„În literatură sunt un fel de femeie de serviciu, femeia care duce gunoiul. Sunt coşul de gunoi al iubirii”

Interviu cu Elfriede Jelinek, Lureat Nobel, 2004

- Nici nu aţi aflat bine că aţi primit Premiul Nobel pentru literatură, şi deja aţi afirmat că nu îl meritaţi. Dacă însă şi alţii spun acest lucru, vă deranjează.

Elfriede Jelinek: Eram sigură că îl va lua Peter Handke, clasicul nostru în viaţă.

- Da, însă alţii nu au voie să zică nimic împotriva Dv.

E. J.: Nu! E ca şi cum ai fi infirm şi ai merge într-un cărucior cu rotile. Nimeni nu are voie să zică că eşti un handicapat, dar tu o poţi spune. Eu am voie să spun acest lucru, dar ceilalţi nu!

- Vaticanul s-a revoltat datorită faptului că o autoare nevrotică şi nihilistă, după cum s-au exprimat ei, primeşte Premiul Nobel.

E. J.: Mi s-a părut grav acest lucru, pentru că Vaticanul ar trebui, de fapt, să fie de partea celor slabi şi suferinzi. Ei ar trebui să spună mai degrabă, lăsaţi biata femeie în pace, nu poate mai mult, e bine că l-a primit, chiar dacă ceea ce scrie este nihilist. Vaticanul ar trebui, de fapt, să îi apere pe cei nevoiaşi şi împovăraţi.

- Din compasiune...

E. J.: Da, găsesc cât se poate de necreştinesc acest lucru din partea Vaticanului.

- Marcel Reich-Ranicki a spus, la un moment dat, că sunteţi o femeie extraordinară, dar că o carte bună încă nu aţi scris.

E. J.: Asta este cea mai mare umilinţă posibilă de a spune că sunt o femeie grozavă şi implicată în tot felul de activităţi, dar de scris nu sunt în stare să scriu. Aici nu e vorba decât de dispreţ. Iar cu asta nu mă prea împac, pentru că mă dispreţuiesc suficient de mult şi de una singură.

- Dreptul de a vă deprecia nu îl aveţi astfel decât Dv.

E. J.: Da, exact, nu am nevoie să o mai facă şi alţii. Nu vreau să primesc încă o dată în faţă tortul de frişcă cu care m-am mânjit deja din cap până în picioare, deşi îmi dau seama că e vorba şi de o anume aroganţă aici. Încolo însă, fiecare poate scrie şi crede despre mine exact ce doreşte.

- Scriitorul Martin Mosebach v-a numit „una din cele mai stupide persoane din emisfera vestică”.

E. J.: M-am distrat auzind asta, pentru că omul a spus degajat un lucru cât se poate de adevărat. Chiar sunt proastă. Numai că el nu are de unde să ştie acest lucru, pentru că nu mă cunoaşte. Dar gura nebunului adevăr grăieşte.

- Dacă însă cineva vă face deşteaptă...

E. J.: ...nu am cum să îl cred. Ştiu că nu sunt sclipitoare. Cu mine, de exemplu, nu se prea poate discuta, pentru că nu sunt suficient de inteligentă ca să duc un gând până la capăt. Nu de mult am fost invitată la o discuţie filosofică la TV şi le-am răspuns că îmi pare rău, dar nu pot veni, sunt proastă ca noaptea.

- O spuneţi râzând.

E. J.: Da, dar râsul meu invocă, de fapt, clemenţa. La fel fac şi animalele atunci când îşi arată colţii.

- De aşa ceva nu veţi avea parte. Cu cât vă criticaţi mai dur de una singură, cu atât mai puternic sunteţi atacată.

E. J.: Exact, poate îmi explicaţi Dv. cum vine asta.

- Se pare că unii nu pot accepta ideea că aţi cucerit tot ce se putea cuceri, şi totuşi nu vă bucuraţi de asta.

E. J.: Mi s-a mai spus lucrul ăsta.

- Columnistul Franz Josef Wagner a scris la un moment dat în ziarul Bild: „Luaţi-vă banii din premiu, daţi-i pe terapeuţi şi veţi fi fericită!”

E. J.: Un milion de euro sigur nu dau pe terapeuţi. Mai bine îmi cumpăr un kimono.

- În alte ziare au fost numiţi şi alţi candidaţi care ar fi putut lua acest premiu, Doris Lessing, Joyce Carol Oates, Philip Roth...

E. J.: Şi ce pot face eu în privinţa asta? Doar nu mi l-am acordat de unul singur.

- Poeta Friederike Mayröcker, întrebată fiind dacă ar vrea să vă felicite pentru premiu, a răspuns: „Chiar până acolo nu am de gând să mă cobor.”

E. J.: Mă miră acest lucru. Eu m-aş fi bucurat din inimă dacă l-ar fi primit ea, pentru că m-aş fi gândit - Slavă Domnului că nu l-am luat eu. Ştiam deja de câţiva ani de zile că numele meu este trecut pe o listă undeva, şi m-am rugat zilnic pentru sănătatea lui Handke. M-am rugat să nu moară şi să nu se îmbolnăvească sau să nu spună iar cine ştie ce tâmpenii despre Serbia.

- E chiar atât de rău să ţi se acorde cea mai înaltă distincţie pentru literatură din lume?

E. J.: Pe de o parte, mă onorează, evident. Doar se bucură şi un cizmar a cărui muncă e apreciată. Pe de altă parte însă, e o tortură. Pentru că eu vreau să am parte de linişte. Iar în clipa de faţă nici nu prea mai îndrăznesc să ies din casă. Sunt dependentă de mijloacele de transport în comun, pentru că nu am maşină personală. Acum nu mai pot circula nici cu metroul, pentru că sunt hipersensibilă şi nu suport să fiu abordată. Resimt fiecare apropiere, fie ea şi pozitivă, ca pe o vătămare corporală. Nici la cafenea nu mai pot merge.

- Dacă doriţi să aveţi parte de linişte, ar trebui să nu mai acordaţi interviuri şi să nu mai apăreţi la TV.

E. J.: Aşa e. M-am apărat prea puţin. M-am lăsat de prea multe ori dusă de val dintr-un reflex inconştient de supunere inoculat de către mama mea, care era extrem de autoritară. Şi uite că am ajuns să vorbesc şi cu Dv.

- Mama Dv. e moartă de patru ani.

E. J.: Da, şi în fiecare zi mă bucur pentru asta. Avea nouăzeci şi şapte de ani şi pe ultima sută de metri o luase de tot razna. Paranoia care exista latent dintotdeauna răbufnise complet. Susţinea că bărbatul meu îi fură bijuteriile. Nu mai avea voie nici să intre în casă. Era de o gelozie halucinantă. Încă de pe când eram copil a îndepărtat din anturajul meu orice persoană care se întâmpla să îmi placă.

- În romanul „Pianista”, descrieţi relaţia nevrotică pe care aţi avut-o cu mama Dv. Locuiaţi în aceeaşi casă. Pentru Dv. scrisul a fost un mod de a evada.

E. J.: Scrisul a fost pentru mine o arcă a salvării, însă nu m-a eliberat pe deplin. Am fost ca un animal încă din fragedă pruncie, legată în mod absolut de această femeie, care avea o putere deplină asupra mea. De când a murit, s-a mai schimbat câte ceva, dar chiar sănătoasă tot nu sunt. Angoasa mea creşte, nu scade.

- Care angoasă?

E. J.: O formă aparte de agorafobie care izbucneşte atunci când sunt privită într-o mulţime de oameni. Pe când eram fată, un an de zile nu am ieşit deloc din casă şi eram deja pacient, pentru că alergam ca o nebună prin casă şi mă dădeam cu capul de pereţi. Psihiatrul meu de atunci spunea că în felul ăsta încercam să mă eliberez de tensiunea sub care mă aflam. Nu era prea amuzant.

- Şi v-aţi vindecat?

E. J.: Mai fac uneori şi în ziua de azi asta, dar nu la un mod atât de radical. Nu mă mai dau de pereţi ca înainte. E ca şi cum un fel de furie ar răcni în interiorul meu, care însă astăzi mă face să scriu. Pentru mine, scrisul e un act pasional, un fel de mânie. Nu sunt un autor precum Thomas Mann, care şlefuieşte fiecare frază, eu pur şi simplu leg crâmpeie unul de celălalt. Asta merge două-trei ore în continuu, după care mă prăbuşesc în mine însămi ca un soufflé în care ai înfipt un ac.

- Puteţi dormi fără medicamente?

E. J.: Nu, pentru numele lui Dumnezeu, fără Valium nu pot face nimic. Configuraţia mea de bază e formată din Valium, Betablocker şi antidepresive. Piesa de teatru „Bambiland” am scris-o dintr-o suflare, frenetic, sub influenţa drogurilor.

- Deci nu sunteţi cu adevărat fericită nici prin scris.

E. J.: Nu. Nimic nu îmi poate oferi bucurie sau alinare. Doar uneori mai cad în timp ce scriu în stări în care nu mai sunt chiar pe deplin conştientă. E un fel de transă, ca în timpul orgas­mului. Dar chiar şi atunci trebuie să ştii cum ia naştere această stare. În definitiv, totul e muncă, până şi iubirea.

- Iubirea?

E. J.: Da, şi iubirea, aşa cum o descriu eu. Altceva decât faptul de a descrie sentimente adânci, puternice. În cazul meu e vorba de ceva mecanic, ca o maşinărie cu rotiţe care se îmbină una într-alta. Eu nu fac decât să pun dispozitivul în mişcare, undeva la suprafaţă.

- Vă mai amintiţi prima relaţie de dragoste?

E. J.: Da, evident. Chiar atât de senilă încă nu sunt. Dar nu vreau să vorbesc despre asta.

- Ce e frumos preferaţi să păstraţi pentru Dv.

E. J.: Exact. Creativitatea mea vine dintr-un fond negativ. Nu pot descrie nimic de ordin pozitiv. Dar sigur că au existat şi mari pasiuni în viaţa mea.

- Momente de fericire?

E. J.: Evident! Sunt totuşi o fiinţă umană. Sunt un om foarte cald şi iubitor, dar despre asta nu scriu. Scriu despre dimensiunea distructivă, dar nu pot face asta decât în măsura în care cunosc şi latura cealaltă. Oamenii pălăvrăgesc despre experienţele lor amoroase, atunci când soarele apune în Mallorca. Dar munca de jos cine o face? Eu. Eu scot afară deşeurile afective. Asta e sarcina mea. În literatură sunt un fel de femeie de serviciu, femeia care duce gunoiul. Sunt coşul de gunoi al iubirii.

- Într-un interviu mai vechi spuneaţi că un alt leitmotiv al scrisului Dv. ar fi răzbunarea. În romanul Dv., „Copiii morţilor”, toţi cei care se bucură de viaţă trebuie să moară.

E. J.: Da, toţi cei care pot trăi, iar dacă sunt deja morţi îi mai omor o dată, de două ori e mai sigur.

- La masa de scris Dv. sunteţi ucigaşul.

E. J.: Exact, pentru că în viaţa reală acest lucru nu este posibil. La masa de scris duc război împotriva oamenilor care s-au instalat confortabil şi se pot bucura de viaţă în normalitatea pentru care îi invidiez. În aceste situaţii sunt cât se poate de totalitară. Mai cred că după ce naziştii au trecut pe aici, nimeni nu mai are dreptul să trăiască liniştit şi fericit în această ţară.

- Tatăl Dv. a fost evreu.

E. J.: Da, a supravieţuit cu greu naţional-socialismului, l-a protejat căsătoria cu mama mea. Nici ea nu era în totalitate ariană pentru că avea un bunic evreu, dar a reuşit să-şi procure un act de identitate fals. Atunci când au încercat să o oblige să se despartă de tatăl meu, a refuzat. Atunci s-a comportat cu adevărat eroic.

- L-a salvat pe tatăl Dv.

E. J.: Da, dar patruzeci şi nouă de alte rude de pe linie paternă au fost omorâte în perioada nazistă. O verişoară de‑a mea a stat şi i-a numărat la un moment dat. Încă mai văd munţii de cadavre găsiţi de aliaţi în momentul în care au intrat în lagărele de concentrare. După război, tata mă lua cu el la filmele care documentau acest lucru. Rulau la cinema, dar evident că nu erau potrivite pentru copii. Eram ca şi paralizată de groază.

- Iar din groază s-a născut ura.

E. J.: Aşa este.

- Iar când rămâneţi fără...

E. J.: Atunci trebuie să mă urăsc pe mine însămi. Nimic nu ajută. Ura este motorul meu. Dacă aş putea să nu mai urăsc, ar fi ca o perioadă de convalescenţă. Dar această vindecare nu îmi este hărăzită.

- V-aţi gândit vreodată concret la faptul de a vă lua viaţa?

E. J.: Nu, paradoxal. Asta ar fi consecinţa logică a dispreţului pe care mi-l port. Dar te târăşti şi după fărâma de viaţă care îţi rămâne, ca un bolnav de cancer în ultimul stadiu, care se agaţă de fiecare zi şi nu vrea să moară.

- Cum vă imaginaţi bătrâneţea?

E. J.: Oribil! Faţă de bătrâneţe am o angoasă panicardă, de când am observat acest proces de degradare, această decrepitudine la mama mea. Sper că voi reuşi să îmi pun capăt zilelor înainte de a ajunge acolo. În astfel de situaţii trebuie să cunoşti un medic care te poate ajuta. Pentru că nu aş putea să o fac decât prin metoda blândă, cu tablete. Să mă spânzur nu aş fi în stare. Iar tabletele trebuie amestecate cu piure de mere, ca să nu le verşi.

- Ah!

E. J.: Da, iar în prealabil trebuie să înghiţi Valium.

- Sunteţi groaznică. Nu pot realiza cu Dv. un interviu profesionist.

E. J.: Vă dezarmez...

- Da.

E. J.: ...pentru că vedeţi că sunt cu adevărat neajutorată.

- Da, şi nu vă pot ajuta nicicum.

E. J.: Pe mine nu mă poate ajuta nimeni. Dar cu Dv. îmi face plăcere să discut. Atâta doar că pentru moment mă simt epuizată. Acum vedeţi cum decade cineva care nu a avut contact cu societatea o bună bucată de vreme şi nu a avut de a face cu oamenii.

- Şi eu mă simt epuizat.

E. J.: Da, frumos. Dacă veţi intra cu totul în declin e chiar mai bine.

- Există vreo dorinţă pe care v-ar plăcea să o vedeţi împlinită?

E. J.: Da, să călătoresc. Mi-ar plăcea foarte mult, de exemplu, să zbor până la New York. Aş vrea să văd zgârie-norii măcar o dată înainte de a muri. Dar cu boala mea acest lucru nu este posibil. Dacă cobor din avion şi mă lovesc de viteza, zgomotul şi ritmul diferit care domnesc acolo, cu siguranţă aş cădea moartă.

- Sunt adânc mişcat.

E. J.: Da, vă cred că sunt emoţionantă în modestia mea. Nu am pretenţii prea mari de la viaţă. Sunt fericită dacă pot vedea un film vechi la TV. Pentru că sunt dependentă de TV, de vreme ce la cinema nu pot merge.

- Nici măcar asta?

E. J.: Nu, pentru că acolo există uşi care se închid şi se face întuneric, iar eu mă simt claustrată, deşi ştiu că aş putea ieşi oricând.

- Criticul literar Iris Radisch a deplâns nu de mult în revista Die Zeit faptul că perspectiva Dv. asupra lumii nu are altă sursă decât televizorul.

E. J.: Doamna Radisch nu mă cunoaşte. Nici eu nu o cunosc pe ea. Dar şi ea se raportează la televiziune în perspectiva ei asupra lumii, doar că nu e conştientă de asta. Atunci când stă picior peste picior în faţa camerei, o face pentru că a văzut asta într-un film. Nu mai e nimic autentic. Ceea ce trece astăzi drept realitate, e, de fapt, realitate TV. Despre asta scriu eu.

- Iris Radisch ar vrea să citească ceva despre, citez, „universul trecător, dar atât de complex de dincolo de uşa Dv.”.

E. J.: Da, numai că ceea ce nu pricepe ea e faptul că viaţa e prezentă chiar dacă rămâi între patru pereţi. Îmi vine să vărs când se spune că scriitura mea nu ar conţine viaţă, că acolo nu ar exista conţinut sau personaje veridice. Pentru că literatura este, măcar de la Joyce sau Beckett încoace, ceva mai mult decât descriptivism de acest gen. Nu am nimic împotrivă, dacă unul sau altul prezintă tot felul de asemenea istorioare. Citesc cu plăcere romane poliţiste. Dar pe lângă asta mai poate exista şi altceva. Astăzi, se caută din nou acest gen de literatură realistă, siropoasă. Cineva care experimentează la nivel lingvistic aşa cum fac eu şi sondează chestiuni private, precum un medic, în simptomatica lor, sau luminează realitatea din perspectiva unui micro-organism rătăcit într-un papuc de casă, pentru a demasca la modul ironic clişeele sociale, acest lucru nu mai este acceptat atât de uşor. Acel autor e decimat.

- Pentru că acest gen de umor nu este înţeles.

E. J.: Afară lumea încă mai înţelege. Tragedia vieţii mele e faptul că în Germania evreii au fost exterminaţi, iar acest biotop iudaic, acest spirit caustic pe care îl moştenesc de la tatăl meu nu mai există. Ceea ce spun eu pe un ton sarcastic este citit cu o seriozitate de moarte. Germanilor le lipseşte acest spirit ironic. Ca şi doamnei Radisch.

- Academia suedeză a motivat faptul că v-a acordat Premiul Nobel şi datorită faptului că Dv. ştiţi să descrieţi, „în calitate de critic neclintit al societăţii”, „incapacitatea femeii de a accede la viaţă într-o societate dominată de imagini stereotipe.”

E. J.: Da, imagini create de bărbaţi.

- Imaginea femeii, spuneţi Dv., este determinată de bărbaţi.

E. J.: Da, noi, femeile, trebuie să trecem prin sita judecăţilor masculine, iar cele care vor să reziste nu realizează acest lucru prin performanţe de un fel sau altul, ci trebuie să îşi scoată trupurile la vânzare. Obişnuiam să spun înainte, mai în glumă, mai în serios, că nu prea contează dacă eşti deținătoare a Premiului Nobel sau o fetişcană de șaisprezece ani, dacă bărbaţii fluieră după tine pe stradă sau strigă „scroafă umflată”. Acum sunt eu însămi deţinătoare a Premiului Nobel. Dar asta nu ridică cu nimic valoarea mea în ochii bărbaţilor, mai degrabă invers. În felul acesta, pentru ei devin un personaj chiar mai grotesc.

- Pentru mine, nu.

E. J.: Sunteţi o excepţie. La primul interviu pe care vi l-am acordat mi-aţi spus un lucru la care mă gândesc adesea, şi anume că faptul de a nu putea trăi nu e doar problema femeilor. Şi bărbaţii pot fi inapţi pentru viaţă.

- Kafka, Robert Walser...

E. J.: Da, între timp am ajuns să vă dau dreptate.

- Ca bărbat incapabil de viaţă v-ar fi fost mai greu să răzbiţi, pentru că nu v-aţi mai fi putut identifica, în calitate de feministă, cu femeile oprimate.

E. J.: Asta aşa e. Ca bărbat probabil că îmi puneam de mult capăt zilelor. Pe de altă parte, ca bărbat m-aş fi bucurat mai mult de Premiul Nobel. Pentru că un bărbat devine mai atractiv prin succes. Eu nu sunt feministă pentru că mă lupt cu bărbaţii care agresează sau violează femeile. Că suntem împotriva acestor lucruri, e clar pentru toată lumea. Sunt feministă pentru că acest sistem falocratioc opresiv, căruia femeia îi cade în mod fatal pradă, e răspândit peste tot. Supunerea faţă de judecata masculină care te taxează mereu e pentru mine o boală narcisistă cronică.

- În ziua de azi şi bărbaţii sunt taxaţi de femei.

E. J.: Bine, aş putea spune că bărbatul cutare este un efeminat, un individ ridicol, precum cancelarul nostru federal Schüssel sau Jörg Haider, care e, la rându-i, mic şi umflat. Dar asta nu prea contează. Puterea de a defini ce e frumos şi ce nu o au tot bărbaţii.

- Dar nu s-au schimbat oare aceste lucruri? În reclame vedem tot mai des tineri musculoşi cu abdomene suple, care ar trebui să placă femeilor.

E. J.: Nu, pentru că aceşti bărbaţi sunt tot pentru bărbaţi. Chiar şi idealul de frumos al bărbatului e determinat tot de el. În branşa modei toţi sunt gay.

- Iertaţi-mi îndrăzneala, dar eu unul vă consider o femeie frumoasă.

- E. J.:  Mă bucur să aud asta. Dar nu este aşa. Nu sunt frumoasă. Am nasul prea mare şi ochii prea apropiaţi. Mai degrabă aţi putea spune că am trăsături faciale care denotă un caracter puternic. Nicole Kidman e frumoasă, dacă vreţi. Idealul feminin căruia îi corespund majoritatea starurilor de prin filme poate fi aproximat prin structura feţei unui copil: ochi mari, năsuc, buze groase, pomeți în formă de inimioară.

- Nu toţi văd frumosul la fel.

E. J.: Da, aveţi gusturi ciudate, ce pot să zic.

- Deşi refuzaţi să fiţi judecată după aparenţe, sunteţi mereu machiată şi îmbrăcată într-un mod care vă face să ieșiți în evidenţă.

E. J.: Sunt stilizări, iar lucrul ăsta trezeşte evident curiozitate. Poate că ar trebui să renunţ la asta. Dar la urma urmei de ce aş face-o?

- În primul nostru interviu spuneaţi că nu e exclus să recurgeţi la un moment dat la un lifting.

E. J.: Nici astăzi nu exclud această posibilitate. Dar încă nu e necesar. Dar într-o bună zi va veni şi rândul pleoapelor. (Îşi întinde cu ambele mâini pielea de pe tâmple, şi acum arată ca o chinezoaică.) Arăt mai bine aşa, nu?

- Nici nu vă mai recunosc.

E. J.: Mi-aş putea agăţa o plăcuţă pe care scrie că eu sunt.

- Credeam că nu suportaţi să fiţi privită.

E. J.:  E adevărat. Deci ar fi păcat de bani. Când ne-am întâlnit pentru prima oară, eram mai tânără şi încă mai voiam să mă expun pe această piaţă a trupurilor. Astăzi, nu mai îmi doresc acest lucru.

- Pe atunci spuneaţi că v-ar plăcea să fiţi lesbiană.

E. J.: Da, mi-ar plăcea.

- Aţi prefera să căutaţi în sexualitate lucrurile deja familiare.

E. J.: Mi-ar fi mai uşor, cu siguranţă, pentru că într-o relaţie lesbiană vârsta şi aspectul exterior nu sunt atât de importante. În compania femeilor mă simt mai bine. De bărbaţi mă simt mai degrabă ameninţată. Mi-e teamă de ei.

- Alice Schwarzer e de părere că femeia e liberă să aleagă între homo- şi heterosexualitate. Ea crede că acest lucru nu este prestabilit dinainte.

E. J.: Ar fi frumos să fie aşa.

- Şi mai propune homosexualitatea feminină drept măsură strategică pentru a accede la independență față de bărbaţi.

E. J.: Asta n-am auzit-o încă. Adică dacă vreau, pot fi lesbiană chiar în clipa asta?

- Dacă chiar doriţi acest lucru, da.

E. J.: Nu prea cred că merge, pentru că eu cunosc mecanis­mul dorinţei. E mult mai puternic decât orice act de voinţă. Nu mă pot sili să am porniri pasionale de un anumit tip şi nu altul.

- Aţi putea trăi la modul ascetic.

E. J.: Evident că aș putea. Pasiunile dau înapoi odată cu vârsta, cel puțin în cazul meu așa e. Îmi este extrem de milă de cei la care nu e așa. Există femei care au mereu nevoie de bărbați, chiar și la bătrânețe. Ele chiar au o viață grea. Dar eu nu sunt așa, slavă Domnului. Mă simt mai bine singură.

- Cu toate acestea, de mai bine de treizeci de ani aveţi o căsnicie fericită.

E. J.: Da, dar ăsta nu e un mariaj obişnuit.

- Dv. locuiţi la Viena. Soţul Dv. la München. Îl vizitaţi ocazional...

E. J.: Bărbatul meu m-a ameninţat cu o pedeapsă cruntă, dacă spun ceva despre el. Nu vrea să fie expus publicităţii.

- Citez din primul nostru interviu: „E un individualist extrem, ca şi mine, aproape autist.”

E. J.: Da, în acest sens ne potrivim.

- Spuneaţi că aţi evitat să faceţi copii pentru că nu doreaţi ca o fiinţă nevinovată să fie nevoită să se scalde în nevrozele Dv.

E. J.: Da, la asta am fost atentă. Din fericire, această problemă nu se mai pune pentru mine în ziua de azi. Am fost de curând la o analiză Röntgen. Doctoriţa m-a întrebat dacă sunt însărcinată, e bine să se ştie înainte de analiză, de vreme ce ar putea afecta copilul. Am râs şi i-am răspuns că am depăşit această fază. Mamă oricum nu mai am cum să devin. Am renunţat deci voluntar la acest aspect, singurul prin care femeile le sunt superioare bărbaţilor, deşi îmi doresc o viaţă ordonată, burgheză. Aş vrea să fiu ca ceilalţi, dar, din păcate, nu sunt.

- Trebuie să vă împăcaţi cu ideea că sunteţi altfel.

E. J.: Nu pot face asta. Resimt oamenii care se împacă cu viaţa ca pe o majoritate strivitoare căreia nu-i aparţin, şi trebuie să vă spun pe cuvânt de onoare că nu mă mândresc deloc cu asta!

- Vă cred pe cuvânt.

E. J.: Trebuie să mă credeţi.

- Nu vreau să vă răpesc nefericirea. Camus scrie în jurnalul lui că „o anume îndârjire în disperare duce până la urmă la bucurie.”

E. J.:  Nu şi în cazul meu.

- Trebuie să aveţi răbdare.

E. J.: Poate ar trebui să merg din nou la tratament. Am deja câteva terapii la activ. Dacă aş găsi un psihiatru la mine în zonă, mi-ar fi mai simplu, pentru că nu ar trebui să merg atât de departe. Mă gândesc că nu mi-ar strica o terapie comportamentală. Ar trebui să fiu dresată ca un câine. Omul nu e în fond decât un animal. Psihiatrul meu ar trebui să mă tragă după el prin vreo cinci teatre sau cinematografe în fiecare seară, iar când vreau să ies de acolo, să mă ţină locului şi să îmi spună: „Nu plecaţi niciunde, staţi jos!”

- Nu puteţi vorbi serios.

E. J.: Ba da! Am nevoie de educaţie, de o dresură drastică. Atunci poate că aş funcţiona mai bine, ca o maşină pe care o repari. Aş fi fericită, dacă aş putea măcar să ies din casă fără să îmi fie teamă. Asta ar fi deja pentru mine un progres.

- Ani de zile ați fost membru al partidului comunist austriac. Implicarea la nivel politic v-a oferit un sprijin.

E. J.:  Da, dar acum s-a terminat și cu asta.

- În 1991 aţi ieșit din partid.

E. J.: Voiam să întreprind ceva împotriva acestui capitalism sălbatic care devoră totul, aderând la o grupare care să reprezinte interesele celor nevoiaşi, cum se spune. Voiam să fac ceva în sens politic, dar nu la modul simandicos, din spatele unui birou luxos, ci la modul concret.

- Şi aţi eşuat.

E. J.: Complet! Capitalismul a învins pe toată linia. Lupta mea a fost zadarnică, ca mai totul în viaţă.

- Chiar şi scrisul?

E. J.: Da. Nu mai caut decât să supravieţuiesc prin scris în ziua de azi. Prin scris mă arunc afară din mine însămi. Pentru că, dacă devin conştientă de identitatea mea, sunt moartă. Nu vreau să mă cunosc. Trăiesc la mâna a doua, dar nu mă plâng. Doar eu sunt vinovată pentru această îndepărtare de viaţă de care sufăr. Această ură faţă de mine însămi mă întâmpină în fiecare zi. Ştiu că nu schimb nimic prin scris. Dar ce pot face? Nu sunt în stare de altceva. Scrisul este pentru mine o binecuvântare, pentru că nu trebuie să ies din casă pentru a mă ocupa de el. Dacă nu aş fi scriitoare, aş trăi din ajutor social.

Interviu realizat de André Müller. Apărut în noiembrie 2004 în “Weltwoche”
Traducere din limba germană de Daniel Stuparu

1