Realitatea cu amănuntul ( despre Micile noastre bucurii şi Agramatismul şi mass-media)

Micile noastre bucurii

În viaţa de zi cu zi a unui simplu muritor e loc şi pentru lucruri insolite şi chiar miracole. Iată, bunăoară, ce i s-a întîmplat unui cunoscut de-al meu, persoană între două vîrs­te. Într-o dimineaţă cu cer senin, omul mergea pe strada Ştefan cel Mare, nu departe de clădirea impozantă a Preşedinţiei. Nimic nu prevestea faptul incredibil. La un moment dat, cunoscutul meu a încremenit: în întîmpinare îi venea însuşi şeful statului, Vladimir Voronin. Privi cu ochii mari la bărbatul care se apropia de el agale: da, era preşedintele ţării care, probabil, hotărîse să se plimbe puţin. Covîrşit de emoţie, cunoscutul meu nu ştia ce să facă. Îi treceau multe gînduri prin cap. Să-l salute pe preşedinte? Să-i întindă mîna? Sau poate să-i ceară un autograf ? Cine ştie cînd va mai avea o asemenea ocazie! N-a mai reuşit să ia o decizie pentru că îi apăru în faţă, ca din pămînt, un bodyguard lat în spete care-i spuse scurt: „Vă rog să treceţi strada!” Cunoscutul meu a ezitat, dar a fost  imediat condus de bodyguard spre trotuarul ce mărginea strada de cealaltă parte.

 Cîteva zile cunoscutul meu nu s-a simţit în apele lui. L-am întrebat de ce e atît de tulburat. „Eşti supărat, probabil, pentru că oamenii simpli trebuie să dispară atunci cînd guvernanţii merg pe străzi?”, l-am întrebat.

 „Vezi tu”, mi-a spus cunoscutul, foarte îngîndurat, „dacă l-aş fi salutat pe preşedinte sau aş fi vorbit cu el, mi-aş fi colorat puţin existenţa, aş fi fost poate un pic mai optimist.”  Şi am înţeles că omul fusese lipsit de o mică bucurie, de un mic miracol, care părea atît de aproape.

 „Lasă că îl poţi vedea la televizor sau poate  preşedintele va vizita instituţia la care lu­crezi…” am spus fără convingere, încercînd să-l consolez. În loc de răspuns, cunoscutul meu bombăni ceva supărat. 

Agramatismul şi mass-media

 L-am ascultat deunăzi pe şeful unui post de televiziune autohton ce retransmite emisiunile unui canal rusesc în vogă. Şeful acela ne înştiinţa, cu satisfacţie, că postul lui realizează subtitluri pentru filmele ruseşti. Bravo! Mă bucur pentru el. Subtitrarea e un lucru bun, necesar. Atîta doar că la postul cu pricina ea frizează agramatismul. Sînt filolog şi mi se ridică părul măciucă în cap ori de cîte ori citesc subtitlurile filmelor ruseşti difuzate de postul cu pricina. Sînt greşeli care pur şi simplu nu pot fi tolerate, dacă ne gîndim cîţi oameni preferă acea televiziune. În primul rînd, se traduce după ureche. În al doilea rînd, traducătoarele sau traducătorii dau impresia că nu au nici în clin, nici în mînecă cu limba română. Iată doar cîteva exemple pentru a nu obosi cititorii. Cuvîntul rusesc prud, care înseamnă „heleşteu” sau „iaz”, se  traduce la ei „rîu”. Dar asta e floare la ureche! Poluceaetsea e „se primeşte”, faktî e „facte”. Sadist e „sadist”, deşi normal ar fi fost să fie sadic. Fanatele ar fi trebuit să fie fane. Televizorul nu „se priveşte”, ci priveşti la televizor. Se îmbracă nu „şortele”, ci şortul. „Ia loc” nu se scrie cu cratimă. Abia nu se scrie abea, cu „e”, ci cu „i”, între subiect şi predicat nu se pune  virgulă, acuşi nu trebuie să-şi piardă „i”-ul de la capăt. În loc de „apartamentul lui Evghenia”, ar fi fost mai adecvată sintagma „apartamentul Evgheniei”. În sfîrşit, ce înseamnă oare cuvîntul indiscrivibil? Numai Dumnezeu, probabil, ştie. Mă opresc aici, nu înainte de a vă asigura că am exemple din astea cu duiumul.