Pavarotti din Banat

Talentul mi-a trezit dintotdeauna admiraţie şi respect. Însă cel mai tare mă mişcă situaţiile cînd el înfloreşte şi izbucneşte dintr-un marginal, crescut fără cărţi ori pian în casă şi suferind adesea de sărăcia cea mai cruntă. Graţie harului său, acel amărît face pulbere toate prejudecăţile şi ifosele elitariste, depăşindu-şi în acelaşi timp şi propria condiţie cu viteza unei rachete. Este aici, mi se pare mie, semnul prezenţei divinităţii, care pare a spune „asta-i pohta ce-am pohtit-o, amărîtul ăsta e alesul Meu!”, dîndu-le astfel peste nas celor care nu cred că e cu putinţă un asemenea lucru.

Această senzaţie a miracolului am trăit-o, şi chiar cu o mare intensitate, din momentul în care am aflat de „Pavarotti din Banat”, cum l-au numit spaniolii pe concetăţeanul nostru, Costel Busuioc. Plecat la muncă dură în Spania, ajungînd acolo la un concurs de muzică pe nume „Fiii lui Babel”, zidarul a  fermecat lumea întreagă cu vocea lui dumnezeiască. În toate anchetele făcute printre ascultătorii de rînd, în toate intervenţiile de pe net se pomeneşte tot timpul cuvîntul „har” în relaţie cu el. Şi e foarte vizibil: harul locuieşte în omul ăsta în voia lui bună, fără a se simţi stînjenit de faptul că Busuioc are doar 8 clase, o familie grea sau că n-a cîntat pînă la acest concurs decît la biserică, în grădină cînd prăşea sau pe şantier.

Dar vocea lui a fost o revelaţie nu doar pentru ascultătorii de rînd, ci şi pentru cunoscătorii cu ştaif, de vreme ce lui Pavarotti din Banat i s-au propus lecţii de canto la Opera din Viena, pe care a trebuit să şi le refuze din cauza sărăciei.

Aşa stînd lucrurile, vă imaginaţi cît de mizerabilă a putut părea opinia unui compozitor mărunţel dintr-o emisiune, dedicată lui Busuioc de către Robert Turcescu, la Realitatea TV. În acea emisiune Turcescu i-a avut ca invitaţi pe Adrian Iorgulescu, pentru calitatea lui de ministru al Culturii, şi pe Horia Moculescu, probabil pentru eterna lui calitate de... descoperitor de talente. Trans­figurat de bucurie, cum rareori l-am văzut – nici nu e de mirare, la cîte otrepe de politicieni şi administratori are zi de zi în faţă - , Turcescu şi-a interpelat interlocutorii cu privire la succesul lui Busuioc în Spania. En connaisseur, mă-nţelegi?, Moculescu dă imediat pe gură cugetările geniale că succesul în discuţie se datorează faptului că Busuioc e zidar, că, de fapt, la noi există mulţi tenori care cîntă mai bine decît el etc. Pentru ca, spre finalul emisiunii, ’mnealui să emită, ca românul... imparţial, idei exact contrare, în mod clar sub presiunea vorbelor calde ale ministrului (care i-a promis lui Costel lecţii de canto gratuite la Bucureşti cu cei mai buni profesori), sub presiunea imaginilor de la concursul din Spania şi, probabil, sub presiunea atmosferei generale de entuziasm din jurul emisiunii.

Mărturisesc faptul că nici nu l-aş fi băgat în seamă pe Moculescu, acest compozitor expirat de mult, dacă nu mi s-ar fi confirmat atunci, încă o dată, că la noi cei care au misia de a descoperi talente sînt nişte troglodiţi în cel mai bun caz. „Cum de-a trebuit să-l descopere pe Costel spaniolii, şi nu noi?” l-a întrebat la un moment dat Turcescu pe ipochimen, care, drept răspuns, a emis, cu maximă inteligenţă, nişte bălmăjeli.