Unirea şi binele public

Săptămâna trecută am sărbătorit 90 de ani de la Unirea Basarabiei cu România. S-au ţinut slujbe religioase, au avut loc manifestări comemorative – oameni de cultură, cercetători ştiinţifici, profesori universitari şi cadre didactice din învăţământul liceal, foşti deţinuţi politici, ziarişti şi simpli cetăţeni s-au recules sub steaua iluştrilor predecesori, au rostit cuvântări emoţionante, au prezentat comunicări docte, demonstrând caracterul progresist al actului din 27 martie 1918, votat de Sfatul Ţării, curajul şi înţelepciunea deputaţilor săi, importanţa crucială a Unirii pentru salvarea fiinţei naţionale strivită vreme de un secol în malaxorul rusificării; au relevat oportunitatea acestei decizii, luate pe fundalul haosului instaurat pe frontul român de bandele bolşevice şi al ameninţării din partea Radei de la Kiev, care pusese ochii pe Basarabia; au reconstituit dezbaterile din plenul şedinţei, când minorităţile naţionale au avut posibilitatea să-şi expună liber punctele de vedere ş.a.m.d. Faptele se cunosc, argumentele abundă, contextualizările făcute de istorici – oameni serioşi, care au studiat documente de arhivă şi relatări ale martorilor oculari – nu lasă loc pentru dubii. Şi atunci de ce sărbătorim, în continuare, aniversarea Unirii cu un sentiment de zădărnicie? De ce oare ne învăluie, copleşitor, o senzaţie de oboseală şi praf muzeistic, de irosire interminabilă de vorbe şi gesticulaţie rituală? De ce trăim, în Republica Moldova – adică în restul teritoriului care a mai rămas din vechea Basarabie – într-o uriaşă discrepanţă faţă de idealurile proclamate acum 90 de ani?... Dincolo de cercul magic al „oamenilor de bună credinţă”, al „artizanilor redeşteptării naţionale de la începutul deceniului trecut”, viaţa curge după alte reguli, ne sfidează, ne râde în nas.

Există două nivele faţă de care suntem obligaţi să ne raportăm, vorbind despre Unirea de la 27 martie 1918, pentru a nu ne împotmoli definitiv în desuetudine. Primul ni-l furnizează realităţile post-sovietice ale Basarabiei. Conştiinţa naţională s-a dovedit o materie mult prea volatilă, mult prea „elastică” la basarabeni. Ne-am convins că fără educarea unor elite intelectuale viguroase, masele redevin prea curând aluat în mâinile celor ce ştiu să exploateze conjuncturile în folos propriu, nicidecum spre binele unor aspiraţii colective. Ocupaţia sovietică a destructurat coloana vertebrală a moldovenilor, a încurajat cele mai dezgustătoare tendinţe în sufletul lor – trădarea aproapelui şi ispita parvenirii, agramatismul încăpăţânat şi ura faţă de valori, pentru că ele, valorile, invalidau „selecţia inversă” practicată de regimul totalitar. O dată reinstalaţi la putere, comuniştii au reuşit să reînvie gloria revoluţiei bolşevice şi stafia victoriei sovietice în cel de-al doilea război mondial, după 10 ani de la dispariţia marelui învingător cu steluţă în frunte – şi această operaţiune de „resuscitare a mumiei” a găsit, în Basarabia, un teren prielnic. Actuala guvernare, aleasă în mod democratic şi augmentată cu mandate suplimentare prin lupta oarbă şi abil instigată dintre partidele necomuniste, are o viziune diametral opusă faţă de Actul Unirii de la 1918, şi nu ezită să o afirme, perfid şi agresiv, ca pe o „epifanie” a supremului adevăr. Propagandiştii regimului Voronin vorbesc, în cel mai bun caz (un „caz” rarisim totuşi), despre echivalenţa interpretărilor trecutului în Republica Moldova, invocă „dreptul” poporului de a-şi numi limba aşa cum vrea el, cum s-a obişnuit să-i spună, fără „presiuni din exterior”. Nu este oare democratic să respectăm vrerea poporului? În faţa unor asemenea sofisme, firile mai slabe şi-ar putea pierde şirul. Ar fi democratic, dacă pe toate posturile media de stat nu s-ar auzi până la saţietate „gorniştii” moldovenismului, dacă la televiziunea publică, plătită din banii tuturor contribuabililor, nu doar din buzunarele membrilor PCRM, şi-ar afla reflectare întregul spectru de opinii din societate şi, în primul rând, expertiza savanţilor lingvişti, nu zumzetul amatorilor de referendumuri vicioase, la fel cum în chestiunea sănătăţii fizice sunt chemaţi să se pronunţe medicii, nu instalatorii, deşi au şi ei acelaşi drept de vot fixat în Constituţie.

Al doilea palier al discuţiei vizează semnificaţiile Unirii de-acum 90 de ani, eficienţa utilizării ei pe post de precedent legitimator. În epoca globalizării, Internetului şi a telefoanelor mobile împărţirea lumii în sfere de influenţă, etanşeizarea hotarelor, sabotajul informaţional, tendinţa unor dictatori de a-şi teroriza cetăţenii prin invocarea suveranităţii naţionale şi-al neamestecului în treburile interne etc. – toate aceste concepte şi uzanţe, altă dată cvasiunanim împărtăşite, s-au perimat, au devenit caduce, atentează la drepturile omului, încalcă libertatea de gândire şi de circulaţie a cetăţenilor. Chiar şi tratatele dintre ţări nu mai pot fi privite, azi, ca nişte „table ale lui Moise”, imuabile, de vreme ce realităţile pe care le consacră s-au modificat şi reclamă o lectură nouă (a se vedea în această ordine de idei absurda pretenţie a Chişinăului de a semna un tratat de frontieră cu România – pretenţie dublată de refuzul cooperării cu Bucureştiul în numele integrării europene –, deşi la celălalt hotar, estic, Rusia îşi face de cap cum vrea ea, sau dorinţa aberantă, ostilă libertăţii de opţiune a cetăţenilor săi, de a i se recunoaşte şi garanta pe plan internaţional Republicii Moldova statutul de neutralitate permanentă!). Se cuvine să găsim soluţii pentru momentul în care trăim, în termenii şi în datele unei lumi în rapidă evoluţie. Unirea, pentru românii basarabeni, nu are nici o şansă dacă rămâne un slogan patriotard, dacă nu sunt aduse instituţiile şi normele europene în Moldova. Vei fi înspăimântat mereu de posibilitatea Unirii, ca minoritar alolingv, dacă vei rămâne în plasa vechilor reprezentări coloniale, dacă nu vei accepta că există valori care ne definesc ca persoane civilizate, şi în primul rând respectul pentru identitatea celuilalt. Şi românii, şi cetăţenii minoritari din Moldova au o temelie solidă pentru Unire, şi anume: binele public. Dincolo de opiniile contradictorii pe care le avem asupra unor evenimente istorice, nu cred că binele public poate fi gândit în moduri diferite.

***

Intempestiva demisie a guvernului Tarlev a stârnit un nor de speculaţii. Aproape toate partidele de Opoziţie au văzut în această decizie semnele unei derute, chiar agonii a comuniştilor, căutarea unor soluţii disperate pentru a-şi drege imaginea cu un an înaintea alegerilor. Noi credem că Opoziţia exagerează cu optimismul, iar aceste interpretări deplasate îi obturează perspectiva, o împiedică să-şi rezolve propriile carenţe. Nu remarcăm, de pildă, nici un fel de coagulare în tabăra mult prea dispersată a liberalilor, generoasele lor sloganuri, ca şi până acum, răsună doar în faţa unui mic grup de ziarişti, pe la conferinţe de presă, nu ajung la ţară, unde e mai mare nevoia, pentru că televiziunea publică, după atâţia ani de reformare, încă nu a aflat că în Moldova există şi partide de opoziţie. Democraţii clamează nevoia de unitate, fac apeluri la înţelepciune, susţin, cu justificare, ideea că partidele mici ar trebui să lase loc formaţiunilor mai puternice, însă adevărul este că nimeni nu vrea să cedeze. Fiecare dintre partidele angajate are un motiv „absolut întemeiat” să rămână în cursă, iluzionându-se că va depăşi lejer pragul electoral. Alianţa Moldova Noastră, cu rezultate bune la alegerile locale, e sigură că va câştiga şi la generale, că potenţialul lui Serafim Urechean nu s-a ofilit. Partidul Liberal se şi vede în parlament, graţie „locomotivei” Dorin Chirtoacă, de aceea preşedintele acestui partid, Mihai Ghimpu, unchiul primarului de Chişinău – o relaţie de rudenie pe care presa mereu o invocă – se arată îngrijorat de soarta altor partide, pe care le invită să vină la el, la negocieri, nu viceversa. Însă la ţară, în „Basarabia profundă”, puţini au auzit de PL, încât acest partid s-ar putea să rateze din nou intrarea în parlament. Partidul Democrat, care a absorbit atât de promiţătorul cândva PSL, după plecarea lui Vladimir Filat e convins că va obţine cel puţin 10 fotolii în viitorul legislativ, de ce s-ar obosi peste măsură? Pentru nişte combinaţii de culise ar fi mai mult decât suficient. Vitalia Pavlicenco, preşedinta PNL, a declarat că este dispusă să facă o alianţă, dar că aşteaptă iniţiativa bărbaţilor liberali, până atunci mai dezvoltă o structură în interior: „organizaţia femeilor naţional-liberale”. Noul Partid Liberal-Democrat pare să fie pe un trend ascendent, însă deocamdată nu există sondaje care să-i ofere certitudini. Ideea organizării unui referendum privind alegerea şefului statului de către popor şi introducerea votului uninominal oferă PLD o rampă de lansare propice, întrebarea este dacă va avea destul timp să-şi impună prezenţa. PPCD, zdruncinat de numeroase plecări şi excluderi, de dezvăluiri care-i afectează imaginea, se bazează pe un grup de fideli şi, probabil, pe succesele colaborării cu PCRM. Riscul său este să nu mai fie crezut nici de unii, nici de alţii. Dumitru Braghiş (fostul lider komsomolist din perioada RSSM-istă) s-a regăsit într-o formaţiune cu Eduard Muşuc (tânăr om de afaceri), dar problema social-democraţilor este incoerenţa mesajului: cât de tare să critice partidul de guvernământ, cum să se distanţeze de unionişti, câtă simpatie să arate Moscovei – e prea complicat. Alte formaţiuni abia dacă se văd cu lupa. Nici o grijă însă. Le vom regăsi cu siguranţă anul viitor, în buletinul de vot, oportun „reîncărcate”, sporind confuzia în capul alegătorilor.