Geneva, oraşul care se gîndeşte la viitorul tuturor (jurnal elveţian)

Mă simt obligat să împart impresiile mele nu doar pentru că m-a copleşit acest oraş, ascuns, ca într-un buzunar, în extremitatea vestică a hărţii elveţiene, privită prin creneluri alpine. Vreau să-mi onorez promisiunea dată gazdelor dar şi donatorilor de la Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, că voi povesti, cît mai multor oameni, despre riscurile cauzate de încălzirea globală şi des­pre fereastra de oportunitate, cum se spune astăzi, de maxim trei decenii, pe care ne-o mai îngăduie natura ca să împiedicăm declanşarea unei catastrofe globale. Nu dramatizez. Reproduc sintetic avertismentele mai multor experţi care au stat de vorbă cu noi, jurnalişti de prin toată lumea – de la Croaţia pînă la Camerun, de la Kazahstan şi pînă în Filipine.

Elveţia şi mai cu seamă Geneva este foarte preocupată de acest subiect. Uneori chiar rămîi cu impresia că locuitorii aces­tei ţări sînt obsedaţi de economisirea energiei, pentru a nu fi irosite  resurse noi şi astfel să fie evitată emisia de gaze cu efect de seră, efect care, la rîndu-i, favorizează  topirea gheţarilor, ridicarea nivelului apei în oceane, salinizarea apelor freatice, aridizarea unor zone favorabile pentru agricultură etc., etc.

Daniel Wermus reprezintă organizaţia de presă Media 21 - Reseau Jurnalism Globale şi Agenţia de presă Info SUD, structuri care adună împreună ţări africane alături de cele europene. Interlocutorul meu constata cu satisfacţie că în sfîrşit savanţii nu mai au divergenţe principiale în ceea ce priveşte prognozele şi că de acum înainte problema încălzirii globale nu mai este una pur ştiinţifică, ci face parte din setul de factori ce condiţionează  dezvoltarea umană. Tocmai din această cauză raportul ONU pentru anul 2007 privind starea dezvoltării umane a trecut în titlul generic preocuparea pentru „la lute contre le changement climatique: un imperatif de la solidarite humaine dans un monde divise”.

Capitala „Guvernului Planetar”

De altfel, Elveţia şi mai cu seamă Geneva au faima locului cît se poate de firesc pentru abordări globale. Ar fi suficient să ne amintim că anume la Geneva a fost fondată, în anul 1863, organizaţia care astăzi se numeşte Comité international de la Croix-Rouge, adică Crucea Roşie. La Geneva, astăzi îşi au sediul o mulţime de organizaţii internaţionale care îşi propun să protejeze oamenii de injustiţie, de sărăcie, de calamităţi, de violenţă, de discriminare. Pînă şi Comitetul Internaţional Olimpic tot la Geneva se simte cel mai confortabil. Iată de ce Geneva este considerată, pe bună dreptate, oraşul de reşedinţă al unui imaginar sau virtual „guvern planetar”.

În ce mă priveşte, am remarcat că Geneva este locul în care sînt concentraţi cei mai mulţi bani (nici măcar faimosul Zü­rich nu-i face concurenţă la capitolul bănci private), dar şi cele mai multe… deşeuri menajere. În suburbia Genevei se află una dintre cele mai mari uzine de incinerare a deşeurilor, unitate care prestează servicii de distrugere nonpoluantă a gunoaielor, inclusiv a reziduurilor chimice, pentru Franţa, Italia şi Germania. Chiar dacă are o capacitate de incinerare de sute de mii de tone de deşeuri pe an, uzina este absolut inofensivă (!) pentru mediul înconjurător şi se conformează celei mai rigide legislaţii de mediu din Europa: cea elveţiană.

Vă puteţi convinge de acest lucru, dacă accesaţi site-ul oficial al administraţiei de la Geneva şi o să căutaţi condiţiile pe care le impune legea elveţiană pentru patronii de şantiere şi unităţi industriale atunci cînd au de evacuat deşeurile. La Geneva chiar e cu totul altfel. Din cifrele de natură să probeze acest lucru am ales doar una: 58 la sută din deşeurile pe care le-a produs în anul 2006 oraşul Geneva au fost reciclate.

Onestitatea profitabilă a elveţienilor

Pe durata unei săptămîni de călătorii cu diverse unităţi de transport public prin Geneva nu am văzut ţipenie de controlor. Abia duminică dimineaţa cînd am luat de la Plainpalais un tramvai spre gară, de unde urma să ajung la aeroport, am avut norocul în sfîrşit să-i văd cum arată. În timp ce îmi luam rămas bun de la oraşul somnambul şi pustiu, au apărut trei indivizi zîmbăreţi, în uniforme îngrijite, cu ustensiile electronice la şold de zici că erau comisvoiajori şi nu „cerberi” porniţi la vînătoare. Preţ de o jumătate de oră s-au întreţinut galant cu o „captură” de vreo 20 de ani, care avea abonamentul expirat. Pentru că studenta somnoroasă nu-şi putea proba cu acte identitatea şi adresa logement-ului, care să fie trecută în bonul de amendă, „cerberii” au acceptat să stea de vorbă la telefonul mobil cu tatăl fetei. Am ajuns la Gare Cornavin înainte să fi apucat finalul acelei scene.

Gazdele training-ului (care au convocat jurnalişti din toată lumea pentru a ne convinge că nu e de glumit cu schimbarea climaterică şi că nu doar guvernele ar trebui să lupte cu emisiile de bioxid de carbon) ne explicaseră cu diverse ocazii că totul sau aproape totul la Geneva funcţionează graţie onestităţii oamenilor. Regia de transport (TPG – Transports publics genevois) ar cheltui o groază de bani ca să plătească controlorii, şi în final tot călătorii ar avea de suportat salarizarea acelei armate. Ce poate fi mai convingător decît acest silogism! Nouă, celor din Est, sau din Sud, adică din Africa, ne vine mai greu să înţelegem acest lucru: cum e posibil să funcţioneze o societate fără biciuşcă? Cum se poate ca elveţienii, nesiliţi de nimeni, să separe meticulos deşeurile menajere şi să le scoată la tomberon în stradă exact în acele zile în care regia de salubrizare colectează un anume tip de gunoaie. Joia – hîrtii şi cartoane, miercuri – sticle, marţi – materiale din plastic ş.a.m.d. Mai mult decît atît, elveţienii, cu reputaţia lor de ceasornicari meticuloşi, cară cu maşinile proprii deşeurile reciclabile pînă la cea mai apropiată platformă de depozitare şi separare.

Culorile naţionale ale elveţienilor

După o masă rotundă cu experţi care ne-au înfricoşat cu tot felul de scenarii, cam sinistre, dacă nu chiar apocaliptice, despre impactul gazelor cu efect de seră, am venit să vedem „cu ochii noştri” cum luptă elveţienii la modul practic cu emisiile de CO², participînd la buna organizare a sistemului de reciclare a deşeurilor. Vizităm o platformă de colectare a deşeurilor care se află la o „distanţă de o oră” de Geneva, într-o comună din Valeu de Joux (elveţienii, ca şi majoritatea occidentalilor, măsoară distanţele în ore de mers cu maşina şi nu în kilometri, sfidînd imprevizibilul). Localitatea se numeşte Le Chenit. Din banii publici a fost construit un hangar imens, unde sînt adăpostite containerele pentru deşeuri.

Acestea seamănă cu caroseriile basculante ale camioanelor de mare tonaj, vopsite în diferite culori ce semnifică un anume tip de deşeuri ce urmează a fi depuse în covata enormă. Un angajat în salopetă galbenă-papagal mişună printre containere ajutîndu-i pe oameni să găsească „locul potrivit pentru deşeul potrivit”.

Flavio Luccesi, ghidul nostru, fost profesor de liceu, ne sugerează să-i urmărim pe cei cîţiva copilaşi cu vîrste între 7 şi 10 ani care îi însoţesc pe părinţi. Lor le place mai cu seamă să arunce recipientele de sticlă într-un imens safeu cu hublouri rotunde, protejate de lamele de gumă ca să nu sară cioburi. Încîntaţi de zgomotul produs de sticla spartă în burta containerului, copiii învaţă „arta participării colective”. 

Pe una dintre mămici o asaltăm cu microfoane şi camere de luat vederi. Ea ne spune că pentru copilaşii ei acest joc este mai amuzant decît cele de pe computer. Muncile de salubrizare la care participă copiii i se par cele mai instructive. După ce adună gunoaie dezgustătoare, nu mai au chef să le arunce aiurea. O întreb dacă totuşi îi pasă că în timp ce elveţienii fac totul ce le stă în puteri ca să nu polueze atmosfera, alte ţări nu sînt la fel de grijulii. Ea încearcă să fie politicoasă şi spune cu regret că nu toate statele din lume au tehnologii şi finanţe ca să facă acelaşi lucru.

Un coleg de breaslă din Burundi o întreabă dacă doamna ştie ce urmări are încălzirea globală. Femeia o dă pe glumă şi spune că în Alpii elveţieni oricum e la fel de frig în pofida chauffage-ului global, deşi în cele din urmă discutăm la modul serios despre emisiile de gaze şi despre rolul stimulator al indemnizaţiilor pe care le plăteşte, din banii tuturor, primăria pentru acei care îşi dau silinţa să economisească resursele epuizabile.

După vizita la zisa gunoişte din plin centrul localităţii, primăriţa Seanon Raynaud, care este şi profesoară la şcoala locală, ne invită la un prînz oferit la restaurantul comunei.

Madame Raynaud ne spune că după ce la scoală elevii sînt familiarizaţi cu problemele de mediu, ei devin cei mai eficienţi promotori ai mesajului „environnemental”, adică de protecţie a mediului, şi chiar le dau lecţii părinţilor.

O întreb pe Madame Raynaud dacă subiectul ecologic este unul obligatoriu pentru agenda politicienilor. Primăriţa ne spune că este fără îndoială o problemă prioritară. Cu titlu de exemplu ne povesteşte despre fondul special constituit în urmă cu doi ani, din care primesc bani toţi localnicii care folosesc surse regenerabile de energie. 

Casa economicoasă a inginerului Max

În aceeaşi comună Chenit vizităm o casă-model din punctul de vedere al utilizării resurselor energetice.

Ea aparţine inginerului Max Schneider, cel care şi-a proiectat-o astfel, încît să nu consume niciun kilogram de mazut sau gaz natural. El spune cu mîndrie că pentru încălzirea (e adevărat, parţială) a aerului din casă foloseşte o metodă ce a fost aplicată în Mesopotamia neolitică – aerul încălzit şi poluat (de respiraţie, mirosuri fetide şi şofaj) este evacuat din casa bine etanşată prin conducte izolate, astfel încît să încălzească aerul proaspăt adus exclusiv prin alte conducte ermetizate.

Apa menajeră este încălzită exclusiv de lumina soarelui alpin, captată de un rezervor plat instalat pe acoperiş. Tot acolo „fac plajă” bateriile solare care produc curent electric suficient nu doar să acopere întregul consum din casă, dar să mai fie şi livrat în reţeaua locală. Iată de ce casa inginerului Schneider are două contoare, unul pentru livrări în exterior şi altul pentru evidenţa consumului propriu.

Peretele dinspre nord are geamuri mici, de parcă ar fi nişte urdinişuri, în schimb pe partea sudică casa captează lacom lumina cu nişte geamuri şi uşi enorme de-ţi vine să zbori deasupra lacului din preajmă.

Max Schneider ne spune că o asemenea casă, cu un consum zero de resurse energetice, nu costă mai mult decît una obişnuită. Iar banii cheltuiţi pe instalaţiile de încălzit apa şi pe bateriile solare se recuperează în maxim 10 ani. Dacă nu cumva mai devreme, ţinînd cont de ritmul de creştere a preţurilor la petrol. Fireşte că atunci cînd soarele se ascunde în nori Max porneşte o sobă, la fel superermetizată, care ia oxigen pentru arderea lemnelor dintr-o conductă separată şi nu din încăpere. Max ne dă asigurări că abia de se adună o duzină de zile înnorate pe parcursul întregii ierni. La Valeu de Joux cerul de iarnă, de regulă, este senin şi bateriile de pe acoperiş fac treabă bună.

Devoratorii de publicitate

Reveniţi la Geneva, ne întîlnim la Clubul de presă cu redutabili jurnalişti şi manageri de presă de mediu. Cristian Campiche ne arată cîteva pagini smulse din ediţia de dimineaţă a unui ziar distribuit pe gratis, număr în care tocmai găsisem un articol despre acoperişuri ecologice căptuşite pe deasupra cu gazoane în toată legea, irigate de ploi şi aerisite de vînturi. Citind ziarul în tramvai, nu am observat că exact pe verso fusese tipărită publicitatea unui automobil de teren, devorator de combustibil şi oxigen.

Pornind de la acest exemplu, Cristian Campiche spunea că ne dăm cu stîngul în dreptul atunci cînd alături de pledoariile ecologiste publicăm anunţuri publicitare sau articole cu ţintă opusă. Campiche a dovedit în fapt că editarea unor reviste fără publicitate antiecologică este posibilă şi chiar rentabilă. „Dacă vei scrie despre calitatea alimentelor pe care le consumă oamenii, pe baza unor exemple foarte concrete, despre calitatea apei potabile pe care oamenii o cumpără, dacă vei face investigaţii identificînd sursele de poluare, atunci vei avea audienţă sigură”, conchide Cristian Campiche. În mod firesc am ajuns la o discuţie despre principiile deontologice: este oare admisibil sau nu ca, atunci cînd abordezi subiectele legate de efectele încălzirii globale, să te plasezi „de partea binelui” - a good fellow, cum ar veni. Ofiţerul de presă de la UNDP Geneva, Jean Fabre, ne spune că diversele calamităţi sînt un test relevant pentru presa care pretinde să fie puterea a patra. Dacă jurnaliştii ştiu să-şi facă meseria ei pot „converti” suferinţa oamenilor în presiuni puternice asupra guvernelor care au sarcina să ia măsuri eficiente şi perspicace. Atunci însă cînd pe jurnalişti îi interesează mai mult culoarea puloverului în care a fost îmbrăcat preşedintele bolivian în timpul calamităţilor, presa nu-şi face nici măcar minima datorie, conchide Jean Fabre.

În avion răsfoiesc mapele pe care le-am cărat, în detrimentul faimoaselor ciocolate şi caşcavaluri elveţiene. Dau de cel mai recent raport  ce constată, între altele, că presa reacţionează cu promptitudine indiferent de numărul de victime ale unor calamităţi şi dezastre ce se produc în Europa şi America de Nord, dar trece cu vederea unele evenimente similare din sudul şi sud-estul Planetei chiar atunci cînd se înregistrează mii de victime. Colegii de breaslă din Africa ar spune că e dovada unei reminiscente mentalităţi colonialiste. Să fie aşa, oare?

1