Cui i-e frică de Emil Cioran?

Mai mult decît orice altă încercare exegetică, o carte despre Cioran riscă să nu depăşească limitele discursului tautologic. Oricum s-ar structura, scrisul – este convingerea lui Cioran însuşi – nu are decît un singur obiect: autorul însuşi. O lume de explorat şi de întemeiat. O identitate în criză. Or, cînd totul este mărturisire şi căutare de sine, ce poate face exegeza? Să-şi asume acest risc, al umbrei tautologice, şi să plonjeze în text, citind, recitind, transcriind, identificînd din frînturi, ca într-un joc de puzzle, desenul interior care transgresează momentul, pur, al consemnării. Căci textul este fiinţă. Iar Cioran se hrăneşte tocmai din chinuitoarea – şi alienanta – obsesie a fiinţei şi a adevărului. Or, mărturisit direct sau oglindit în tot felul de teme răvăşitoare, adevărul său cu privire la propriul sine este un adevăr al clipei. A identifica, dincolo de acest adevăr, discontinuităţi, contradicţii, rupturi şi, în aceste discontinuităţi, contradicţii, rupturi, un sine coerent face obiectul unei experienţe căreia i se poate reproşa orice – impuritatea, orgoliul sau umilinţa –, nu şi onestitatea. Sau, mai exact, nu şi o anume demnitate a onestităţii. Abia aşa plonjarea în risc ar putea însemna o traducere care să presupună cît mai puţină trădare.

Pe de altă parte, unde să-l cauţi mai bine pe Cioran decît în scrisorile şi în caietele sale nedestinate tiparului? Cum ştim, dispreţuia literatura şi deopotrivă filozofia. Oricum, nu se considera nici scriitor, nici filozof. Mai mult, suspecta orice rînd destinat tiparului de fals. Totul, în acest caz, ar fi fost destinat celuilalt, care, cu prezenţa lui implicită, ar altera sau ar deturna sinele. L-ar obliga să se metamorfozeze. „Adevărul despre un autor e de căutat mai degrabă în corespondenţa decît în opera sa”, susţine Cioran, invocîndu-i pe Nietzsche şi pe Flaubert („Mi-e cu neputinţă să recitesc romanele lui Flaubert; în schimb, scrisorile lui sînt totdeauna vii”). Mai mult, „cărţile sînt accidente, scrisorile – evenimente”. Sînt cuvinte pe care Cioran le scria, în 1984, într-un text numit Manie epistolară, devenit prefaţa volumului său de Scrisori către cei de-acasă.

Să-l credem pe Cioran? Iată o întrebare care ar trebui pusă nu numai în legătură cu aceste afirmaţii, ci cu tot ceea ce scrie Cioran. Oricum, o întrebare care fundamentează receptarea, dirijată adesea de suspiciunea mistificării. Dacă suspiciunea nu e cu totul nejustificată, întrebarea este ce tip de experienţă stă la temelia acestei „mistificări” şi care e anvergura angajării existenţiale pe care ea o presupune. Citim din acelaşi text: „Avînd [...] avantajul de-a fi un leneş, am scris un număr considerabil de scrisori. Cele mai multe s-au pierdut, mai ales cele de tinereţe. Dacă îmi pare rău după ele asta nu-i din cauză că ar fi avut cea mai mică valoare obiectivă, ci fiindcă numai prin ele m-aş putea regăsi aşa cum eram la sosirea în Franţa, la 26 de ani. Lipsit fiind de acest unic mijloc de reconstituire a personajului, nu păstrez despre acesta decît o imagine abstractă. Locuiam într-un oraş de provincie, de unde-i scriam unei prietene din Bucureşti, actriţă şi... metafiziciană, lungi scrisori despre condiţia mea de nebun fără nebunie – stare tipică celui devastat de insomnie. Ei bine, acum cîţiva ani mi-a spus că – pradă unei frici prea puţin metafizice – a aruncat în foc toate elucubraţiile mele epistolare. Astfel avea să dispară singurul document capital despre anii mei de infern. Cele cinci cărţi pe care le-am scris în româneşte în acei ani îmi sînt mai mult sau mai puţin străine şi mi se par deopotrivă vii şi ilizibile. În fond, cărţile sînt accidente; scrisorile – evenimente: de aici şi suveranitatea lor”. Astfel, de ce n-am căuta în scrisori documente pentru infernul pe care îl întruchipează Cioran însuşi? El însuşi interesat de propriul trecut, de reconstituirea unei fiinţe pe care altfel n-o regăseşte, Cioran ar identifica în scrisori dovezile, nefalsificatoare, ale fiinţei. Ar vrea, în fond, să vadă cum se ilustra în epistole starea de nebun fără nebunie – nu-i aici chiar semnul unei altfel de mistificări, decît aceea care pur şi simplu înşală?! – şi să se recunoască în ipostaza unui personaj, unul despre care ştie că e permanent tranzitoriu. În vreme ce cărţile sînt deopotrivă vii şi ilizibile, căci aparţin altuia, epistolele ar fi fost doar semnul prezenţei. Sigur, n-ar fi fost imposibil ca, citindu-şi scrisorile, Cioran să se descopere pe sine, cel din trecut, dacă nu cumva şi pe cel din prezent, deopotrivă personaj viu şi ilizibil. Căci partea vizibilă, diurnă, e dublată în permanenţă de un revers întunecat, într‑o chimie infernală.

Oricum, nefiind destinate tiparului, scrisorile ar putea să fie acel document existenţial situabil dincolo de orice fel de îndoială asupra adevărului propriului sine. Şi am putea crede că destinatarul nu minte. Dar nu presupun ele, scrisorile, mai mult decît orice carte, în fond, pe lîngă oglindirea de sine, cumva obiectivată, deopotrivă un cititor, unul concret, care duce la trunchierea sinelui propriu? Acest altul care te citeşte nu devine treptat tu însuţi, cenzurîndu-te? Scriindu-i celuilalt, nu faci decît să răspunzi sau să replici aşteptărilor şi conştiinţei lui, să i te propui ca imagine, nu ca adevăr. Cititorul unei cărţi mai poate fi o prezenţă amorfă, nedistinctă, abstractă chiar – şi, prin urmare, o prezenţă mai puţin constrîngătoare. Or, odată cunoscut, celălalt te cenzurează şi te construieşte. Pe de altă parte, cum Cioran este într-un permanent efort de construire de sine, este de înţeles să vorbească despre suveranitatea scrisorilor. Ele instituie o libertate care te obligă să devii tu însuţi, fiind în permanenţă altul.

În fapt, de cele cîteva ori cînd le invocă în caiete, scrisorile nu mai au deloc acest statut privilegiat, în direcţia relevării propriului sigiliu. Dimpotrivă. Citim într-un loc: „Tot ce am scris (în afară de scrisorile mele, dar lor nu le acord nicio importanţă şi de altfel majoritatea au fost dictate doar de politeţe), tot ce am scris, tot ce am publicat – chiar am gîndit cu-adevărat în momentul în care am scris” (II, 95). Nu e singura mărturisire de felul acesta, în care scrisorile par nu un document autentic, ci unul contrafăcut. Iată: „Din cînd în cînd, primesc scrisori deznădăjduite, inspirate mai mult sau mai puţin de Tratat, la care trebuie să răspund. Cum de cele mai multe ori e vorba de gînduri de sinucidere, mă străduiesc să-i abat gîndul celui care-mi scrie. Căci să-l încurajez chiar nu e cu putinţă, dintr-o groază de motive. Partea proastă e că scrisorile mele, prin forţa lucrurilor edificatoare, sînt cum nu se poate mai convenţionale şi mai opuse gîndurilor mele adevărate. Rolul acesta de «sprijinitor moral», de confesor laic pe care a trebuit să-l adopt nu e chiar cea mai măruntă ironie din viaţa mea. E întotdeauna greu pentru un scriitor să supravieţuiască unei cărţi distrugătoare” (III, 270-271). Jucînd un rol, asumîndu-şi-l, Cioran devine nu doar „sprijinitorul moral” al atîtor anonimi care-i citeau cărţile, ci şi al fratelui său. Oricum, nu Cioran este bolnavul. El este medicul. Aşa încît, orice rol devine la el fiinţă. Prin urmare, deşi afirmaţiile lui Cioran despre scrisori sînt incompatibile şi se exclud, nici una dintre ele nu minte. Nu e singura situaţie de felul acesta. Totul, orice afirmaţie, orice adevăr, îşi poartă în spate replica. Prin urmare, Cioran nu minte atunci cînd spune: „Îmi e cu neputinţă să scriu fără să cred în ce scriu, să scriu ca simplu exerciţiu sau din obligaţie. Tot ce am scris [...], tot ce am publicat – chiar am gîndit cu adevărat în momentul în care am scris” (II, 95). Spusă răspicat, o astfel de afirmaţie instituie prin sine însăşi un adevăr. În aşa fel încît, scrisorile devin un document al sinelui mai ales dacă sînt rodul unei „mistificări”, al unei înfăţişări pentru celălalt. Căci Cioran este în permanenţă o imagine, întotdeauna altul. Chiar şi atunci cînd minte şi mistifică, sau mai ales atunci, Cioran spune adevărul despre sine. Tocmai în măştile pe care el le poartă, în ipostazele sub care se înfăţişează trebuie căutat adevărul. De aici, neputinţa şi disperarea sa, de aici nevoia de a se recunoaşte şi de a se institui coerent. Într-un alt loc citim: „Dacă pot să mint în conversaţie, nu pot s-o fac în faţa foii albe: cînd scriu, îmi e cu neputinţă să fiu politicos. Se vede că am un fond de onestitate, de naivitate în orice caz. Scrupulele unui cinic – ar fi mai mult decît un titlu de carte, ar fi deviza carierei mele” (II, 95). Iată-l pe Cioran recunoscîndu-se aici ca personaj. Dar rolul, citim, s-ar institui doar în conversaţie, nu şi în scris. Greu de crezut că lucrurile se petrec pînă la capăt aşa. Doar că, în scris, rolurile sînt altele. Cioran îşi reproşează adesea neputinţa de a depăşi barierele politeţii, pe ale bunului simţ, pe ale convenţiilor sociale. Nu-i vorbă, răbufneşte adesea şi nu rare sînt accesele de violenţă. Or, în notele nedestinate tiparului ca şi în scrisori, tocmai această sumă de contradicţii e înregistrată cu disperare, căci Cioran se identifică în permanenţă în marginea negării de sine, a autonimicirii, raportîndu-se la amintirea sau nostalgia altuia, abia el sine autentic. Căci întotdeauna, celălalt e viu. Dar dacă cel viu, bănuit doar, e într-un permanent pericol al prezenţei, cel care trăieşte explorîndu-şi prezentul nutreşte adesea un extaz, fie el chiar întemeiat pe neputinţă, pe boli, pe cădere.

În fapt, şi dacă acceptăm că în societate Cioran e prea politicos (îşi reproşează asta), iar în scris – acel scris pentru ceilalţi –, ca într-o revanşă, prea violent, unde ar trebui cu adevărat căutat Cioran? Unde să se găsească el însuşi pe sine? Oricum, nu e un paradox că i se întîmplă lui Cioran să fie apreciat exact pentru ceea ce neagă sau dispreţuieşte. Să amintim doar faptul că, atlet al stilului (ca să nu spunem acrobat al lui), Cioran dezavuează tot ceea ce ţine de stil. Şi nu vorbim aici de contradicţiile fatale care structurează obiectiv sinele lui Cioran, ci de receptarea acestui sine. În fond, s-ar putea demonstra că orice rigoare formală, chiar şi aceea care ţine de rafinamente stilistice, nu face decît să se transforme într-un revelator al fiinţei. Cu cît mai multe constrîngeri şi cu cît mai mult rafinament, cu atît mai multă fiinţă. Nu are importanţă că fiinţa pare, pentru ceilalţi, să se dilueze şi să se evapore; nuanţele imperceptibile se ascund şi se arată în afirmaţii care caută obsesiv, fără aproximaţie, adevărul.

Cît despre caiete, cui se adresează ele decît propriei lecturi sau, mai exact, lecturii de sine? Că e la mijloc o hermeneutică deopotrivă devoratoare şi întemeietoare are acum mai puţină importanţă. Acum, doar de reţinut acest detaliu, în vederea unor analize ulterioare. Dar, prin notaţie, Cioran îşi devine nu numai propriul martor, ci şi propriul creator. Personajul pe care-l corporalizează scriind – şi care-i rămîne lui Cioran un permanent necunoscut – n-ar trebui căutat înainte de toate aici? Ce-i drept, despre caiete s-ar putea spune exact ceea ce Cioran însuşi spunea despre scrisori: că sînt, deopotrivă, documente ale fiinţei şi mistificări ale ei. Şi, aparent ireconciliabile, adevărurile acestea se suprapun şi se generează reciproc. În fapt, acel altul căruia i se adresează şi care îi tulbură mărturisirea de sine şi fiinţa este el însuşi, în permanenţă mască, în permanenţă un străin. Aşa încît, cum nu există altă sursă de adevăruri nemediate, dacă nu de ochiul altuia, măcar de lumina tiparului care, fatalmente, literaturizează, nu ne rămîne decît să încercăm o explorare a lui Cioran prin intermediul scrisorilor şi al notelor din „caietul” rămas în permanenţă închis pe masa lui. O explorare care urmează, de la distanţă, propria explorare a lui Cioran, căci Cioran se caută, se descoperă, se instituie, mereu altul, în contradicţie cu sine, negîndu-se chiar. Miza nu este explicarea, căci orice explicaţie înseamnă o simplificare, cît proiectarea în echivoc. Situarea în prezent şi deopotrivă într-un timp al contemplării prezentului, asumarea sinelui şi deopotrivă pulverizarea lui, iată traiectul continuu pe care se mişcă Cioran, într-un zig-zag care, pulverizînd sensul, îl şi recuperează. În treacăt fie zis, elocvent statutul interviurilor: monotoniei întrebărilor, care poartă adesea în ele un răspuns implicit – şi întotdeauna răspunsul e cel deja monumentalizat – Cioran îi răspunde adesea chicotind. Evident, nu vrea să iasă din tiparele în care el însuşi s-a proiectat şi care îl simplifică. Dar rezerva de umor denunţă acest fals, situîndu-l deopotrivă în interiorul şi în afara reprezentării. În fine, este rîsul epigonilor. Critica modernităţii ia la Cioran tocmai forma negării lucidităţii cinice. Citim într-un loc: „Toţi aceşti profesori, cu Heidegger în frunte, care trăiesc ca paraziţi ai lui Nietzsche şi care cred că filozofia înseamnă a «vorbi filozofie». – Ei mi-i evocă pe acei poeţi care-şi închipuie că misiunea unui poem este să celebreze poezia. Peste tot, drama de a fi prea conştient: să fie o secătuire a talentelor sau o secătuire a temelor? Probabil şi una, şi alta: lipsă de inspiraţie ce merge mînă-n mînă cu lipsa de substanţă. Dispariţia naivităţii; prea multă jonglerie, prea multă abilitate, în lucrurile capitale. Acrobatul l-a înlocuit pe artist, filozoful însuşi nu e decît un pedant care se bîţîie” (II, 94). Cioran, el însuşi epigon (căci cine mai mult decît el ştie că totul e artificiu), încearcă o reîntemeiere a fiinţei. Fiinţa poate avea acces la adevăr prin suferinţă: e soluţia celor neputincioşi, a celor care nu mai cred pentru că ştiu, a celor care refuză artificiul chiar în timp ce-l folosesc. Reversul ironic este că nici un adevăr nu se întemeiază pe suferinţă şi, de altfel, pe nimic altceva. Pe nici o negativitate, oricum. Şi atunci, strigătul devine rîs histrionic. E un joc la puterea a doua, căci Cioran se preface că joacă un rol, dar, prefăcîndu-se, el chiar îl joacă.

În aceste condiţii, cui să-i fie frică de Cioran?! Fie şi mistificat, nihilismul lui (să-l numim anarhism?!) e întemeietor pentru ceilalţi. De altfel, e întemeietor înainte de toate pentru sine. Oricum, nu numai anonimii care veneau să-i ceară sfaturi în legătură cu sinuciderea plecau înseninaţi, dar şi un Beckett, care, după ce citeşte Demiurgul cel rău,  îi scrie: „Printre ruinele tale mă simt la adăpost” (III; 70). „Sînt făcut să dau sfa­turi înţelepte – şi reacţionez ca un nebun” (I, 184), citim într-un loc. Oricum, pe Cioran nu ceilalţi îl interesează înainte de toate, ci el însuşi. Creează ruine pentru a se salva. Să fie, pe alt plan, teama de ideologia şi de trecutul lui? Dar ideologia e numai o aparenţă, mască fiind. Figură emblematică, poate, a secolului XX, Cioran e, în fond, omul problematic, care se caută şi deopotrivă se neagă cu disperare pe sine, ştiind că nimic nu-l reprezintă, deşi totul ia înfăţişarea propriului infern. O fiinţă care ar vrea să se salveze prin suferinţă, chiar dacă suferinţa nu mai poate ilumina. Că e o suferinţă mimată? Că ea e generată poate de cuvîntul scris? Abia aşa devine cu adevărat elocventă, căci exprimă o nevoie profundă a sinelui, aceea de a se autentifica. În absenţa altei metode, mistificarea care se relevă ca denunţare a sinelui, o denunţare fără rest, capătă valoare de adevăr. Cioran s-a despărţit de Valéry, o spune de cîteva ori, tocmai pentru că a înţeles pericolul refugiului glorios în artificiu. „Să fugim de strălucire ca de ciumă” (II, 42), citim într-un loc. „Mă interesează adevărul, nu expresia pentru sine”, fuseseră cuvintele care pregăteau acest îndemn. Lui Valéry, de la care a învăţat stilul, Cioran îi reproşează tocmai piruetele şi trucurile. „Strălucirea nu face doi bani şi mai ales nu poate ţine locul emoţiei” (II, 39). Or, cînd e vorba de adevăr, Cioran are în vedere cantitatea de suferinţă: „Ceea ce face o carte interesantă e cantitatea de suferinţă ce se găseşte în ea. Nu ideile, ci zbuciumul autorului ne atrage: strigătele, tăcerile, impasul, zvîrcolirile lui, frazele încărcate de insolubil. Ca regulă generală, tot ce nu iese din suferinţă a fals” (II, 47). Altundeva, citim: „A suferi înseamnă a produce cunoaştere” (II, 63). Devotat suferinţei, pe care şi-o asumă privind în jur hîtru, chiar chicotind în surdină, zîmbind poznaş, Cioran nu exersează decît cunoaşterea de sine. Şi se descoperă fragil, neputincios, reductibil la trup, la nervi, laş, ruşinat de sine, isteric, urînd totul şi mai ales urîndu-se pe sine. Astfel, cui şi de ce să-i fie frică de Emil Cioran? Că face critica modernităţii? Că îşi acuză neamul de fatalism şi se dezice de ai săi? Că a fost de dreapta şi a propovăduit violenţa? În spatele acestor gesturi, o metamorfoză continuă, a cărei singură consecinţă este recunoaşterea unei identităţi care dă sens îndoielii. Care se întemeiază pe îndoială. Nu numai că Cioran este în permanenţă altul, el este şi suma unor contradicţii ireconciliabile. Iată: „În mine există un pătimaş şi un sceptic care nu se pot pune de acord în nici o privinţă. Sînt suma dezacordurilor lor” (II, 153). Doar că, din neputinţă, eşecul ia chipul victoriei. Masca aceasta, deopotrivă negată şi afirmată, îl şi salvează pe Cioran: „Fiind organice, aşadar insolubile, contradicţiile mele m-au predestinat eşecului. Mă îndrept spre el fără remuşcare, în chip aproape triumfal” (III, 311). În caiete recunoşti tot ceea ce Cioran ar fi putut să ascundă: meschinării, laşităţi, frivolitate, iluzii, frustrări, violenţe. Abia prin ele Cioran se legitimează. Numite, explorate, ele nu numai că explică resorturi nebănuite care ar fi putut să înspăimînte, dar relevă nevoia torturantă de a fi şi disperarea de a fi el însuşi.