, trebuie privită ca pe un fel de datorie sentimentală faţă de Basarabia. Perioada pe care am petrecut-o la Chişinău în calitate de consilier al ambasadei a fost foarte interesantă şi, în acelaşi timp, incomodă pentru un scriitor. Nu e simplu să lucrezi într-un loc în care orice mişcare de-a ta e monitorizată şi supravegheată de mai multe camere de luat vederi, vorbesc, desigur, la un mod simbolic. Experienţa de la ambasadă poate fi asemuită, până la un anumit punct, cu cea a unui participant la o emisiune Big Brother. Diferenţa e ca la Big Brother înregistrările se transmit de posturile de televiziune ce vizează marile public, pe când informaţiile pe care le captează diferite surse, unele aflate în interiorul misiunii, altele risipite în jur, merg pe alte canale. Oricum, intrând în acest joc, trebuie să fii conştient că eşti supravegheat. După ce ai conştientizat acest fapt, te mişti cu precauţie. Dar la un moment dat te obişnuieşti cu atmosfera şi începi să te manifeşti mai liber. E extrem de greu să-ţi găseşti echilibrul într-o astfel de situaţie. Trebuie să posezi o inteligenţă socială şi politică mult peste nivelul mediu. În acelaşi timp, trebuie să fii capabil să anticipezi şi să dezamorsezi anumite tensiuni ce apar între tine şi cei din jur. Trăind mult timp într-un spaţiu relaţional închis, din pricina autocenzurii, în cadrul colectivului misiunii apar conflicte. Oricât ai încerca să le eviţi, nu reuşeşti. Sunt unele momente foarte greu de depăşit. Ştii, e ca şi cum ai lucra într-o staţiune de cercetare aflată undeva în apropierea Polului Nord, al cărei obiect de activitate e însă altul. Sau ca şi cum ai participa la o misiune a unei staţii orbitale de lungă durată, menită să observe cu atenţie felul cum evoluează viaţa în ocean. Fiţi siguri că după o perioadă, relaţiile dintre oameni devin, fără nici un motiv, tensionate. Oamenii încep să nu se mai suporte. Poate şi din pricina stresului continuu şi a lipsei de gravitaţie (a contactelor umane necenzurate) şi la surplusul de radiaţii cosmice (aici politice) la care sunt supuşi. Se produce un efect de seră. Plantele se sufocă din pricina toxinelor emanate pe timp de zi, chiar şi oxigenul pe care-l degajă noaptea, în timp ce dorm, devine, la un moment dat, destul de nociv. Stând mult timp într-un aer închis, vegetaţia suferă mutaţii: plantele devin carnivore şi încep să se devoreze, la modul simbolic, desigur, una pe alta. Aceasta e atmosfera specifică spaţiilor umane închise. Nu e uşor să faci faţă unor astfel de încercări. Luând în calcul toţi aceşti factori, n-aş putea spune că am fost un diplomat perfect sau foarte valoros. Am căutat însă să fiu onest. Avantajul meu a fost acela că înţelegeam foarte bine ceea ce se petrece în jurul meu. A trebuit să învăţ să fac echilibristică. Ştii şi tu că viaţa culturală de aici e împărţită în mai multe bisericuţe. Când vorbeai cu unii, se supărau alţii. Am căutat să nu nedreptăţesc pe nimeni. De aceea, nu am ţinut cont de sentimentele pe care le nutream faţă de unii sau de alţii. Dacă aveau nevoie de un ajutor, îi ajutam. M-a surprins faptul că atunci când am ajuns la ambasadă, am observat că unii scriitori, pe atunci tineri, erau priviţi ca un fel de duşmani ai României. Am purtat nenumărate discuţii cu ambasadorul de atunci, dl. Marcel Dinu, şi am reuşit să echilibrăm, pe cât a fost posibil, situaţia. Nu am ştirbit prin această acţiune în nici un fel tabăra adversă. Desigur, că acest echilibru era fragil şi el s-a frânt în momentul când dialogul a dispărut. Nu aş vrea să torn gaz pe foc, făcând dezvăluiri incendiare. Pot să vă spun doar atât, că la un an după plecarea mea un grup de scriitori au ajuns la preşedinţia României. Spre surprinderea mea, am aflat că, după această deplasare, revistele culturale europeniste de la Chişinău erau cât pe ce să rămână fără nici un fel de sprijin. După părerea mea, e normal ca România să nu neglijeze nici una din tabere. Literatura şi Arta, Limba Română îşi au rolul lor în zonă, iar Contrafortul rolul său. Cum poţi să te baţi cu pumnul în piept şi să te proclami cu glas de tunet patriot, când începi să spinteci, pe la spate, pe cei ce luptă alături de tine, sub acelaşi steag şi pentru aceeaşi cauză, dar au alte idei despre artă şi literatură? Şi despre viaţă, în genere... E aceasta o atitudine patriotică? Tinerii trăiesc sub un alt impuls, nu suportă prea mult eroii şi nici gloria mai mult sau mai puţin deşartă, ei simt nevoia să lupte cu inerţia. Chiar dacă greşesc, tu trebuie să ai puterea să le întinzi mâna, aşa e mersul lumii. În fond, dacă stăm să ne gândim mai bine, soarta generaţiilor vechi stă în mâna generaţiei tinere. Dacă, dintr-o pricină sau alta, călăuzindu-te după propriile-ţi impulsuri sau stârnit de nemulţumirile altora, îţi vei face un program din a pune piedici tinerelor talente, la un moment dat vei simţi adiind în preajma ta doar umbre. Sau te vei înconjura de lingăi şi mediocri. Nu aceasta e menirea unui maestru. Îmi cer scuze că m-am înfierbântat, dar mi-am adus aminte de nişte lucruri care nu se fac. Nu-mi place când se joacă poker la masa oficială şi rugby pe dedesubt... Cotonogeala e contagioasă. Nimeni nu rămâne dator.

În privinţa ambasadei... După părerea mea, misiunea României din Republica Moldova e una dintre cele mai dificile. Eu cred că aici ar trebui să fie trimişi diplomaţi de elită şi oameni de suflet. Diplomaţii de elită se feresc însă să vină la Chişinău. Ei vizează posturi mult mai importante. Cei care vin, sunt călăuziţi, desigur, de intenţii bune. Dar fie că nu posedă informaţii suficiente, fie că orgoliul naţional îi orbeşte în aşa măsură, încât acţionează mai mult visceral, decât apelând la logică şi raţiune. Nu e de mirare, deci, că în ciuda intenţiilor, cad sub influenţa aceloraşi grupuri, care, dincolo de  lozincile afişate, urmăresc să-şi păstreze privilegiile pe care România, din raţiuni lesne de înţeles, le-a acordat, încă de la începutul anilor ’90, dacă nu cumva chiar mai devreme, cauzei naţionale. Se preiau mereu vechile metehne. Nimeni nu are curajul să taie nodul gordian. 

Cum am găsit Chişinăul? Un pic cam prăfuit... Spun aceas­ta cu strângere de inimă. S-au făcut parcă prea puţine lucruri. Clădirile arată la fel ca şi acum zece ani. Asfaltul de pe străzi s‑a deteriorat, iar oamenii parcă s-au gârbovit. E posibil ca aceasta să fie o simplă impresie. Îmbătrânesc şi eu şi încep să percep lumea ruginind în balamalele sale. Totuşi, în România, cu toate păcatele ei, e un alt dinamism. Şi la noi e mult praf şi multă dezamăgire, dar, viaţa, nu ştiu nici eu prin ce resorturi, parcă se mişcă înainte. Trecând frontiera şi înaintând spre Chişinău, contemplând pe geam peisajul, am avut, la un moment dat, senzaţia că dau timpul înapoi. Pe drumul de la Sculeni la Călăraşi peisajul e dezolant. Rar trece câte o maşină pe şosea, construcţiile noi stagnează, iar cele vechi curg într-o rână. Parcă nici pământul nu mai e atât de bine îngrijit ca în anii nouăzeci. Pădurile şi lizierele, în schimb, nu sunt chiar potopite de mormane de ambalaje ca la noi, în România. Asta pe de o parte, pe de altă parte, nu chiar totul a fost vândut s-au falimentat. Industria tutunului există, Bucuria există şi ea. Mărcile de vin există, şi cele de coniac şi cele de vodcă. Noi am falimentat toată agricultura şi, bineînţeles, tot ce ţine de industria agro-alimentară. În zilele noastre abia dacă găseşti vreun produs românesc pe piaţa internă (supermarketurile gem de produse străine, dai cu puşca şi nu vezi un produs autohton!). E trist, dar adevărat.

„Limbajul parabolic este modul meu de-a fi. Modul meu de-a percepe realitatea”

- Să ne întoarcem la literatură. Proza ta a fost definită drept „poetică”. Această caracteristică, luată separat, nu cred că spune prea multe. Lucrurile sunt mai complexe. La urma urmei, Război şi Pace, În căutarea timpului pierdut sau Zgomotul şi  furia - fiecare dintre ele - poate fi numit, cu succes, fără a exagera, „un poem polifonic”. Tu cum ţi-ai defini proza: poetică, suprarealistă, metafizică, psihedelică?...

- Într-adevăr, calificativul nu spune multe. E o etichetă pe care critica literară, din inerţie, poate şi din lipsă de concepte, o lipeşte pe frunte câte unui poet care îndrăzneşte să abordeze un alt gen decât cel ce l-a consacrat. Eu, unul, îi înţeleg. Criticii lucrează apelând la diverse grile. La şabloane literare, pe care noi, literaţii pur-sânge, ca să zic aşa, le privim, la rândul nostru, cu oarece suspiciune. Noi ne folosim de imagini, de metafore, de construcţii frazale pentru a ne defini şi pentru a defini universul nostru interior. Criticii, în momentul când interpretează un text, au nevoie de câte un punct de sprijin, asta pentru a răsturna cu susul în jos universul liric sau epic pe care îl analizează. De aceea bat mereu câte un cui în gol şi se caţără pe o scară de concepte, care, din când în când, se rupe, încolăcindu-se ca un şarpe în jurul lor. De multe ori îi poţi vedea pe critici atârnând cu picioarele în gol, căutând, în disperare de cauză, un punct solid în spaţiu, pentru a nu se sufoca. E un spectacol destul de amuzant dacă îl urmăreşti cu un ochi detaşat de pe margine. În momentul însă când demonstraţia de echilibristică literară e aplicată pe propriul tău text, faptul acesta nu te mai amuză. Dar asta nu-i nimic. Dureros e atunci când, mânat de curent, citindu-te în diagonală, te cataloghează fără să-şi bată prea mult capul cu scrisul tău...

Da, proza mea a fost catalogată de mulţi drept poetică. Ea uzează de un imaginar bogat. Are mai multe straturi şi înţelesuri suprapuse. E o proză, aş putea spune, parabolică, implicită, nu explicită (parabola nu e forţată, ea se degajă ca un abur din text), vizionară, ce se ridică dincolo de contingent. Nu aş vrea să înţelegeţi că eu caut cu tot dinadinsul să mă exprim într-un limbaj parabolic, acesta e modul meu de-a fi. Modul meu de-a percepe realitatea. Metafora pe care o cultiv e construcţie la nivelul întregului text. În interiorul lui veţi găsi cuvinte obişnuite. Frazele sunt simple, logice. Înţelesurile sunt însă, după cum am precizat, multiple. De aici şi senzaţia de poeticitate. În ce mă priveşte, am oroare de beţia metaforică. Să ne întoarcem însă la poeticitate. Poetică e şi proza lui Suetonius. Sunt pasaje superbe şi la Tacitus şi la Titus Livius, deci, în proza de sorginte istorică. La Plinius cel tânăr, în Nopţile atice ale lui Aulus Gellus, în Saturnaliile lui Macrobius, în Istoriile filipice scrise de Trogus Pompeius-Justinus, nu mai vorbim de Măgarul de aur al lui Apuleius şi de Satiriconul lui Petronius. Apoi scrierile istorice ale lui Xenofon (Expediţia celor zece mii), Vieţile paralele ale lui Plutarh, Războiul peloponesiac al lui Tucidide, precum şi Istoriile lui Herodot conţin, fiecare din ele, o mare doză de poeticitate. Aceste scrieri stau la baza prozei moderne. Fără ele n-ar fi existat nici Marquez, nici Kafka, nici Bulgakov, nici Llosa, nici Joyce. După cum n-ar fi existat nici Flaubert, nici Gogol (ale cărui Suflete moarte îşi au ca punct de plecare atât Satiriconul lui Petronius, o operă extraordinară, cât şi suita de portrete Doisprezece cezari a lui Suetonius). Apoi, Rabelais, Cervantes, Poe, Dostoievski, Thomas Mann, Canetti, Hermann Hesse, Knut Hamsun, Faulkner, Günther Grass, am putea spune, că scriu o proză poetică. Poeticul nu e gratuit, el nu se rezumă la o beţie de cuvinte, el e legat de substanţa umană şi de modul cum ni se relevă lumea în eul nostru profund. Nici Tolstoi, în ciuda stilului echilibrat, nu e lipsit de poeticitate. E şi el tributar unui anumit vizionarism. Există în marile sale romane scene ce te duc cu gândul la Apocalipsa lui Ioan. Cât priveşte Faulkner şi Proust, În căutarea timpului pierdut e un adevărat poem simfonic. Iar Zgomotul şi furia are ceva din muzica lui Debussy. În proza mea se împletesc realismul cu suprarealismul, metafizicul cu grotescul, reveria cu ironia, cu fantasticul. Totul e pus sub semnul întrebării. Orice poate deveni orice. Pe calea chimică sau ideatică.

- Dragă Nichita, citindu-ţi proza într-o carte, fără să mă fi uitat la numele autorului de pe copertă, aş putea să recunosc fără greş paternitatea acelei scrieri, după numele personajelor, unice în literatura română – Bikinski, Noimann, Satanovski, Oliver ş.a. E o lume care aglutinează elemente alogene, în orice caz, pitoreşti, desprinse dintr-un topos livresc, construit cu patimă de miniaturist. Ce te face să-i înzestrezi pe eroii tăi cu identităţi atât de insolite, extravagante, ieşite cumva din taxinomia românească obişnuită? E un fel de a „decora” cu mai multă culoare o realitate gri – cea care ne desparte de literatură - sau este un fel de „chimie”, care îţi aduce aceste chipuri dintr-o memorie arhetipală?

- Construcţia personajelor ţine de subconştient şi de inconştient. Articulându-le, intri, fără să-ţi dai seama, în pielea lor. De obicei, pleci de la un model real. De la un anumit tip de caracter sau de la o situaţie. Apoi totul vine de la sine. Acesta e scheletul pe care îl animi, adăugând mai întâi lut (faptele reale şi anumite trăsături), după care începi să-l finisezi şi să-l animi cu suflarea ta. După părerea mea, prototipul personajelor e sedimentat în inconştientul colectiv. Tu prinzi de acolo un fir şi de aici începe toată nebunia. Personajul ipotetic se deşiră, plecând de undeva din hău, asemenea unui ciorap de nylon până la ultima lui fibră, pentru a fi împletit la loc, într-o formă relevantă, pe foaia de hârtie. Scriind, cauţi să refaci, din fragmente, arhetipul, modelul absolut. Dar nu numai inconştientul colectiv unde sunt depozitate pulsiunile şi arhetipurile ances­trale, ci însăşi realitatea îţi oferă suficientă substanţă alegorică pentru a construi din ea personaje şi situaţii memorabile. Trăim într-un timp alert, într-un ritm ce dă totul peste cap. Aparent, totul în jurul nostru e logic şi raţional. Pojghiţa realităţii e însă foarte subţire. Decojind-o, dăm de abis. Probabil, că dacă aş fi trăit într-un alt timp, în care evenimentele şi viaţa de zi cu zi ar fi avut un curs normal, aş fi scris şi eu un alt tip de literatură. În zilele noastre, nu ai cum să nu apelezi la elemente suprarealiste, abradacabrante, pentru a putea defini şi înţelege lumea în care ne e dat să vieţuim. Mesajul pe care încerc să-l transmit s-ar putea rezuma la următoarea supoziţie: existenţa nu are sens. Şi nici non-existenţa. Noi nu le putem percepe şi defini decât la un mod aleatoriu, apelând la senzori ce se degradează în orice clipă şi la cuvinte ce se adună în sofisme, ce îşi pierd înţelesul pe măsură ce încercăm să-l descifrăm. Acestea sunt, poate, o parte din neajunsurile percepţiei umane, care nu poate să surprindă universul decât la un mod incoerent şi fragmentar. Dincolo de toate acestea, fiecare clipă pe care o trăim, e splendidă şi minunată, chiar prin disperarea pe care o simţim pentru faptul că n-o putem opri în loc. Să presupunem, prin absurd, că totuşi am putea să facem şi lucrul ăsta: atunci totul s-ar prăbuşi şi nonsensul existenţei noastre ar fi vidat chiar şi de această lipsă de sens, care ne împinge să mergem mereu înainte, chiar dacă ştim că la capătul tunelului ne aşteaptă moartea.

- Unii critici au afirmat despre proza ta că ar fi o replică în plan românesc la Maestrul şi Margarita – romanul lui Bulgakov. Şi eu găsesc la tine o parabolă încărcată de elemente suprarealiste, mitice, profetice, erotice, ironice, satirice etc. – nişte pagini scrise parcă în stare de transă. S-a spus despre tine că ai fi un neîntrecut „pictor al delirului” şi am găsit în proza ta pasaje memorabile care să susţină ideea. Nu crezi că toate aceste „podoabe ale textului” riscă să-ţi estompeze mesajul cărţii, să submineze linia de subiect? De fapt, ce îţi propui cu romanele tale, ce miză urmăreşti?

- Desigur că există acest risc de care vorbeşti. Nu numai mesajul, ci şi întregul text poate fi sufocat de metafore luxuriante. E necesară aici măsura. Avem în istoria literaturii suficiente exemple. Macedonski ar fi un caz. Hortensia Papadat-Bengescu, deşi nu scrie metaforic, sufocă, deseori, şi ea textul. Nicolae Breban, la fel. Ca să nu mai vorbim de Fănuş Neagu, chiar şi de Mircea Cărtărescu, sau alţi prozatori contemporani. Păcatul e vechi, de el a suferit şi Cantemir, şi, într-o mai mică măsură, Mateiu Caragiale şi Eugen Barbu. Şi cu toate acestea, mesajul lor nu s-a deteriorat în timp. Nici Balzac, nici Proust, nici Musil şi, mai recent, Salman Rush­die, nu sunt mai breji. E vorba la ei de o proză de respiraţie amplă, care salvează, la nivelul întregului, fragmentele. În romanele mele, eu urmăresc o miză profund umană. Tind să cred că imagistica mea nu se desfăşoară în gol. La mine „tumoarea”, cel puţin deocamdată, nu e gravă. Referitor la Bulgakov, nu aş putea spune că autorul romanului Maestrul şi Margarita e pentru mine un model. Mai degrabă, modelul său e şi al meu. E vorba de Gogol, de la care pleacă întreaga literatură modernă şi post-modernă. În el îi veţi găsi şi pe Dostoievski, şi pe Harms, şi pe Ionescu, şi pe Arghezi, pe Cehov, şi Urmuz. La rândul său Gogol n-a apărut din neant. Rădăcinile sale îşi trag seva din Satiriconul lui Petronius, din romanul gotic englezesc, din Rabelais, şi din scrierile populare, dominate de personaje extrem de pitoreşti. În ce mă priveşte, cred că am fost influenţat, deopotrivă, de literatură, dar şi de artele plastice şi de cinematografie. Sigur, m-au influenţat şi Borges, şi Marquez, şi Poe, şi Gogol, şi Dostoievski şi Bulgakov. Dar şi Eugen Ionescu şi Cioran. Nu exclud influenţele lui Bosch, Bruegel, De Chirico (are şi nişte memorii admirabile), Picasso, Brâncuşi, Chagall, apoi, Fellini, Chaplin, Tarkovski, Kusturica şi, mai ales, Akira Kurosawa. Un artist al zilelor noastre trebuie să fie apt să facă o sinteză din toate artele care-l preced şi, ca să bravez, din cele care o să-l urmeze.

„Nu sunt o fire disciplinată, ci haotică. Gândesc însă destul de articulat şi atunci când plec de la o idee, caut s-o duc până la final”

- Ai scris Locomotiva Noimann aproape dintr-o răsuflare - mai-octombrie 2007 –, un termen record pentru un roman. Acest interval sugerează mai degrabă o fază finală, ultima sută de metri a unui „şantier” care a durat, probabil, o perioada mult mai lungă. Cum şi când scrii, eşti o fire disciplinată, organizată, reuşeşti, dacă e nevoie, să te izolezi de lume, să trăieşti doar în interiorul proiectului tău de creaţie?

- Sigur că da. E vorba de perioada de gestaţie. De notaţii, de meditaţie. Perioada efectivă de lucru a fost cea pe care am consemnat-o la finele romanului. Atunci am adunat întreg materialul şi l-am pus pe hârtie, lucrând zi de zi. Nu e un termen record. Am scris, aş putea spune, lejer, deşi greu. Greu în sensul că unele pasaje nu se lăsau scrise din „prima”. Era ca şi cum ai fi mers cu o locomotivă pe o cale ferată şi brusc dădeai peste o linie ruptă. Trebuia s-o refaci. Sau, mergând, te trezeai în faţa unui munte. Şi atunci, pentru a înainta, trebuia să sapi un tunel în stâncă. După care iar se deschidea un drum lin. M-ai întrebat când scriu. De obicei în prima parte a zilei, când creierul e limpede şi ideile vin de la sine. Sunt un tip matinal. Creierul meu s-a obişnuit cu un anumit program. Noaptea rumeg tot ce am trăit şi am gândit pe parcursul unei zile şi dimineaţa încep să regândesc totul într-o altă perspectivă. Nu sunt o fire disciplinată, ci haotică. Gândesc însă destul de articulat şi a­tunci când plec de la o idee, caut s-o duc până la final. Deşi sunt comunicativ, nu mă izolez de lume, nici când scriu, nici când nu scriu. Chiar am nevoie de un pic de agitaţie şi de zgomot în jurul meu pentru a-mi pune în ordine ideile. Fiind un singuratic, am nevoie de prezenţa celorlalţi, altfel ar fi redundant. Lumea interioară, pentru a se coagula, are nevoie mereu de lianţi. Izolarea de lume nu-ţi aduce pe tavă nici inspiraţie, nici starea de graţie. De multe ori aceasta e inhibantă pentru artist. Oricum, când lucrezi în interiorul unui proiect, cum spui tu, eşti înconjurat de o peliculă ce te desparte de ceilalţi. Trăieşti printre ceilalţi, în carcasa unei sfere, şi orice zgomot venit din afară ei poate fi, la un moment dat, un motiv sau punctul ce declanşează inspiraţia. Nu cred că turnul de fildeş e o soluţie benefică pentru un creator.

- Face parte Locomotiva Noimann dintr-o trilogie, aşa cum a decriptat şi s-a grăbit să declare critica literară? Aceasta a fost intenţia ta de la bun început, sau „ai cedat” sugestiilor formulate de diverşi comentatori? Tot aici: de ce ai intitulat acest ciclu: „Tălpi”? Ce semnificaţie ascunde?

- Nu e vorba de o trilogie, ci de un ciclu. Nicăieri n-am precizat acest fapt. Când am scris primul volum din Tălpi, m-am gândit la o serie de romane independente, care să abordeze o anumită tematică, a haosului, a Anticristului, a degringoladei eului, şi la o serie de personaje care să se contureze pe parcursul lor. Comentatorii s-au gândit că e vorba de o trilogie. Nu am confirmat, dar nici nu i-am contrazis. În ciclul Tălpilor, din punct de vedere tematic, ar putea fi inclus şi romanul Maşa şi Extraterestrul. Din punctul de vedere al continuităţii personajelor, e un roman în afara ciclului. Mesajul Tălpilor poate fi descifrat în finalul celor trei romane publicate până în prezent. Iată unul dintre ele: „Îndepărtându-se, pictorul simţea în ceafă o răsuflare rece. Frica îl împingea din spate şi tot ea îl determina să privească îndărăt. Când Bikinski, luându-şi inima în dinţi, îşi întoarse capul, rămase, pur şi simplu, înmărmurit. Unul din cei doi domni înalţi, îmbrăcaţi în pardesiuri albe, lungi, scoase spre el o limbă vânătă, ce atârna până la pământ. Iar celuilalt îi apăru pe creştet o creastă de cocoş. Primul, mişcându-şi degetul arătător, îi făcu lui Bikinski un semn de vino-ncoace. Iar al doilea, fără să-l slăbească din ochi, se lăsă în genunchi în faţa primului bărbat şi, apucându-i limba cu buzele, începu s-o înghită bucată cu bucată. Pe limbă, cu litere mari, roşii, era scris NEANT. Deodată, rupând laringele în două, bărbaţii înveşmântaţi în alb începură să cânte cucurigu. Apoi, înălţându-se pe vârfuri, sloboziră spre Bikinski resturile limbii pe care o molfăiseră în gură. Două panglici de carne sângerândă picară la picioarele sale. Pe una din ele, în locul cuvântului NEANT, cu litere fosforescente, scria ASFALT”. La fel de limpede, ca mesaj, e şi sfârşitul romanului Maşa şi Extraterestrul, sugerând Apocalipsa. Citez: „Extraterestrul, urmat de şleahta lui ciudată, cântând din fluier, înainta pe mijlocul uliţei. Din fiecare casă ieşeau sosiile lui şi i se alăturau din mers, strângându-se încet în trupul lui, ca un evantai, care l-a fiecare pas creştea luând proporţii uriaşe. Învăluită într-u nor de fum, Maşa stătea în mijlocul curţii, privind cum oaspetele ei, urmat de toţi ceilalţi, se apropie de graniţă şi se topeşte-n depărtare. În pântecele ei, rotund ca un dovleac, plin de formule, cifre, triun­ghiuri, hexagoane şi alte abstracţiuni, încurcându-şi unul în altul corniţele de ied, noul Adam şi noua Evă, mişcând din copite, se pregăteau să iasă la lumină într-o nouă lume...” O nouă lume este şi Locomotiva Noimann, unde salonul doctorului Perjovski poate fi luat drept purgatoriu.

Noua proză ieşeană, tineri critici detaşaţi, agenţi literari fantomatici şi sponsorizări privilegiate

- Dragă Nichita, privit de la Chişinău, Iaşiul pare să fi devenit un centru al prozei româneşti contemporane. Generaţia 80 de aici – Liviu Antonesei, Mariana Codruţ, Ovidiu Nimigean şi, bineînţeles, tu - după ce s-a afirmat în poezie scrie acum şi proză, o proză puternic nutrită cultural, elaborată, conceptualizată, canonică, aş spune. Pe de altă parte, există generaţia ieşeană de după voi, reprezentată de Dan Lungu, Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici ş.a., care profesează o proză a realismului minimalist, directă, nesofisticată, fără artificii, ce pare să se inspire uneori din faptul divers. Cum priveşti această „explozie” a prozei din ultimii ani? Este un proces de evoluţie firească a genurilor, care se succed, un semn de maturitate a literaturii sau un „trend” impus de piaţa cărţii?

- Pe parcursul câtorva decenii la Iaşi s-a scris foarte puţină proză. Prin urmare, explozia era necesară. Cred, într-adevăr, că e o evoluţie firească. După vidul creat de Sadoveanu, iată că Iaşiul, prin intermediul Editurii Polirom, revine pe scena naţională lansând o serie de prozatori din diferite generaţii. Probabil e vorba şi de un „trend”, de o miză majoră, de o competiţie de cursă lungă. Pot să spun că apariţia noii generaţii m-a revigorat. M-a trezit din amorţire. Am intrat şi eu în joc.

- În ce relaţie eşti cu critica literară? Urmăreşti ce scriu cronicarii despre cărţile tale, ţii cont de sfaturile pe care ţi le dau? Am observat un interes mai aplicat din partea criticilor post-optzecişti, care comentează cărţile generaţiei noastre fără parti-pris-uri generaţioniste, spre deosebire de unii „moguli”, care mai degrabă fac „politică literară” decât comentariu aplicat.

- Cred că în relaţii bune. Sigur că urmăresc ce se scrie des­pre mine. Şi de multe ori le dau dreptate. Critica e o oglindă necesară. Chiar dacă e convexă sau concavă şi-ţi deformează trăsăturile până la caricatură, ai nevoie de ea, fiindcă altfel îţi faci o imagine falsă nu numai despre propria-ţi operă, ci şi des­pre propria-ţi persoană. E bine când cineva te trage de manşete şi te coboară cu picioarele pe pământ. Despre noii critici ce să‑ţi spun: e un fenomen de-a dreptul uimitor. După criza criticii din anii nouăzeci, iată a apărut un grup de tineri critici, care scriu cu detaşare atât despre generaţia lor, cât şi despre cele ce le preced. Noii critici au un efect benefic asupra vieţii literare. Ştii că nu scrii în gol. Cineva te va recepta.

- Nichita, ai un agent literar? Ştiu că această specie, inexistentă până acum câţiva ani la noi, a pătruns şi în spaţiul românesc. Fără un agent literar doar printr-o întâmplare fericită mai ajungi să fii publicat la edituri din Occident.

- Sunt scriitori care ştiu să-şi promoveze singuri foarte bine opera, atât în interior, cât şi în afară. În Occident, lucrurile sunt mai simple. Acolo agentul literar e o instituţie care îşi face treaba cum cuvine. În momentul în care a pus ochii pe tine, nu trebuie să te ocupi de lucruri mărunte. La noi, agentul literar e o pasăre rară. Personal, n-am întâlnit până acum nici unul.

- Eşti invitat la lecturi în ţară şi în străinătate? Ai avut burse de creaţie, care să-ţi fi oferit şansa unui scris liniştit, detaşat, posibilitatea de a te rupe de grijile existenţei cotidiene?

- În ţară da. În străinătate mai puţin. N-am fost invitat la lecturi publice, dar am participat la câteva festivaluri. Dar asta s-a datorat mai mult unor întâmplări fericite. Sean Cotter mi-a tradus un volum de versuri în engleză şi tot el a făcut posibilă apariţia lui la o editură pragheză, specializată în difuzarea poeziei în spaţiul anglo-saxon. Aşa am ajuns la Praga, apoi în Irlanda, unde există un public extraordinar de receptiv faţă de poezie. Aş putea spune că am avut succes. De burse nu am beneficiat. Singurul sponsor al meu a fost tata, care m-a ţinut în afara câmpului muncii până la 28 de ani. Perioadă când am huzurit, atunci a venit şi apetitul pentru literatură.

„Poezia – duhul ce animă materia”

- Nu putem încheia dialogul nostru fără să te întreb în ce raporturi mai eşti cu poezia? O antologie ca Băutorii de absint, Editura Paralela 45, 2007, te aduce pe tine şi pe alţi patru poeţi din generaţia noastră în prim-planul actualităţii literare. Pe când un nou volum de poezie Nichita Danilov?

- Antologia de grup de care vorbeşti a apărut, aproape concomitent, cu un volum de versuri inedite, Centura de castitate, Editura Cartea Românească. După ce am publicat acest volum de versuri, am scris romanul Locomotiva Noimann. Acum, mă gândesc să rotunjesc, pentru Polirom, un nou volum de poves­tiri, Şi Dumnezeu e ţărână. Poezia vine de la sine, în urma unor crize şi experienţe lăuntrice care, după cum am observat, au o anumită ciclicitate. Ea se cristalizează în timp. Trebuie să ai răbdare să observi tot ce se petrece în jurul tău. Şi nu trebuie să forţezi nota. Pentru poezie e nevoie de o respiraţie liberă, de o anumită clipă, în care simţi cum în pieptul tău pătrunde, odată cu atomii de aer din jur, şi o mică picătură a duhului ce animă materia. Nu e uşor.

Interviu realizat de Vasile Gârneţ

1