Antiglobalizarea contemporană. O utopie - (Immanuel Wallerstein, L’universalisme européen. De la colonisation au droit d’ingérence)

Immanuel Wallerstein poartă un nume care aproape că nu mai are nevoie de nici o prezentare. Reputat sociolog, (fost) profesor la Universitatea statului New York din Binghamton, director de studii la faimoasa École des Hautes Études en Sciences Sociales (pepiniera „noilor istorici” francezi – legatarii nu mai puţin celebrei Şcoli de la „Annales”), autorul american are un palmares ştiinţific impresionant, unanim recunoscut de o parte şi de cealaltă a Atlanticului, în ciuda unor opţiuni politice foarte puţin …ortodoxe. Am scris „în ciuda”, dar, mai corect, ar fi trebuit să spun „din cauza”, fiindcă tocmai simpatiile intelectuale şi politice de stînga ale lui Wallerstein (devenite, în ultima vreme, şi mai apăsate, cum voi arăta imediat) au înlesnit receptarea (şi acceptarea) cărţilor sale în mediile universitare franco-americane, începînd cu anii ’70 ai secolului recent încheiat. Pentru cine ştie cum (adică după ce criterii) se distribuie laudele şi antipatiile în aceste medii (cu condiţia – desigur – ca autorul să aibă o operă ştiinţifică de validare), buna primire de care a avut parte Immanuel Wallerstein la New York şi la Paris nu are de ce să mire. Dimpotrivă! Aceasta nu înseamnă că celebritatea sociologului american ar fi justificată doar de „criterii politice” (cum se spune în noul jargon publicistic românesc). Ceea ce afirm este că ea a fost (şi) puţin … ajutată. Atît cît a fost nevoie.

Drastic rezumată, contribuţia ştiinţifică a lui Immanuel Wallerstein constă în elaborarea unei perspective istorice asupra evoluţiei capitalismului, la scară mondială. Să mă explic. Cum ne amintim (ah, foarte bine!), marxismul clasic – din descendenţa căruia face parte şi sociologul american – s-a construit pe temeiul unei analize locale a capitalismului european, referinţa fondatorului fiind – cum iarăşi se ştie – societatea engleză a celui de-al XIX-lea veac. Acesta a rămas, de altfel, modelul analitic al tuturor teoretizărilor ulterioare în domeniu, succesul „revoluţiei” bolşevice părînd să confirme şi „dogma” dedusă din el, potrivit căreia „revoluţia socialistă” trebuia să împrumute forma unei suite asemănătoare modelului rus, secvenţele acestei suite aplicîndu-se la scara fiecărei naţiuni. În anii ’50-’60, cînd, în ciuda victoriei repurtate de procesul decolonizării şi a politicilor socialiste adoptate, după exemplul sovietic, de noile state independente din lumea a treia, perspectiva „revoluţiei mondiale” s-a îndepărtat iremediabil, analizele capitalismului la scară naţională au fost înlocuite cu „teoria sistemului mondial”. Schimbarea nu a fost întîmplătoare: ea trebuia să justifice eşecul unor transformări social-politice care păruseră cîndva iminente. Dacă socialismul nu se generalizase, aşa cum era de aşteptat, la scara întregii lumi – afirmau autorii noii interpretări – aceasta s-a întîmplat numai pentru că regimul capitalist funcţiona el însuşi ca un sistem planetar care, prin structura sa inegalitară (centru-periferie), menţinea lumea a treia într-o stare de dependenţă, pentru a-i „stoarce” mai sistematic şi cu folos resursele. În continuarea acestei interpretări (care îi numără printre autori pe cîţiva dintre economiştii şi sociologii importanţi ai lumii a treia, precum egipteanul Samir Amin, chilianul André Gunder Frank şi mexicanul Theotonio Dos Santos), Immanuel Wallerstein a asociat „sistemului mondial” o dimensiune istorică pînă atunci absentă, arătînd că „universul-lume” capitalist, apărut încă de la început (secolul al XVI-lea) în forma tripartită care îi era caracteristică (centru-periferie-semi-periferie), evoluase, pînă astăzi, într-un cadru neschimbat, singurele modificări înregistrîndu-se numai în privinţa „cărţilor de joc”, cîştigătoare (la centru) şi perdante (la periferie), redistribuite, de-a lungul timpului, mereu, între alţi şi alţi jucători. Bunăoară, dacă la început „centrul” sistemului capitalist fusese reprezentat de Ţările de Jos, iar periferia de continentul american, astăzi, dimpotrivă, „centrul” a devenit America de Nord (după ce acest rol revenise, pe rînd, Olandei, în secolul al XVII-lea şi Angliei, în veacurile XVIII-XIX şi în primele două decenii ale secolului XX), în timp ce periferia a ajuns să cuprindă Africa, Orientul Mijlociu şi America Latină, rămînînd, din secolul al XIX-lea, în aceeaşi componenţă. Mai multe volume au reconstituit acest parcurs (primul a apărut şi în limba română), seria nefiind, din cîte ştiu, încheiată (după calculele mele, ar mai fi rămas de scris/publicat volumul dedicat epocii prezente – de bună seamă, şi cel mai greu).

Se poate cădea cu destulă uşurinţă de acord asupra utilităţii unei asemenea viziuni sistemice pentru mai buna înţelegere a specificului economiei capitaliste. Au făcut-o, fără vreun echivoc, istoricii francezi în frunte cu Fernand Braudel, căruia îi datorăm, printre multe altele, şi un opuscul – Dinamica capitalismului –, ce oglindeşte o optică asemănătoare cu a sociologului american, numai că într-un chip şi mai apăsat istoric (în treacăt fie spus, aşa se explică „adoptarea” lui Immanuel Wallerstein de către Şcoala de la „Annales” şi directoratul de la EHESS, mai sus amintit). Principalul ei folos ţine, fără îndoială, de scara (planetară) de referinţă, în funcţie de care pot fi înţelese toate fenomenele economice, sociale şi politice din lumea contemporană. Şi, în primul rînd, globalizarea. Ceea ce, totuşi, nu merge la această interpretare este presupoziţia pur şi simplu dogmatică, potrivit căreia tot ceea ce a produs lumea occidentală (Europa şi S. U. A.) în materie de morală şi cultură (altfel spus, valorile călăuzitoare ale civilizaţiei noastre) nu sînt altceva decît o mască, destinată să ascundă inabil realitatea unei dominaţii economice cît se poate de rudimentară, exercitată, de două secole încoace, de către „centrul” sistemului mondial capitalist asupra „periferiei” sale. Nici Marx, care a vorbit, şi el, de funcţia distorsionantă a realităţii, îndeplinită de „suprastructura” ideologică, nu ar fi spus-o mai bine. Ajung, astfel, la subiectul cărţii de faţă.

Ceea ce urmăreşte Immanuel Wallerstein să arate (dar ce spun eu - să deconspire!) în aceste pagini este, nici mai mult, nici mai puţin, decît natura perfidă a pretinsei universalităţi a valorilor europene. „…Voi încerca să demonstrez aici – scrie el negru pe alb – … că universalismul celor puternici a fost întotdeauna un universalism parţial [sic!], pe care îl voi numi «universalism european», deoarece el a fost mereu pus în faţă [ca justificare] de conducătorii şi intelectualii paneuropeni, în străduinţa lor nebunească de a urmări interesele proprii straturilor dominante ale sistemului mondial modern” (p. 5). Tot ceea ce, de cîteva sute de ani, constituie temelia însăşi a civilizaţiei continentului nostru, începînd cu gîndirea antică şi terminînd cu filosofia drepturilor omului nu ar fi, prin urmare, decît expresiile particulare ale unei anumite societăţi, prezentate în chip abuziv drept generale. Altfel spus – cu înseşi cuvintele autorului – ele sînt „un ansamblu de doctrine şi puncte de vedere etice, care derivă dintr-un context european, continuînd să aspire la sau să pretindă statutul de valori universale globale” (p. 48). Rostul lor este numai de a justifica „dreptul de ingerinţă” al europenilor (şi nord-americanilor, desigur), pretutindeni unde interesele lor o cer.

Să înţelegem de aici că toate intervenţiile militare şi soluţionarea diplomatică a diverselor conflicte de pe glob, fie că e vorba de Somalia (de unde, à propos, trupele americane au fost nevoite să se retragă după o încercare nereuşită de pacificare), de Kuweit, de Darfur ş. a. m. d., inclusiv misiunile umanitare ale diverselor organizaţii neguvernamentale (începînd cu „Médecins sans frontières”, cărora Wallerstein le reproşează inventarea tocmai amintitului „drept de ingerinţă”) au fost iniţiative eminamente egoiste, lipsite de orice folos uman? Trimiţîndu-ne la războiul din Irak, răspunsul autorului este afirmativ. Da, pare a spune el, prezenţa euro-atlantică în toate zonele fierbinţi ale lumii ascultă de o veche logică a dominaţiei, aceeaşi care i-a determinat pe conchistadorii lui Cortez şi Pizzaro să cucerească Mexicul şi Peru, exterminîndu-i pe autohtoni. Cum vede, însă, sociologul american, cazurile de intervenţie militară şi diplomatică - precum aceea din Bosnia - pe care opinia publică internaţională le consideră - şi pe bună dreptate - ca reuşite? Nici în această privinţă, afirmă Wallerstein, nu suntem mai departe de aceeaşi intenţionalitate perversă. „În cazul conflictelor din Balcani - scrie el şi, citindu-l, rămîi visător - s-ar putea susţine că principiul pagubelor minime a fost întrutotul respectat. Violenţa actelor a fost foarte mult diminuată. Dar, pe de altă parte, efectele purificării etnice au durat, iar rezultatele acesteia au fost mai mult sau mai puţin instituţionalizate. Nu a avut loc nici o restituire a proprietăţilor - în cel mai bun caz, ea a fost minimală - şi nici a dreptului de reşedinţă. Iar sîrbii din Kosovo au ieşit, cu siguranţă, din conflict cu sentimentul că au o situaţie şi mai proastă decît înainte. Ne-am putea întreba dacă situaţia nu ar fi dus singură la un rezultat asemănător în absenţa unei intervenţii din exterior…” (p. 44). Pentru cine îşi aminteşte de bombardamentele din Sarajevo şi de masacrul de la Srebreniča (nu mai amintesc de altele), afirmaţia autorului este - iertat fie-mi cuvîntul - aiuritoare.

De fapt, „muzica” aceasta nu e nouă. Este aria pe care o interpretează de ani buni toţi adepţii antiglobalismului (sau, dacă preferaţi, „altermondialismului”), care se opun expansiunii planetare a liberalismului şi democraţiei euro-atlantice sub pretextul că „sufocă” specificităţile locale. Nu cred că aş putea găsi o mai bună încheiere a acestor rînduri, decît să redau ceea ce Immanuel Wallerstein crede că ar trebui pus în locul universalismului european, atît de vehement criticat. Îi dau, încă o dată, cuvîntul, fără vreun alt comentariu, decît unul de final: „Problema cu care ne confruntăm astăzi este de a şti cum putem depăşi universalismul european - ultimă şi perversă justificare a ordinii mondiale existente - pentru a merge către ceva mult mai greu de atins: un universalis­m autentic universal [sic!], care va repudia categoriile esenţialiste ale realităţii sociale, va istoriciza universalul şi particularul şi va reuşi să reunifice domeniile ştiinţei şi umanismului într-o singură epistemê, îngăduindu-ne astfel să privim cu un ochi rece, clinic şi, mai degrabă, sceptic, toate justificările «intervenţiilor» celor puternici împotriva celor slabi” (p. 124).

L-am citit, în trecut, cu plăcere pe autorul american, atît pentru perspectiva relativ novatoare propusă asupra înţelegerii capitalismului (ca un sistem complex), cît şi pentru pledoaria sa constantă pentru o ştiinţă socială unificată. Astăzi, parcurgînd-i acest opus­cul… ciudat şi, în mare măsură, utopic, nu pot decît să mă întreb, cu regret, ce îi face pe unii intelectuali europeni să-şi piardă, uneori, atît de complet, busola?

____________________