Al doilea val. Teoriile despre postmodernism după 2000

Când în anul 2000 au început să fie publicate cărţile despre postmodernism începute toate în 1990 şi marcând parcurgerea unor stadii academice şi finalizarea unor teze de doctorat, de fapt, literatura critică epuizase tema optzecismului, acestuia fiindu-i consacrate studii mai ample sau mai punctuale, de dimensiuni mai mari sau mai mici, mai teoretice sau mai ludice. Cine mai poate ignora azi, acum cărţile unor critici tineri ca Ion Bogdan Lefter, Radu G. Ţeposu, Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina, Carmen Muşat, Adrian Oţoiu, Mircea Cărtărescu, Mihaela Ursa, Mihaela Constantinescu, Magda Cârneci, ca să dau doar primele exemple care îmi vin în minte.

Mi-au atras însă atenţia o serie de articole publicate, iniţial, de profesorul Sorin Alexandrescu în suplimentul cultural al revistei Dilema, Suplimentul de vineri, urmate apoi de articolele strânse în două volume ale colegului meu mai mare de catedră, Ion Manolescu, intitulate Videologia1 şi Noţiuni pentru studiul textualităţii virtuale, iar acestea marcau apariţia celui de-al doilea val în teoria literară a studiilor postmoderne de la noi. Tot din acest al doilea val fac parte şi două volume foarte recente, ambele teze de doctorat la origine, prima fiind volumul Cosanei Nicolaie2, Canon, canonic, cel de-al doilea fiind Corpul în imaginarul virtual3, editat la finele anului 2007 de Editura Polirom, după ce a câştigat un concurs de debut.

Dacă primul val se ocupa mai ales cu sistematizarea unor concepte ale unui postmodernism clasic şi deja istoricizat, cel de-al doilea val s-a preocupat intens să aducă teoria postmodernă la nivelul actual al dezvoltării ştiinţifice, iar din acest motiv cărţile lor pot părea un pic prea scientiste, folosesc un jargon critic, împrumutat din fizică sau matematică.

 Primul asemenea studiu, devenit între timp un soi de bornă care desparte cele două valuri de teoreticieni ai postmodernis­mului, este Videologia, redactarea lui a început în 2000 şi studiul a fost publicat în 2003.

Pe parcursul lui autorul îşi plimbă cititorii prin zone foarte diferite ale discursului critic, de la deconstrucţie sau iconologie şi fractalitatea operelor literare, la MUD-uri, realitate virtuală, proza cyberpunk şi toate paradoxurile cyberspaţiului. Toate aces­te informaţii, ilustrate cu exemple din romane foarte diferite, de la William Gibson şi Thomas Pynchon la Mircea Cărtărescu sau Gheorghe Crăciun, pot fi completate cu informaţiile despre trăsăturile hypertextualităţii, expuse în studiul de mai mici dimensiuni Noţiuni pentru studiul realităţii virtuale. Capitolul final al volumului, cel care i-a dat titlul, se numeşte chiar Videologia. Preluând concepte foarte diferite din studiile unor Jean Baudrillard, Donna Harraway, Paul Virilio, Deleuze şi Guattari, Ion Manolescu creează un nou concept, cel al videologiei. Rezultatul ar fi „reconversia dromosferică a spaţio-temporalităţii în imagine”. Societatea actuală este dominată de imagine, post­modernismul este iconic, aceasta este concluzia generală a cărţii care-l recomandă pe Ion Manolescu pentru a ocupa în literatura noastră poziţia pe care Jean Baudrillard o ocupă în studiile postmoderne americane.

Un alt teoretician foarte tânăr, Cosana Nicolaie, a debutat în volum cu Canon, canonic, o carte în general bine primită de mediul literar de la noi. Cred că cea mai importantă distincţie a fost premiul pentru debut critic al României literare. De fapt, ar trebui spus că textul reia o parte din teza de doctorat în teoria literaturii susţinută la Universitatea din Bucureşti.

Cartea Cosanei Nicolaie, Canon, canonic, e foarte utilă din mai multe puncte de vedere. În primul rând, dacă doriţi să vă familiarizaţi cu discuţia ceva mai veche în Occident şi mai ales peste Ocean a chestiunii canonului literar. Evident, la noi tema a fost adusă, în 1990, de profesorul Virgil Nemoianu4, care a îngrijit, alături de Robert Royal, antologia The Hospitable Canon.

Îmi amintesc că, în perioada studenţiei, i-am cerut permisiunea domnului profesor V. Nemoianu, pe atunci visiting professor la Universitatea din Bucureşti, să particip la o serie de prelegeri pe tema canonului criticii americane de la Noua Critică încoace la Facultatea de Limbi Străine, eram singurul student prezent la cursuri alături de profesorii mei, de domnul profesor Bogdan Ştefănescu, de la care am învăţat enorm, sau de Cosana Nicolaie, şi m-am bucurat când m-am întâlnit mai târziu cu o parte dintre cărţile acestora. Oricum, la finele acelui curs am înţeles cum arată critica americană în ansamblul ei, şi pentru asta îi mulţumesc profesorului Nemoianu.

 Cartea Cosanei Nicolaie vă ajută să înţelegeţi evoluţia criticii americane, pornind de la conceptele lansate de T.S. Eliot, trecând prin I.A. Richards şi încheind seria cu The Pound Era, o carte extraordinară a lui Hugh Kenner şi cu cărţile lui Northrop Frye sau cu cele ale ultraconservatorului Harold Bloom. Evident, discuţia a căpătat o altă amploare la noi după traducerea cărţii lui Harold Bloom, Canonul occidental, apoi a fost translatată în spaţiul cultural românesc de Mircea Martin, Paul Cornea şi de alţi critici. Îmi amintesc cu plăcere maximă postfaţa traducerii de la Editura Univers, Elegie pentru canon, şi o serie de articole publicate de profesorul Martin în revista 22, care aveau drept temă esenţială tocmai această dorinţă de a dărui un canon literaturii române postbelice. Toate acestea sunt, de altfel, excelent sintetizate în carte.

În al doilea rând, Canon, canonic e o carte utilă tuturor celor care doresc să înţeleagă ce se întâmplă în interiorul literaturii americane. În capitolul Canonul american de uz didactic, autoarea trece în revistă istoriile literare ale momentului, deşi, repet, americanii nu sunt prea istorişti şi nici nu simt pe umeri povara unei istorii literare canonice cum e cea a lui George Călinescu. De altfel, Cosana a fost cotraducător la O istorie a literaturii americane a profesorului american Peter Conn, cam singura care aduce lucrurile la zi, până prin anii `90. Cartea Cosanei e utilă tuturor celor care doresc să înţeleagă postmodernismul american, în toate faţetele lui, de la Critical Theory la Gay Studies, la gynocriticism şi feminism, la studiile postcoloniale şi afroamericane. Nu vreau însă să vă răpesc plăcerea lecturii, din acest motiv nu voi cita prea multe elemente din carte. Oricum, vă asigur că, citind cartea, veţi avea parte de multe surprize plăcute.

Bogăţia surselor documentare, tonul calm şi cald, academic, dar îndrăgostit de subiectul cercetat şi profund feminin, de altfel coperta interioară ne informează că autoarea este doctorand la Universitatea Standford din California, unde ştiam că lucrează şi Andreea Deciu, colega noastră mai mare de la Litere, toate aceste calităţi o recomandau pe Cosana Nicolaie drept o certitudine a criticii tinere. Eu personal aştept cu nerăbdare cartea sau cărţile la care Cosana lucrează acum sub soarele ceva mai blând decât acesta de acasă al Californiei.

Last but not least, nu aş putea încheia acest studiu fără să amintesc ultimul volum din serie, cartea Luciei Simona Dinescu, Corpul în imaginarul virtual, una dintre câştigătoarele concursului de debut al Editurii Polirom pe anul 2007. Cealaltă e Catrinel Popa, cu Labirintul de oglinzi. Cele două cărţi au la origine două teze de doctorat susţinute la Facultatea de Litere din Bucureşti, unde ambele autoare colaborează în prezent. În acest volum, care continuă până la un punct preocupările în domeniu ale lui Ion Manolescu, dar se va şi distanţa de ele luminând alte aspecte ale aceleiaşi teme, Lucia Simona Dinescu se ocupă de raportul dintre fiinţa umană şi tehnologie, cu alte cuvinte, examinează statutul ontologic al cyborgilor, cu ilustrare pornind de la teoriile lui Deleuze şi Guattari a „maşinilor dezirante” şi a „corpului fără organe”, apoi dă o atenţie identităţilor virtuale, studiind corpul avatarizat. De altfel, Lucia Simona Dinescu este titulara unei rubrici în revista Observator cultural, unde realizează chiar o cronică a blogurilor literare, acestea nefiind altceva decât un fenomen de avatarizare şi de modificare a identităţii tradiţionale. Lucia Simona Dines­cu citează studiile psihanalistei Sherry Turkle de la M.I.T., cea care îşi imagina cyberspaţiul drept un „spaţiu de joc”, dominat de o identitate fluidă, în care conceptul de subiectivitate umană îşi pierde soliditatea, topindu-se într-o multitudine infinită de autoreprezentări avatarice. E o poetică a măştilor comparabilă cu poetica modernistă a lui Fernando Pessoa, dar transpusă unui alt mediu de transmitere a informaţiilor. Sherry Turkle scrie chiar o Odă pentru World Wide Web, contrazicându-i pe cei care văd în aceasta o monstruozitate:

„Virtualitatea nu trebuie să fie o închisoare. Poate să fie pluta, scara, spaţiul tranziţional, moratoriul care este lăsat deoparte după atingerea unei libertăţi mai mari. Nu trebuie să neglijăm viaţa din monitor, dar nu trebuie să o tratăm ca pe o viaţă alternativă”.(Turkle, 1995, p. 263)

În capitolul Postumanul şi corpul transgenic, Lucia Simona Dinescu trece în revistă toate teoriile importante din domeniu, sinteza întrupării a lui Katherine Hayles, transumanismul lui Hans Moravec, corpul transgenic al lui Eduardo Kac, relaţia dintre virtualitate şi fenomenologia lui Merleau –Ponty, corpul virtual al lui Char Davies şi critica lui din teoriile lui Paul Virilio. În ultimul capitol al cărţii sale, Lucia Simona Dines­cu continuă o parte din preocupările Cosanei Nicolaie şi se ocupă de cyberfeminism şi de relaţia dintre cybertextualitate şi studiile postcoloniale. De altfel, toate aceste exemple teoretice sunt ilustrate cu ajutorul unor happeninguri şi performance din arta contemporană, pe care autoarea le-a editat pe un CD-rom în cadrul CESI, coordonat de profesorul Sorin Alexandrescu, unde este cercetător.

Avem astfel o imagine completă a tendinţelor de interpretare modernă, ni se deschid cele mai noi orizonturi, cei trei autori dau soluţii tehnice autorilor de literatură. De altfel, după publicarea celor trei cărţi au început să apară şi exemplele ficţionale care să le ilustreze. Romanele lui Ion Manolescu, Alexandru şi Derapaj, trilogia lui Mircea Cărtărescu, Orbitor, romanul lui Andrei Codrescu, Mesia, sau cel al lui Bogdan Suceavă, Venea din timpul diez sunt astfel de exemple, în care teoriile celor trei tineri teoreticieni ai postmodernismului sunt ilustrate. Cu precizarea că Ion Manolescu joacă dublu, e când teoretician, când romancier. Pe urmele lui Ion Manolescu au pornit-o şi alţi cercetători tineri, de la Universitatea din Cluj, Florina Ilis5, una din tinerele speranţe ale romanului anilor 2000. Romanciera Florina Iliş este autoarea unei teze de doctorat, Fenomenul science fiction în cultura postmodernă. Ficţiunea cyberpunk şi a câtorva romane, dintre care cel puţin în unul, Cinci nori pe cerul de răsărit, autoarea repune în circulaţie concepte ale literaturii cyberpunk, dar şi elemente din anime şi manga, Iliş, care semnează cu pseudonimul Florina Ilis, fiind atrasă de cultura populară japoneză.

Desigur, într-un spaţiu limitat la 9.000 de semne este greu de comprimat toată ideatica acestor cărţi, dar trăiesc cu speranţa că cititorii revistei Contrafort pot găsi în paginile lor toate informaţiile de care au nevoie pentru a-şi întregi imaginea acestui câmp gnoseologic extrem de vast şi de interesant. Sper să o pot face pe larg într-o carte despre postmodernism, la care lucrez în prezent.

___________

1) Ion Manolescu, Videologia, Iaşi, Editura Polirom, 2003, şi Noţiuni pentru studiul textualităţii virtuale, Bucureşti, Editura Ars docendi, 2002

2) Cosana Nicolaie, Canon, canonic, Bucureşti, Editura Univers enciclopedic, 2006

3)  Lucia Simona Dinescu, Corpul în imaginarul virtual, Iaşi, Editura Polirom, 2007

4) Virgil Nemoianu, The Hospitable Canon. Essays on Literary Play, Scholarly Choice , and Popular Pressures, Philadelphia: J. Benjamins Pub. Co.,1991