Anfiladă

Asta e – se vede, bineînţeles, – o cărţulie. Mică. Poate că – pitică. De proză. Ceva între miconuveletă şi, de aşijderea amploare, – roman. Nu e nevoie decât, colea, 21-23 de minute ca s-o recitesc. De trei ori. În întregime. Să dau cu ochelarii, cu nasul în penultima parte a copertelor. Şi dacă, între timp, dumnealui sau dumneata, aţi apărea în spaţiul dintre coperte – ca peisaj, spaţiu, anfiladă, – sigur că ne-am saluta drept vechi cunoştinţe. Chiar dacă, probabil, nici nu ştiţi că eu sunt autorul care, iată, se plimbă pe această, să zicem, stradelă a literaturii. Proprii. A creaţiei sale. A destinului. Loc îndrăgit. Mai aproape de înţelegerea şi simpatia lui – a mea, adică, decât altele. Proze. Texte. Nuvelete. Romane. Aşa, trecem unul pe lângă altul, după care – peste câţiva paşi, după câteva rânduri de text – dumnealui sau dumneata sau eu ne întoarcem şi ne facem, zâmbind, din mână. Cu oarece complicitate. Bonomă, plăcută. Ne facem din mână a simpatie de bun întâlnit. Sau – bun rămas. A cât mai curânda reîntâlnire. Recitire. Pentru că eu de ce revin, din vreme în vreme, din literă în literă, pe această stradelă, în anfilada uşor barocă dintre copertele cărţuliei? Pentru că v-am dat viaţă – dum­nealui, dumitale, altor personaje – şi trebuie să am responsabilităţi, consider, obligaţii; am grijă să vă redeclanşez mereu existenţa, să vă repun în mişcare, ca în sacrele drepturi ale vieţii şi artei, să vă ţin în stare bună, vitală. Şi  artistică. Sufleteşte. Ideatic. Altfel, acelaşi lucru – repunerea domniilor voastre în acţiune – fac şi anumiţi cititori. Sigur, cu unii dintre ei se întâmplă să mă întâlnesc de asemenea în spaţiul prezentei cărţulii.

Da, pun muzică – un Modest Musorgski, să zicem, „Tablouri dintr-o expoziţie”, – şi, pe fundalul ei, mă plimbu, vă reîntâlnesc, vă studiez chipurile, mă gândesc că, ici-colo, aş putea reveni, astfel că data viitoare domniile voastre aţi putea arăta ceva mai tinere sau, din contră, mai îngândurate sau uşor frivole, aproape fericite sau oarecum abătute...

După atare intervenţii, poate că inoportune, poate că devalorizate ale esenţelor pe care le aveţi până la ele, intervenţiile, s-ar putea să nu ne mai recunoaştem unul pe celălalt. În acest caz, de tristeţe, de nedumerire, de lipsă de politeţe, fără să vreau, fără să intervin cu cuvântul, subiectul, predicatul, adjectivul, figura de stil, în acest volumaş, în insignifiantul său univers se abate ceaţa. Ca în Veneţia. Sau prinde a bureza. Ca în Londra. Oricum, timpul se schimbă. Deloc spre bine, clar, luminos. Atmosfera poate deveni chiar înspăimântătoare. Depinde de dozaj. Gradare. Nuanţare. Bineînţeles, alteori, mi se întâmplă şi surprize. Dacă nu neplăcute, de-a dreptul, mai că brutal, – oricum bulversante, terifiante, angoasante, – da, pot fi anume aşa. Ba şi mai şi. Precum data trecută, când, în acest spaţiu de anfiladă, pe acest itinerar mi-a fost dat să fiu acostat de – cine credeţi? – de un boschetar. Nu ţineam minte să-l fi plăsmuit şi pe el ca personaj al prezentului text, pentru care îmi trebuie, colea, 21-23, hai să zicem – 25 de minute ca să-l recitesc. Triplu. Repetitiv. Viteza datorându-se faptului că îl cunosc pe dinafară. Îl recitesc, fără, obligatoriu, intenţia de a-l trece în revistă. Aşadar, domnul – oricum ar fi arătat – nespălat, decrepit, slinos, jalnic, – eu unul nu pot renunţa la ceea ce mi-a intrat în sânge: politeţea, formula ei necesară. Aşadar, domnul se apropie, ba chiar îmi ieşi cam insolent în faţă, îmi aţine calea, spunându-mi:

– Am impresia că ne cunoaştem. De undeva. Poate că chiar de aici, şi arată în jur-împrejurul textului, literelor, semnelor de punctuaţie, în lungul uşor baroc al anfiladei.

Îl privesc îndelung, scrutător, îmi încordez memoria şi trag concluzia:

– Nu, nu cred că ne cunoaştem. Nu avui atare onoare.

Însă domnul om al străzii şi subsolurilor trece la subtile insinuări, ameninţări chiar, spunând:

– E în interesul dumitale să ai o memorie ceva mai bună.

Mă fac că nu-l aud, că nu-l bag în seamă, încercând să-l ocolesc şi să-mi continui calea spre finalul textului, spre coperta ca o latură a unei porţi din interiorul unei curţi. Aşa ceva.

– Iubite domn scriitor, mai că strigă necunoscutul, boschetarul, ziceam, ce se afla deja cam la doi-trei paşi în urma mea, eu sunt – ascultaţi şi reţineţi ce vă spun! – eu sunt întruchiparea tuturor personajelor dumitale. Nu doar a(l) unuia din ele care, între timp, cât nu v-aţi recitit micul roman, ar fi decăzut până la condiţia mea. Nu. În general, de mine depinde cum arată ele. Cum se înfăţişează cititorului. De au sau nu şansă de a capta atenţia şi simpatia acestuia.

Prea... profesionist vorbea necunoscutul nearătos, – pardon! – cam jegos, rău mirositor. Prea părea din domeniul nostru, al personajelor scrisului, de-a valma autori şi eroi de text. Nu aveam cum să nu mă opresc. Instinctul chiar îmi strigă în interior, în intimitate: „Nu te grăbi, îngăduie, omule!”

Mă întoarsei spre necunoscut, însă – uriaşă surpriză! – în faţa mea era deja o... necunoscută! Frumoasă. Arătoasă. În peplu antic care, probabil, în largul său îi tăinuia sânii mari, ademenitori. Cu lira sub braţ era doamna timpurilor.

– Hello! zise. Sunt muza ta. Nemodest vorbind, anume eu te inspir, îţi recrutez personaje şi metafore. Da, să ştii că şi mie îmi plac „Tablourile dintr-o expoziţie”, se referi ea la fundalul muzical, de Musorgski, vă spuneam.

Parcă o cunoşteam... Ar fi fost una din cele nouă fiice ale Mnemosynei, zeiţa memoriei; de asemenea – progenitura lui Zeus-tatăl. O fiică-muză cu atribute nediferenţiate, generoasă şi bună la toate, inclusiv – la inspirarea prozei. Sau, poate, anume la aşa ceva bună.

Însă, până să mă dezmeticesc ce şi cum, până să mai cumpănesc ceva – să cred sau ba celor văzute? – frumoasa cu arfa unde face:

- Pa! Ne mai vedem noi... („Ar fi de dorit mai des!” mai să strig eu) şi... se volatiliză, dispăru. Geaba mai privii îndelung şi uluit spre locul unde, acum un timp, stătuseră cei doi – boschetarul jegos, apoi fulminanta, în frumuseţea ei care se recomandă drept muza mea – nu mai era nimeni acolo, iar în depărtare, spre finele – mai bine zis, începutul – anfiladei narative se zărea, ca la un orizont ezoteric, o poartă – era, bineînţeles, coperta de deschidere a cărţii. Dar, când mă întoarsei să-mi continui drumul, surprizele continuară de asemenea la un grad de compresiune ce duce la „zborul capacului!” – da, în faţa mea stătea, de data aceasta, un zeu! Îl cunoşteam. Îl întâlnisem deja de nenumărate ori.

– Sunteţi singur? îl întrebai.

– Te salut, tinere! o începu el patetic şi eu, blitz, îmi dădui seama că am şi căzut o treaptă la politeţe: trebuia să-l salut primul şi să nu-l iau, abrupt, cu: „Sunteţi singur?”

– Nu, nu sunt singur, ci cu un concitadin, de demult, de-al dumitale, zise zeul, ridicând, a mare şi zvâcnit elan braţele, pe care mantia atârna ca nişte uriaşe aripi de liliac – da, şoarece zburător, – iar când lăsă braţele în jos, de după fostul paravan al mantiei de purpur apăru... – cine credeţi? da, nu citiţi mai departe, ci ghiciţi – cine credeţi că apăru? – domnul Victor Kernbach, – da, scriitorul care se născuse şi trăise un timp la Chişinău şi pe care urgia bolşevică l-a făcut să se stabilească la Bucureşti.

O, ce surpriză, ce surpriză!  Ne-am îmbrăţişat, pupi-pupi!

Ne-am?... sau doar mi se păruse? Pentru că, peste câteva clipe, constatai, cu netrecătoare stupoare, că, în îmbrăţişarea mea, nu era decât... golul, vidul. Ceea ce nu însemna – şi lipsă de sens. Anume sensul se relevă cu deosebită intensitate, eu dumerindu-mă, în fine, că, în această cărţulie, pe acest itinerar, în lungul predestinatei anfilade, îl întâlnisem (şi) pe Proteus, acel zeu marin de provenienţă egipteană, faraonică, oracular; acea divinitate mutantă care îşi putea schimba la infinit înfăţişările, pe când era urmărit de Menelaos devenind leu, dragon, panteră, mistreţ, râu, arbore, foc, apă... (Nu mai ştiu dacă şi scriitor sau, pur şi simplu, direct – text, pe pergament, pe papirus, pe...  devenise...).

Iar aici, în prezenta cărţulie, Proteus ajunsese, în primul rând şi pur şi simplu, – Naraţiune! Adică – toate personajele, inclusiv boschetarul lăudăros, muza, Victor Kernbach, chişinăuianul, bucureştinizat, concitadinul meu, autorul celebrului „Dicţionar de mitologie generală” căruia, aici, în interiorul subiectului, îi dedic prezentul text.