Cărţi şi scriitori (Răspund: Eugen Lungu, Simona-Grazia Dima, Radu Pavel Gheo, Vasile Romanciuc, Ion Bogdan Lefter, Leo Butnaru, Iolanda Malamen, Nicolae Leahu, Ion Zubaşcu, Mircea V.Ciobanu)

Întrebările revistei

1. Despre un scriitor bun se crede că este şi un împătimit cititor. Dintre cărţile pe care le-aţi citit, pe care aţi fi dorit să o fi scris chiar Dvs.?

2. Ce carte v-a declanşat apetitul pentru scris, ce autor v-a învăţat să scrieţi?

3. Care este personajul Dvs. preferat?

4. Obişnuiţi să citiţi prietenilor fragmente din cartea la care lucraţi, pentru a le cunoaşte părerea  şi a vă verifica într-un fel? Sau preferaţi să nu vă devoalaţi proiectele de creaţie în timp ce lucraţi asupra lor? Aveţi un cititor privilegiat de ale cărui opinii ţineţi cont?

5. Ce carte v-a scandalizat în ultimul timp? Există, după opinia Dvs., cărţi „periculoase”, cărţi „dăunătoare”, cărţi care ar trebui interzise?

6. Aţi folosit vreodată o carte ca suport pentru o ceaşcă sau un ibric? Obişnuiţi să îndoiţi filele la lectură sau folosiţi, în mod obligatoriu, semne de carte?

7. Vi s-a întâmplat să citiţi o carte pe calculator? Aţi cumpărat vreodată un audiobook?

8. Ce are de câştigat sau de pierdut la ecranizare o carte, un autor?

9. Vă imaginaţi cititorul pentru care scrieţi? Vă influenţează gustul publicului?

10. Numiţi „cartea anului” în literatura română în 2007.

11. Ce i se poate ierta unui autor de literatură şi ce nu i se poate trece cu vederea sub nici o formă?

12. Premiul Nobel pentru literatură în 2007 i-a fost atribuit lui Doris Lessing. Care ar fi fost favoritul Dvs.?

Alte răspunsuri la ancheta noastră vor fi publicate în numerele viitoare ale revistei. Îi invităm şi pe alţi confraţi să se alăture acestei dezbateri despre Cărţi şi Scriitori. (v.g.)

Adresele noastre: contrafort@moldnet.md; vasilegarnet@yahoo.com; vitalieciobanu@yahoo.com

Eugen Lungu

1. Îmi place formula „Siamo realisti, vogliamo l’impossibile”, chiar dacă este atribuită unui tip care a vrut să „redacteze” cu baioneta ceea ce făcuse Dumnezeu cu duhul cuvîntului. Aşa că m-aş mulţumi cu ... imposibilul – Biblia. E ca şi cum ai scrie toate cărţile din lume, afirmîndu-te simultan ca prozator, poet, traducător sau profet de geniu. Sigur, în acest scenariu al imaginarului nu ne rămîne decît să ne consolăm, mîngîiaţi de ideea că marile cărţi pe care le-am „ratat” ca posibili... autori, sînt în acelaşi timp marii noştri învăţători. Modestele noastre încercări ar fi arătat mult mai palid fără aceste modele.

2. Probabil toate. Chiar şi cele proaste – prin fatalitatea meseriei pe care o am sînt obligat să citesc în continuare mormane de cărţi idioate. Cel puţin în ipostaza de editor am jubilările mele sadice, cînd manuscrisele proaste nu trec de mine, chiar cu riscul că autorii lor nu mă vor ierta, vorba lui Eliade, nici în Rai, la umbra unui crin. Am mulţi din ăştia – au trecut 20-30 de ani de cînd le-am rebutat vreun op amărît – ei totuşi nu uită. Mă privesc chiondorîş, abia schiţînd un răspuns cînd le dau bineţe ori se fac că le-a intrat o cioară în ochi şi se chinuie s-o scoată pînă mă văd trecînd. Dar să revenim – şi cărţile debile sînt bune la ceva. Te învaţă, pornind de la contrariu, de la modelul prost, ce şi cum ar trebui să eviţi. Dacă aş preda arta scrisului, o oră aş cita din Borges şi alte două din X, Y, Z, cu straşnica prescripţie de a nu le urma exemplul.

De la o anumită vîrstă, toate cărţile mă provoacă să scriu. De rău sau de bine. Uneori, nu am răbdarea să caut alte foi curate şi scriu chiar pe spaţiile rămase libere în cartea pe care o citesc, cît mai aproape de rîndurile care m-au impresionat sau provocat. Am, cred, articole întregi cu litere gîrbovite între rîndurile de tipar sau doar începute acolo şi continuînd apoi, vraişte, pe forzaţ sau altundeva. De la o vreme am intrat la idee, dacă nu cumva aceste „libertăţi” marginale sînt un nou soi de narcisism literar încă nediagnosticat în fenomenalul Dicţionar enciclopedic de psihiatrie al lui Constantin Gorgos. E un nărav „adiţionat”, ştiu bine, un fel de maladie profesională care trenează.

3. Personajul meu preferat nu e neapărat unul ficţional. Probabil tot în virtutea  meseriei, citesc foarte multă carte cu profil informativ. Cînd ceva mă captivează, nu merg doar pe o singură direcţie, ci deschid alte şi alte cărţi în temă sau, cum ar spune Mircea V. Ciobanu, cărţi care formează un cîmp de lectură. Cîteva luni am fost doar pe Camus, „molipsindu-i” şi pe cei din jur de camusită. O carte despre scriitor m-a retrimis la Camus însuşi: proză, eseu, caiete plus altă literatură despre el. Acum sînt în faza Borges: una dintre cele mai competente cărţi (autor: Arturo Marcelo Pascual) despre acest Homer al secolului XX m-a făcut să revăd proza, poezia şi eseurile sale. Borges-omul pare a fi un personaj elaborat după tiparele ficţionale imaginate de Borges-autorul, cel care îşi imagina Paradisul ca o bibliotecă. Atît doar că acest Paradis aduce mai mult cu un labirint plin de mistere şi taine-capcane, exact cum e biblioteca asasină din Numele trandafirului. Apropo, Umberto Eco copia matricea ei după universul livresc al argentinianului, dînd unuia dintre personaje, care aspira la titlul de bibliotecar, un nume destul de transparent: Jorge da Burgos.

Borges e un personaj de tragedie greacă asupra căruia fatalitatea planează din faşă: o boală ereditară avea să-l facă orb ca şi pe tatăl său, ca şi pe bunica sa. Discrepanţa dintre inimaginabila sa vocaţie de cititor (se crede că în tinereţe a citit întreaga Enciclopedia Britannica, pe care şi-a procurat-o cu preţ redus dintr-un prim onorar) şi handicapul său fizic îl pune la fel în contingenţă directă cu personajele condamnate ale lui Eschil. Ce înseamnă un bibliotecar orb? E o metafizică bătaie de joc a destinului, un nonsens al absurdului legat la ochi. E ca şi cum am vedea un sprinter în cîrje. Omul era un complex întreg de ciudăţenii: avea oroare de corpul său gol („Mă dezbrac şi, pentru o clipă, sînt acea bestie ruşinoasă, furişată, inumană şi, într-un anume fel, alienată de sine însăşi.”). În copilărie, oglinzile îl oripilau, „întrucît se temea că imaginea reflectată va căpăta viaţa ei proprie”. Credea că dincolo de apele lor de argint, urmînd felul său ostentativ de a interpreta lucrurile, se deschidea un tărîm al coşmarurilor şi nicidecum o ţară a minunilor colindată de insis­tenta Alice. Şi experienţele sexual-matrimoniale au venit peste el cu un şir de frustrări, la fel de frustrantă fiind şi epopeea Nobel, premiul ocolindu-l riguros în fiecare toamnă – scriitorul  avusese cîndva proasta inspiraţie să salute venirea la putere a unui guvern de dreapta, condus de un general despotic, Borges mai fiind pe deasupra şi un anticomunist convins. Era tocmai timpul cînd în Europa se călca apăsat, ca în Maiakovski, cu stîngul, cei de dreapta rămînînd nişte indezirabili.

În situaţia lui umilitoare de nevăzător, condiţie care îl condamna din start la sedentarism, la o claustrare forţată între patru pereţi... călătorea! Şi călătorea mult, pe agenda sa de „turist” figurînd Egiptul, Marocul, Japonia, Elveţia, SUA şi multe alte ţări. Era dus de mînă în pieţele marilor oraşe pe care le vizita. Momentul pare desprins din inexplicabilul borgesian: un om călătoreşte ca să vadă alte feţe ale lumii. Pentru el, întunericul de la Paris, Geneva sau Roma era absolut identic cu cel de acasă, de la Buenos Aires – de ce o făcea? Spre sfîrşitul vieţii, venind vorba despre nemurire, îşi dorea să se nască în alt corp: „Eu nu vreau să mă gîndesc în continuare tot la Borges, sînt sătul de el!”

Ceea ce mă atrage la acest personaj fascinant  (fiindcă tot vorbim despre cărţi şi autori...) este concepţia sa de univers-bibliotecă, în care există parcă o ordine stabilită, dar o ordine imprevizibilă, care nu stă la îndemîna tuturor şi care trebuie descîlcită, decodată, deoarece zeii care au creat-o erau niţel scrîntiţi.

4. Nu, nu obişnuiesc, deşi accept, volens-nolens, cînd cineva mă are drept „victimă”. Ascult, comentez, fac observaţii. Cel mai îngăduitor cu acest neam de spontani a fost E. Lovines­cu. Cunoştea ca nimeni altul psihologia nărăvaş-agresoare a literatului care a „comis” opera şi caută imediat un ascultător. A scris despre asta în schiţa Cu fînul în coarne, pornind de la un text al lui Horaţiu, care asemăna respectivul soi de autori cu taurii agresivi. Spre a face atenţi trecătorii la imprevizibilele dobitoace, stăpînii le legau un smoc de fîn în coarne. Pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, E. Lovinescu spunea că un asemenea semn „distinctiv” s-ar cuveni să poarte şi condeierii năbădăioşi, gata să dea buzna peste oricine, doar ca să-şi recite febril ultima „capodoperă”.

5. Revelator în acest sens este răspunsul lui Norman Mailer, la o întrebare similară: „Un romancier care nu şochează nu-i bun de nimic. Cu acest impuls, oamenii au poftă să citească. Şi dacă vă e frică să nu fiţi şocaţi, citiţi literatură roz, nu pe Mailer!”  Scandaloase şi chiar periculoase sînt doar cărţile proaste – ele atrofiază gustul şi denaturează ideea de literatură. Celelalte sînt discutabile sau polemice. Orice interdicţie în materie de carte se identifică imediat cu gestul de vandal al califului Omar (ori Othman, istoria se îndoieşte...), care a condamnat biblioteca din Alexandria. El este un fel de Pilat din Pont al cărţilor – deşi nu ordonase direct arderea papirusurilor (sacrilegiul a fost comis de generalul Amr Ibn el As), Omar se spăla pe mîini cînd rostea, în fond, verdictul pentru acel inestimabil tezaur de carte: „Dacă acestea sînt conforme Coranului, atunci sînt inutile, dacă sînt contrare acestuia, atunci sînt periculoase”. Interdicţiile din perioada sovietică, venite din vîrfurile puterii, înnobilau cumva cartea. Cele de azi, emanînd din nişte centre oculte, cu sediul – chipurile! – direct în stradă, în popor (în fond, o gloată sectară, cu mental medieval şi cu elanuri inchizitoriale) o dezonorează. E vorba nu numai de carte, ci de orice altă operă de artă interzisă. Dacă lucrurile vor merge tot aşa, ca mîine vom avea probabil şi o Inchiziţie Populară în lege...

6. Pe timpuri, am avut fericita ocazie să lucrez o juma’ de an în Biblioteca de Literatură Străină de la Moscova. Avea un impunător fond de carte şi era admirabil dotată, condusă fiind de fiica lui Kosîghin. Acolo am putut citi nestingherit opera politică a lui Eminescu. Biblioteca era şi un veritabil centru cultural: aici rulau filme străine netraduse şi neadmise în cinematografele „comune”, se ţineau conferinţe cu tematică occidentală, aveau loc serate muzicale cu participarea unor vestiţi interpreţi ş.a. La una din aceste seri, un pianist nu-şi putea nicidecum „adapta” scaunul. „Ingeniosul” a luat atunci cîteva cărţi şi le-a îndesat sub fund. Nu am crezut nici în muzica sa, nici în cultura sa.

În genere, nu îndoi foile chiar dacă volumul îmi aparţine (asta nu mă împiedică să subliniez, să pun accente, să scriu, adică să profit din plin de instrumentul carte). Pentru mine e o caznă să citesc un volum de la bibliotecă sau a altcuiva, în care nu pot face nici un semn – e ca şi cum aş trece alături de textul respectiv. Am la îndemînă sute de semne de carte pe care uneori le confecţionez singur, de multe ori adaptînd carduri, etichete, mici foiţe etc. Cînd lucrez, pot folosi simultan zeci de semne, pentru a marca o temă pe care o „pescuiesc” în cîteva duzini de volume. Am şi o colecţie de semne de carte veritabile, unele foarte frumoase. Le-am adus eu din călătorii, dar cele mai multe mi le-a făcut cadou Valentina, soţia mea, care a colindat vreo douăzeci de ţări de pe trei continente. Cînd a plecat prima dată şi m-a întrebat ce să-mi aducă, am zîmbit – ce mare lucru poţi lua dintr-o diurnă? Şi am zis, mai mult în glumă – un semn de carte. Acum am o colecţie impunătoare.

7. Citesc pe orice. Am sute de volume (mai ales enciclopedii) pe suport electronic, lucrez mult în Internet. Cînd am nevoie de informaţie, citesc oriunde şi oricum. Sigur, cartea tradiţională are farmecul ei: e una să citeşti la calculator, şi e cu totul altceva să răsfoieşti un volum îngălbenit de vreme, dar care este numerotat şi semnat de însuşi Kogălniceanu! Chiar dacă omul va iscodi modalităţi mult mai lesnicioase de a pătrunde şi memora un text – mîine poate că vom face acest lucru prin somn – , totdeauna vor fi nostalgici ai cărţii clasice. Voi fi unul dintre ei.

8. Să nu confundăm lucrurile: cartea şi filmul ilustrează principiile a două arte diferite, chiar dacă se întîmplă să pornească ambele de la acelaşi subiect. Aşa că trebuie judecate după grila de valori a artei de care ţin. De regulă, ecranizările se realizau după o carte bună; în prezent, se obişnuieşte şi invers: un film comercial este transformat imediat în carte, pentru a spori profitul. Aici nu mai e artă, ci meşteşug. În situaţia clasică – filmul după carte – , de regulă, cartea „bate” filmul: este imposibil să transferi universul de hîrtie, cu posibilităţi, practic, nelimitate, în atît de limitatul (în primul rînd, în timp!) univers pe celuloid. Asta e regula, deşi zilele acestea am văzut-o mici fărîme. Un Monte-Cristo,  cu Gérard Depardieu  ca protagonist, film-mamut întins pe multe, multe ore, mi-a „recomandat” un Dumas foarte echilibrat şi modern. Am pus imediat mîna pe carte să verific senzaţia. De unde! Scenaristul şi regizorul au valorificat la maxim intriga şi răsturnările spectaculoase de situaţie, lăsînd în afara cadrului siropul romantic şi stilistic. Astfel, aveam, practic, un alt Dumas – „digerabil” şi pentru altă vîrstă decît cea a adolescenţei. Un alt film, care mi-a fisurat ideea-beton că romanul e întotdeauna superior peliculei inspirate de proză, a fost Zbor deasupra unui cuib de cuci al redutabilului Miloš Forman. Faţă de romanul magistral al lui Ken Kesey, filmul îşi avea totuşi splendoarea sa. Din păcate, sînt excepţiile care confirmă regula generală – vezi mai sus. Ce vreţi, ecranizările marilor opere literare accentuează încă o dată că filmul e o artă fără muză.

9. Nu prea. Poate de-atîta mulţi mă consideră prea sofisticat pentru gustul lor. Deşi, cînd scriu, trag imaginar cu ochiul spre cîţiva amici – le-ar plăcea?

10. Încă nu am văzut-citit tot ce mi-aş fi dorit, aşa că o concluzie mi se pare prematură.

11. Este arhicunoscut faptul că omul şi autorul reuniţi sub un nume literar, fie şi sonor, pot fi total diferiţi. Cîţi autori mari au „reuşit” să se arate oameni foarte mici!... Vă aduceţi cred aminte spusa, mi se pare a lui G. Călinescu, „Să salvăm opera de om”. Unii se arată mici monştri doar în plan domes­tic, familial, tiranizîndu-şi apropiaţii. Cine se îndoieşte de M. Bulgakov ca scriitor? Dar ce pramatie de om era cînd se droga! Alţii clachează în plan social, şi ăştia fiind destui. Dos­toievski, genialul Dostoievski, după ce a trecut prin experienţa destrămătoare a execuţiei, după ce i s-a frînt sabia deasupra capului, o altă umilire a psihicului, este graţiat în ultimul moment şi trimis la ocnă. Apropo, scenariul falsei execuţii şi al salvării providenţiale, cînd paroxismul situaţiei atinsese culmea suferinţei umane, fusese elaborat cu sadică savoare de însuşi Nicolai I: „Cînd s-a auzit ordinul «Ochiţi!», au bătut tobele şi armele au fost ridicate în poziţie de tragere, a apărut un aghiotant al ţarului fluturînd o hîrtie pe care era înscris ordinul de comutare a pedepsei în muncă silnică şi deportare în Siberia. Unul dintre condamnaţi a căzut în genunchi, strigînd: «Mare e milostenia ta, mărite ţar! Trăiască ţarul nostru!»”. După calvarul ocnei şi al serviciului militar forţat, Dostoievski „va deveni un adulator al Bisericii şi al ţarului, în parte pentru a obţine permisiunea oficială de a-şi urma vocaţia de scriitor. Printre eforturile sale în acest sens s-au numărat un poem patriotic, scris cu ocazia zilei de naştere a împărătesei-mamă, altul la moartea ţarului Nicolai I şi o adorare publică a tînărului ţar Nicolai al II-lea, căruia i-a închinat viaţa. A editat revista Vremea, care (în ciuda experienţei sale de ocnaş) proclama caracterul unic al Rusiei de ţară lipsită de diferenţe de clasă, care avea nevoie de o autocraţie pentru a da expresie unui popor monolit, menit să conducă lumea în «panumanism»” (Daniel J. Boorstin). Şi Dostoievski-familistul lăsa mult de dorit... Despre Verlaine se spunea că are geniul unui zeu şi inima unui porc. Scandalurile şi chiolhanurile cu Rimbaud au înroşit pe viitorii lor biografi. Cîte alte exemple pot fi aduse în acest sens! Într-un cuvînt, nici scriitorului nu-i sînt străine cele omeneşti, păcatele sale intrînd însă imediat, mult hiperbolizate, în atenţia publicului. Cine nu le are să ridice piatra şi să dea...

12. Chiar şi premiile provinciale sînt întotdeauna prilej de ceartă şi discuţii în contradictoriu, ce să mai vorbim despre Nobelul jinduit de un glob întreg? Orice decernare a sa întîmpină întotdeauna nemulţumiri şi propuneri de contracandidaţi. E şi firesc, lumea e plină de scriitori buni şi foarte buni. Să nu uităm însă că cei care împart Nobelul se conduc şi de alte criterii decît cele strict valorice – chiar Contrafortul publica nu de mult uluitoarele mărturisiri ale unui „dispecer” al gloriei mondiale.

Pe Doris Lessing o urmăresc, ca scriitor, de mult. Mi se pare o prozatoare normală, care nu intră în nici o comparaţie cu ultranaiva Nadine Gordimer, prozatoare (vorba vine!) şi ea, laureată cu Nobelul în 1991.

Simona-Grazia Dima

1. Furtuna lui Shakespeare.

2. Greu de spus: foarte multe cărţi, o pleiadă întreagă. Aş include aici, neapărat, cărţile de critică pe care le citeam asiduu încă din gimnaziu. Dacă ar fi să numesc totuşi un autor esenţial, atunci, cu toată strângerea de inimă pentru omisiunile inerente, acela ar fi Edgar A. Poe, lectura mea preferată la 9-10 ani.

3. Sherlock Holmes.

4. Nu citesc niciodată dintr-un proiect în lucru, consider opera literară un produs alchimic.

5. Cărţile de literatură în adevăratul sens al cuvântului nu au de ce să fie interzise – ca ficţiuni, oricum, ele sunt „vaporoase”, iar cărţile slabe valoric se elimină de la sine, cu timpul. Pe de altă parte, literatura bună poate transfigura orice subiect, literaritatea este parte definitorie a valorii unei cărţi. Cred, mai degrabă, că unele cărţi neliterare ar trebui să nu fie difuzate, cum ar fi un volum, văzut de mine la o tarabă, ce se străduia să demonstreze că schizofrenia nu este o boală, ci o însuşire mistică, privilegiată.

6. N-am folosit niciodată (fiindcă, pur şi simplu, nu mi-ar trece prin cap) o carte ca suport gospodăresc. Preţuiesc cartea, la propriu şi la figurat, ca pe un obiect de elită şi nu concep să o utilizez/degust în afara spaţiului destinat ei, unul destinat muncii şi fervorii intelectuale. A o pune pe post de farfurioară sau capac mi se pare un gest de inconştienţă, iresponsabilitate şi vulgaritate fără seamăn, care spune totul despre un om –anume, îndeosebi faptul că urăşte cultura, îşi educă în acest spirit şi copiii şi îi asupreşte cum poate el mai bine pe creatorii ei (dacă intră în raza lui de acţiune). Uneori, e adevărat, îndoi în mod semnificativ câte un colţ la o pagină esenţială, dar numai pentru a-l dezdoi mai târziu. Acţionez cu o mare varietate de semne de carte şi nu mă sfiesc să mă servesc de creioane.

7. Am citit câteva cărţi de poezie pe calculator şi am primit cadou nişte audiobooks, dar lectura pe ecran nu este de acurateţea celei concentrate asupra paginii tipărite (de partea estetică nici nu mai vorbesc, s-a comentat destul acest aspect). În primul rând, ecranul nu face bine ochiului (sănătatea este, să recunoaştem, importantă) şi nici atenţia nu este impecabilă pe ecran, oricât efort s-ar depune – îi scapă amănunte din textul citit. Adesea strict necesară, lectura pe calculator rămâne, în opinia mea, una preliminară, informativă. Pentru a o stabiliza, tot la print apelăm – un surogat al cărţii, în fond.

8. O carte câştigă un plus de faimă, de statut public, prin ecranizare, şi chiar şi accesul la o nouă dimensiune, cea a unei alte arte, în măsura în care serveşte drept punct de plecare pentru un scenariu. Devine, o vreme, vedetă (dar acesta este doar un fenomen de sociologie a literaturii), este citită şi recitită, graţie acestei circumstanţe, de un public mai larg decât acela căreia îi era, oricum, destinată, prin formaţie (adică publicul de cititori veritabili). Autorul câştigă poate mai mult, în calitatea sa de contemporan al ecranizării uneia din cărţile sale – el poate fi chiar martorul unei mutaţii de destin, în foarte multe sensuri. De pierdut, este inevitabil şi necesar ca o carte să piardă, deoarece filmul va prelua din ea doar elementele „cinematografice”, conform principiilor acestei arte, distincte de literatură. Nu e. aşadar, o pierdere reală, ci o translatare în alt plan. Mai multe arte, mai multe căi de comunicare, nicio pierdere, dacă slujesc unei emoţii artistice reale.

9. Cititorul pentru care scriu este fratele meu, ruda mea, nu fac eforturi să mi-l imaginez. Odată ce un lucru place cuiva (recte, mie), am certitudinea că va găsi rezonanţă într-o infinitate de conştiinţe înrudite. Gustul publicului – o chestie discutabilă. Nu se poate vorbi de un public omogen, ci de mai multe segmente ori tipuri de public, fiecare cu gusturile sale destul de exact circumscrise. Arta nu e ceva făcut ori impus cu de-a sila. Nu mă strădui să acaparez publicul romanelor siropoase, de exemplu, ori cel al maneliştilor literari. Trebuie şi ei să vrea.

10. Până la încheierea anului 2007 mai avem câteva săptămâni şi nu vreau să mă pronunţ.

11 Unui autor de literatură i se poate ierta, practic, orice, pentru că niciun literat adevărat nu va păcătui în mod esenţial, nu poate s-o facă. La el funcţionează dictonul: iubeşte şi fă ce-ţi place. Până şi erorile sale vor fi expresia concepţiei sale, posibil limitată, la un moment dat, şi pot chiar servi artei sale. Poate să fie meschin, egoist, rău călăuzit, aflat pe un drum neproductiv, plin de tare morale, greşit orientat din punct de vedere politic, va plăti, asta e sigur, conform legilor autoreglării umane, adică prin evoluţia vieţii sale şi prin decizia lui Dumnezeu, de ce să ne batem noi capul cu asta? Ce sens are să-l judecăm noi, în ce calitate? Şi de ce-i pretindem mai mult decât altor semeni de-ai noştri, doar pentru că este un exponent, o conştiinţă exemplară etc.? Toate acestea sunt gargară, „hau-hau şmecherii”, cum zicea un amic, într-un limbaj nu foarte ortodox.

12. Doris Lessing este un autor serios, de vocaţie, autentic. Mă bucur că premiul i-a fost atribuit.

Radu Pavel Gheo

1. E simplu: Maestrul şi Margarita, romanul lui Mihail Bulgakov.

2. N-am avut un maestru şi nu ştiu dacă un scriitor poate învăţa să scrie de la un singur autor. Din copilărie şi pînă acum am citit mult şi de-a valma, cu perioade de lecturi sistematice, de plăcere sau accidentale, din literaturi diverse. În copilărie şi adolescenţă, citeam multă proză fantastică şi science fiction, dar şi proză românească. Dintre marii clasici români m-a fermecat Caragiale, iar mai tîrziu l-am regăsit în Eugen Ionescu. Iar dacă ar fi să numesc o literatură anume pe care aş lua-o sau am încercat s-o iau... nu ca model, ci, eventual, ca lecţie de scris, aceea e literatura rusă sau de limbă rusă (citită în română, în traduceri), de la marii autori ai secolului al XIX-lea pînă la contemporani.

3. Grea întrebare... Nu, nu cred că am un personaj preferat.

4. Dintr-una din cărţile despre creaţia literară scrise de un prozator – americanul Stephen King – am reţinut o idee care rezonează cu ce cred eu: cărţile se scriu în solitudine, cu uşa închisă în spatele tău, şi se citesc – atunci cînd sînt încheiate – cu uşa deschisă, în faţa prietenilor şi oamenilor de încredere. În general, îmi anunţ proiectele literare atunci cînd le-am încheiat şi nu din superstiţie, ci din onestitate: nu poţi să anunţi ceva ce nu există încă şi care s-ar putea nici să nu existe vreodată. N‑are sens să trîmbiţezi un proiect care poate fi ratat.

Am şi un cititor ale cărui (ale cărei, ca să fiu exact, fiindcă e o cititoare) păreri sînt aproape literă de lege: Alina, soţia mea. Pînă acum eu zic că n-a greşit.

5. Nu, nu cred în cărţi interzise. Ideea e periculoasă. Există însă cărţi care trebuie explicate, înţelese şi judecate cu precauţie. Scrisul mai e încă o armă suficient de puternică. Şi azi se mai ard cărţi în public.

6. Nu sînt dintre cei care au un respect religios faţă de obiectul „carte”. Am în bibliotecă volume fără coperte – dacă textul e integral, nu mă deranjează. Folosesc şi semne de carte, dar îndoi şi colţurile filelor. La nevoie, folosesc cărţile şi ca suport pentru una-alta. Atunci însă sînt obiecte, simple obiecte. Cînd deschid o carte şi încep să o citesc, e cu totul altceva.

7. De voie, de nevoie, am mai citit şi pe calculator. Chiar şi cărţi întregi. S-a întîmplat să redactez cîte un roman direct pe calculator şi atunci, de nevoie, l-am şi citit. Dar pentru mine, educat cu pagina tipărită, cititul pe ecran e obositor. Şi îmi place să urmăresc literele pe hîrtie. Percep mai bine, înţeleg mai bine textul. De aceea nici la cărţi audio nu m-am îndemnat vreodată.

8. Depinde de regizor, de scenarist, de actori... Ecranizarea e altceva, ţine de o altă artă, cea a imaginii, aşa că punctele de greutate se pot modifica, uneori chiar radical. Sînt rare cazurile în care o capodoperă literară a dat şi o capodoperă cinematografică. În schimb, cărţi mediocre au născut filme devenite clasice, iar alteori, romane de excepţie au dat filme proaste.

9. Da, am un cititor în minte, ceea ce teoreticienii numesc, mi se pare, „cititorul ideal” al fiecărui autor. În ceea ce priveşte gustul publicului... nu m-am gîndit niciodată. Presupun că da, fiindcă din public fac parte şi eu şi scriu cumva în spiritul vremii. Care public însă? mă întreb. Mai degrabă „publicuri”, fiindcă gusturile sînt azi extrem de variate şi cred că şi cărţile care apar sînt la fel.

10. N-aş putea numi una. Au fost destule cărţi bune, anul nu s-a terminat încă... Acum, cînd scriu eu, se apropie şi tîrgul de carte, care înseamnă lansări noi. Sincer, niciodată nu pot numi o singură carte a anului. Şi, cum nu sînt critic, nici n‑am citit tot, aşa că şi dacă aş îndrăzni, tot aş putea scăpa ceva important.

11. Eu fac o diferenţă între scriitor (cel care scrie) şi om (cel care trăieşte). Scriitorul e opera lui. Se judecă după alte criterii. Omul, cu viaţa lui socială, e supus aceloraşi norme sociale şi morale ca şi cei ce nu scriu sau nu creează.

12. Herta Müller. Din patriotism naţional, din patriotism local, dar şi fiindcă îl merită. Însă mai sînt cîteva zeci de scrii­tori care l-ar merita şi doar un Nobel pe an. Să se dea mai multe, să ajungă la toată lumea...

Vasile Romanciuc

1. Nu-mi pot imagina un scriitor care nu citeşte. Nu-mi pot imagina un scriitor care nu şi-ar dori să scrie toate cărţile bune prin care a trecut şi care au rămas în el.

2. Lecturile din Eminescu au fost primele mele lecţii de poezie. Oricine îl citeşte pe marele poet la o vârstă fragedă încearcă, sunt sigur, să scrie versuri şi, bineînţeles, să-l imite. Mai târziu, i-am descoperit pe Blaga şi Stănescu, poeţi pe care îi recitesc cu plăcerea şi emoţia primei lecturi. Încerc să învăţ de la toţi poeţii care îmi sunt dragi - atât de la cei mai în vârstă sau din generaţia mea, cât şi de la cei cu mult mai tineri decât mine, pe care îi citesc cu plăcere. Cred că, în mod normal, ucenicia poetică are un început, nu însă şi un sfârşit.

3. Don Quijote. Dar, în afară de Cavalerul Tristei Figuri, am şi multe preferinţe din literatura contemporană. Dintre numeroasele romane ale lui Amélie Nothomb, bunăoară, îmi plac în mod deosebit „Mercur” (graţie personajelor Françoise şi Hazel) şi „Cosmetica duşmanului” (o carte care se citeşte „dintr-o răsuflare”, dialogul Textor Texel – August Jérôme nu te lasă să laşi cartea decât la ultima pagină). Am citit cinci din cele nouă sau zece romane ale lui Haruki Murakami, traduse în română. „Kafka pe malul mării” este, cu certitudine, o capodoperă – Kafka Tamura şi Nakata sunt personaje de care nu te poţi despărţi încă multă-multă vreme după lectura cărţii. Şi, pentru că nu trece nicio zi  fără să citesc versuri, personajul nr. 1 de pe această „listă”, care ar putea fi destul de mare, rămâne, constant, „personajul din poezie”…

4. Da, uneori. Ţin mult la opiniile prietenilor mei şi le sunt recunoscător, în primul rând, pentru obiecţiile critice.

5. Interzicerea unei cărţi este, astăzi, o ruşine şi o pată adâncă pe obrazul ţării în care acest lucru se întâmplă. O  netrebnicie politică, o faptă necreştinească. Interzicerea unei cărţi este, totodată, şi un avertisment că practicile inchizitoriale, totalitar-comuniste nu au fost date uitării. O societate cultă, civilizată discută, polemizează, antrenează în dezbateri personalităţi de marcă, şi nicidecum nu „interzice”, nu „arde pe rug”. Într-o societate sănătoasă, cărţile „nesănătoase” (xenofobie, ură rasială şi religioasă, război…) nu au sorţi de izbândă…

Se poate discuta despre o carte fără să o fi citit? Poţi emite opinii („pro” sau „contra”) despre o carte, bazându-te pe zvonuri sau pe opiniile altora? În Republica Moldova, se poate. Vă mai amintiţi, desigur: „Codul da Vinci”, „Deprinderi de viaţă”… Să nu uităm de spectacolul „Monoloagele vaginului”. Mesajul acestor „izbucniri” cu iz medieval, la noi, se citeşte şi se descifrează mai uşor pe fundalul încurajator al atitudinii ostile a guvernanţilor comunişti faţă de cultură. E, cu siguranţă, ceva putred în Danemarca, dacă în Basarabia miroase aşa de urât…

6. Nu, nu-mi pun ceaşca de cafea pe vreo carte. Sau ibricul. Nici chiar pe cărţile care nu-mi plac. La lectură, folosesc, de obicei, semne de carte. Câteodată – se mai întâmplă -, îndoi foile. Obişnuiesc să fac notiţe cu creionul pe marginea paginii, ca să pot reveni în orice moment la pasajele care mi se par importante şi pe care nu aş vrea să le uit. Dar, îmi permit acest lucru numai cu cărţile din biblioteca personală.

7. Nu. Nu.

8. La ecranizarea cărţii, autorul s-ar putea întâmpla să-şi piardă o mare parte din potenţialii săi cititori (după ce au văzut filmul, mulţi spectatori nu vor mai citi cartea, dacă n-au făcut acest lucru până atunci). Dar – de ce nu? – s-ar putea întâmpla şi invers: să aibă, dintr-o dată, un aflux de cititori noi, pentru că un  spectator cultivat, care n-a reuşit să citească opera ecranizată, o va citi neapărat, din dorinţa de a compara cartea cu „traducerea” ei în imagini vii, „mişcătoare”… E destul de dificil să dai un răspuns, fără riscul de a greşi, pentru că, se ştie, o traducere poate „omorî” o carte, dar, la fel de bine, îi poate da o viaţă nouă – mai lungă şi mai frumoasă…

9. Mi-aş dori un cititor care… să nu fie numai al meu, un cititor pentru care eu nu aş fi decât unul dintre… Mi-aş dori un cititor cu sufletul şi mintea deschise către multitudinea de feluri de a fi în literatură. „Gustul publicului” nu mă influenţează, nu cred însă că el trebuie ignorat. Pentru că există un public la gustul căruia nu-ţi poţi permite să cobori, dar nu a dispărut nici publicul la gustul căruia este onorabil să te ridici…

10. Nu am reuşit, deocamdată, să citesc toate apariţiile importante din 2007 pentru a putea face alegerea cea mai bună…

11. Uneori, suntem mai „neiertători” cu scriitorii care ştiu să-şi vândă bine cărţile şi, dimpotrivă, cât se poate de toleranţi faţă de acei care ştiu să-şi vândă bine sufletul, şi talentul. De ce, oare?

12. Haruki Murakami.

      Ion Bogdan Lefter

      Cine sau ce-i face să scrie pe critici? (II)

După textul destul de amplu din prima parte a anchetei, prin care răspundeam la întrebarea a 2-a – pe scurt, la celelalte puncte:

1. Logic ar fi, dacă îţi plac mult anumite cărţi, să-ţi doreşti să le fi scris tu pe toate, nu? Un autor unic al tuturor capodoperelor universale, ce utopie borgesiană! Ar apărea – însă – un impediment major: căci, dacă ai scrie textele altora, n-ai mai fi tu însuţi, ai fi… ei. Or, literatorii, ca şi artiştii în genere, sînt fiinţe orgolioase, deci vor gloria întreagă pe cont propriu. Aşa că răspunsul corect este: nici una. Dacă ţii să fii tu însuţi, n-ai cum să-ţi doreşti decît să-ţi scrii cărţile proprii. Cît mai bune, cît mai capodopere (sic!)…

3. N-am un singur personaj preferat, m-au atras ori m-au interesat multe: pozitive, negative, june, vîrstnice, vesele, triste. Lectura profesionistă, atentă la text, în permanentă „stare de analiză” (dacă pot pentru ca să spun aşa…), nu mă împiedică să mă „identific” cu anumite personaje, de obicei – în acord previzibil cu structura personală – cu cele intelectuale, sofisticate ş.a.m.d. Urmăresc întotdeauna şi personajul de dincolo de personaje: autorul, „fiinţa de hîrtie”, silueta care se străvede în filigranul paginii, dincolo de poveste. E şi asta o lume: lumea scriitorilor deghizaţi în textele lor, din care pot fi recuperaţi, ca nişte „spirite” pe care parcă le zăreşti prinzînd corp o clipă, pentru a se estompa apoi, lăsînd în prim-plan chipurile fictive: Andrei Bolkonski, Mîşkin sau Stephen Dedalus, Doamna T., Fred Vasilescu ori Matei Iliescu.

4. Nu arăt nimănui texte neterminate. După finisaje şi înainte de trimiterea la tipar, o parte din ce scriu citeşte Simona – mai ales lucruri care privesc literatura, interviurile, răspunsurile la anchete. Niciodată analizele politice, de pildă. După publicare, Simona citeşte mai tot, iar mama mea absolut tot. De interesat mă interesează orice opinie, din partea oricui, fie favorabilă, fie dimpotrivă, şi atunci cînd impresiile, comentariile, observaţiile mi se par justificate şi acceptabile, şi cînd nu.

5. Mă irită o singură categorie de cărţi: cele ieşite din conformismul insurgenţei. Se pretind novatoare, revoluţionare, dar nu sînt decît expresii ale veleitarismelor stridente, dispuse la orice compromis pentru a fi luate în seamă ca descoperiri de „ultimă oră”. Prin comparaţie, mi se par mult preferabile conformismele blînde, cuminţele, inofensive în tenacitatea lor. Ceilalţi, insurgenţii, sînt agresivi şi pot otrăvi aerul actualităţii literare.

Altfel, bineînţeles că nici o carte nu trebuie interzisă. Timpul lucrează oricum şi filtrează. Fiecare pasăre care trişează pre limba ei va pieri!

6. Literatura înseamnă atît de mult pentru mine, încît ţin la cărţi şi ca obiecte. Detest să le văd maltratate. Nu le îndoi, nu le las deschise la pagina la care întrerup lectura (se cască urît!), nu scriu pe marginile lor albe (dacă vreau să marchez anumite fraze ori pasaje, pun puncte insesizabile de către alţii). Îmi place relieful lor dezordonat în bibliotecă sau în teancurile aşezate pe podea, însă încerc să le apăr de promiscuitatea care le-ar putea păta.

7. Am parcurs cărţi pe ecranul computerului doar presat de grabă. Dacă trebuie să citesc sau să frunzăresc o carte întreagă şi am timp, prefer să le printez pe hîrtie. Dar tot ce primesc – de pildă – pentru publicare în revistă citesc în computer şi finisez („redactez”) din mers. Audiobook-uri nu ascult. Prefer să merg la teatru!

8. Revistele de cinema fac periodic dezbateri despre ecranizări, despre distanţa de la textul scris la povestea filmată. Concluziile sînt aproape invariabil negative: ecranizările pierd o parte sau mare parte din substanţa literaturii de la care au pornit (fiind vorba despre cărţile importante, nu despre romanele de consum care se transformă pe bandă rulantă în cinema de consum). Problema e – de fapt – prost pusă: fiindcă, oricît de bun ar fi un film, multitudinea de „vizualizări” mentale ale cititorilor e oricum preferabilă uneia singure, care, pe deasupra, curgînd repede pe ecran, nu mai lasă loc reflecţiilor, ca la lectură. Sînt rare filmele despre care să se fi spus că, da!, sînt excelente ecranizări ale marii literaturi. Un exemplu de la noi: Pădurea spînzuraţilor a lui Liviu Ciulei, după Rebreanu. De la americani: Marele Gatsby al lui Jack Clayton, după Scott Fitzgerald.

În revers, de pe urma ecranizărilor, cărţile şi autorii lor pot cîştiga popularitate. Nu e de dispreţuit, mai ales că au venit vremuri în care „promovarea” joacă un rol decisiv în impunerea cărţilor în imediat: ce e bine „promovat” e luat în seamă chiar dacă nu e de calitate, iar ce nu e bine „promovat” e ignorat oricît de genial ar fi. În imediat, cum am spus. În timp, totul se aşază, se filtrează, după merite şi după valoare, după cum, de asemenea, am spus…

9. Scriu ce vreau să scriu, încercînd să spun cît mai convingător, cît mai expresiv ceea ce vreau să spun. Nu-mi ignor cititorii, pe unii îi cunosc, pe alţii îi întîlnesc în împrejurări mai mult ori mai puţin întîmplătoare şi stăm de vorbă. Mă interesează să le aflu părerea ca parteneri ai unui dialog intelectual în care replicile mele mă exprimă pe mine, aşa cum reacţiile lor îi exprimă pe ei. Nu mă atrage deloc soluţia cealaltă, a adaptării la „ce place” şi la „ce se cere”: ar însemna să renunţ la mesajele proprii şi să mă transform într-un producător în serie de texte pe care alt public, mai numeros dar pasiv, le-ar înghiţi pe nemestecate, ca pe droguri uşoare, „pentru distracţie”. Nu sînt – adică – un autor de literatură de consum. Nu dispreţuiesc genul, el poate fi practicat cu profesionalism şi în conformitate cu strategii de piaţă inteligente, dar presupune un grad de creativitate scăzut, inclusiv în variantele care afişează colosale desfăşurări de fantezie. E adevărat că tema raporturilor dintre literatura „înaltă” şi cea „de consum” nu e simplă, mai ales în postmodernitate. Foarte pe scurt spus: interferenţele dintre ele mă interesează, nu şi „consumul” pur şi dur.

10. În nici o literatură nu există o singură „carte a anului”, ci bilanţuri în care titlurile cele mai remarcate şi mai valoroase compun o imagine de „stop-cadru”. Apoi „filmul” evoluţiei continue a literaturii îşi reia derularea, întreruptă de „stop-cadrul” următorului bilanţ anual – şi aşa mai departe.

11. Ezitările, rateurile, eşecurile scriitorilor adevăraţi pot fi acceptate: sînt şi ei oameni, deci pot aţipi cîteodată (vorba zice că pînă şi Homer comitea!). În schimb, compromisurile etice, tranzacţionismele, ticăloşiile sînt de neiertat. Împotriva celor care susţin că geniul unui autor îi poate compensa mizeria umană (exemplu predilect: Céline), eu cred că – dimpotrivă – aceasta din urmă erodează creativitatea şi, pînă la urmă, acizii imoralităţii dizolvă orice talent.

12. Nu am – iarăşi – un singur favorit. Îmi plac mulţi autori din multe literaturi. Profit de ocazie şi transcriu în continuare propunerile pe care le-am făcut atunci cînd, în urmă cu cîteva luni, un cotidian bucureştean a reluat mai vechiul joc de-a candidaturile româneşti pentru Nobel. În ziar au apărut citate caracterizările pe care le-am făcut lui M. Ivănescu, Mircea Horia Simionescu, Norman Manea şi Mircea Cărtărescu. N-a fost loc pentru a cincea propunere pe care o făcusem, şi anume Şerban Foarţă, nici pentru fraza finală, în care deschideam lista, în conformitate cu modul în care înţeleg literatura ca sis­tem complex, opus formulei clasamentelor restrictive.

Iată: Aş ţine mai întîi să reamintesc un fapt: în urmă cu aproape un deceniu, la solicitarea Comitetului Nobel, Asociaţia Scriitorilor Profesionişti din România – ASPRO, pe care o prezidez, a propus trei candidaturi româneşti: Gellu Naum (marele supravieţuitor suprarealist), Mircea Ivănescu (marele poet prozaizant, vizionar al postmodernităţii autohtone) şi Paul Goma (fostul militant pentru libertate, prozator joycean al Gulag-ului). Între timp, Naum nu mai trăieşte, iar Goma şi-a maculat singur imaginea prin prestaţiile din ultimii ani. Rămîne în picioare propunerea lui Ivănescu, căreia i-aş adăuga acum alte patru nume: din emigraţie pe Norman Manea (prozatorul şi eseistul rafinat al identităţii, cel mai tradus şi mai cunoscut în lume dintre autorii români în viaţă) şi din ţară pe Mircea Horia Simionescu (Borges-ul român), Şerban Foarţă (poate cel mai performant prestidigitator internaţional al limbajului poetic) şi Mircea Cărtărescu (deopotrivă poet şi prozator de mare calibru, din ce în ce mai tradus în străinătate). Şi o menţiune finală: păcatul principal al selecţiilor de acest fel e că, limitînd opţiunile la doar cîteva nume, îi lasă pe dinafară pe toţi ceilalţi excelenţi autori care dau relieful contemporaneităţii literare – precum Petre Stoica, Nora Iuga, Emil Brumaru, Radu Cosaşu (ca să dau doar cîteva exemple, lăsînd oricum nenumită pleiada numelor de vîrf ale valului postmodern din anii ’80-’90)…

Leo Butnaru

1. Unele cărţi ale lui Eco sau Borges. Povestirile din Roma ale lui Moravia, nuvelele lui Buzzati. Dar şi Jocul cu mărgelele de sticlă al lui Hesse, şi Omul fără însuşiri al lui Musil. O parte din poezia avangardiştilor. Şi cele 11 elegii ale lui Stănescu. Poate că şi Singur printre poeţi a lui Sorescu (asta aş fi vrut în... tinereţe; acum –  poate că mai puţin).

2. În primul rând, o celebră revistă – „Secolul 20” din anii mei de studenţie, 1967-1972, şi de mai încoace. Iar ca apetit pentru eseistică şi teoretizare – Opera deschisă a lui Umberto Eco, apărută, în 1969, şi în librăria chişinăuiană „Meridiane” (cam tot pe atunci, se pusese la cale închiderea secţiei româneşti... beletristico-naţionaliste, ieşea – nu?...). Plus Panorama poeziei universale contemporane a lui A. E. Baconsky (până s-o am pe a mea, mi-o împrumutase regretatul Gheorghe Vodă), dotată şi cu un corpus literaturologico-exegetic extraordinar. Iar din fragedă copilărie – poate că Prinţ şi cerşetor de Mark Twain. Plus tot alte şi alte cărţi importante. (Să ne ierte că nu avem spaţiu să le amintim şi pe ele...)

3. Eul auctorial din textele marilor scriitori şi modestul „alter ego” din textele mele. Dar, în principiu, e Regele Solomon-Poetul. Cel cu Cântarea cântărilor şi Cântarul cântarelor (şi – artistice). Cu Dulcineea lui biblică şi testamentară – smolita Sulamită. (Dar uite că, parcă, ajungem la... Don Quijote!...)

4. Mai rar, dar – citesc. Trimit prin poşta electronică unor prieteni... Sau editori... Soţia îmi aude mai multe texte. Apoi, public frecvent în presa literară curentă, ceea ce ar fi tot un fel de „invitaţie la lectură”. Proiectele mi le cam deconspir, presupunând că, particularizate, ele îmi sunt doar mie... apropiate, în putere, ca percepţie, concepţie, stil şi formă pe care le gestez în conştient şi subconştient.  Ţin cont şi de părerile mai tinerilor colegi – ale celor cultivaţi şi pricepători în literatura... transgeneraţionistă. Întreţin corespondenţă cu mai mulţi din ei, de pe ambele maluri ale Prutului (şi... Internetului).

5. Anumite tipărituri „premiate” de juriile... injurioase de la USM, unde domneşte, bine mersi, un neobrejnevism latent, iar uneori – chiar evident, uzurpator de ceea ce s-ar numi democraţie şi valoare certă. Acolo, preconceput, rău intenţionat, insolent chiar, nu se ia(u) în seamă cărţi cu adevărat valabile pentru o atare competiţie, ci doar se aproximează în dependenţă de pe ce versant – păşunism (provincialism) // modernitate (literatură română autentică) – se află autorii, prioritate dându-se „ieri”-ului autohton, afon la ceea ce înseamnă scrisul de valoare panromânească. E o chestie „între ai casei”, autoraşi de mâna a doua, a treia. Unii juraţi cred că ar fi pe cal alb, dar, vai, nu sunt decât călare pe mârţoaga orgoliului lor de pix-erişti iremediabil depăşiţi de cărţile bune. (Altfel, nici nu se poate: un consiliu oportunist, mediocru, alege jurii pe potrivă... Şi... potrivnicie... Aţi văzut doar, la ultima primire în membrii USM, scandaloasă, numele a doi dintre talentaţii autori tineri, care nu se situează pe panta provincialilor, au fost, pur şi simplu, „ghilotinate” hoţeşte, ca la drumul mare, de nişte numărători de voturi cărora cu mare greu li se poate spune... scriitori...)

6. Primo: Nu prea. Dar, totuşi, parcă mi s-a întâmplat de două sau trei ori, fapt pentru care îmi cer iertare de... 1 000 de ori! Secundo: Şi una, şi alta, şi îndoitura, şi semnul de carte. Dar şi sublinierile, semnele cu... unghia! (Gheara... cititorului-uliu!) Aici cad de acord cu Marx, pare-se, care spunea: cărţile sunt robii mei şi eu mă (com)port cu ele la discreţie. (Dar sper să nu fiu acuzat de... marxism. Cu toate că filozofia bărbosului Karl nu e de lăsat, suscită în continuare interesul, are căutare, audienţă. Iată, pe google, la Karl Marx se dau... 2 640 000 de referinţe! E drept, la „fotbal” se deschid 18.100.000 de posibilităţi...)

7. Deja foarte multe... Am descărcat zeci de volume. Pe altele le primesc de la colegi, prieteni generoşi. Unele chiar le-am tradus graţie prezenţei lor în variantă web. Descarc şi audiobook-uri sau le primesc de la unii colegi ruşi versaţi în domeniu. Aceştia îmi trimit pagini citite de sau din mari autori avangardişti ori neo/ post/ avangardişti, printre care Aleksei Krucionîh, Nikolai Zaboloţki sau Ian Satunovski. Am primit cărţi sau părţi de cărţi sonore de la mai mulţi prieteni din dreapta Prutului. Adică, nu sunt străin de respectiva fenomenologie. O accept, îi încurajez şi pe alţii să apeleze la ea. Iată, chiar zilele acestea „l-am descărcat” (f. parţial, bineînţeles) pe Saltîkov-Şcedrin care, la lectura vizuală, e cam greoi, în schimb, la cea audio, e atractiv.

8. Iertare, dar eu mă voi referi, iniţial, (şi) la ecranizarea... pe calculator! Astfel, dacă ştii a o folosi „cu cap”, câştigă toţi, din această laică treime – autorul, cartea şi cititorul. Eu unul, care la lectură folosesc 5 dioptrii plus, sigur că, pe display, pot varia mărimea de literă, ca să-mi înlesnesc plăcuta zăbavă, vorba cronicarului, cursivitatea ei. Folosesc lupa-Zoom In. Cu lupa propriu-zisă, cea cu lentilă convexă, mi-i tot mai incomod şi lehamite să trec peste pagini de cărţi sau reviste, ziare cu caracterul de literă... sub-furnicar, să zic aşa. Dar apelez, bineînţeles, şi la atare procedeu de a-mi spori eficienţa lecturii.

În ce priveşte ecranizarea cinematografică, am vrut să spun: şi – şi. Dar nu e chiar aşa. Rar de tot când (în afară de bani) câştigă şi autorul cărţii. Unii chiar se dezic de tălmăcirea cinematografică, renunţând la onorarii substanţiale. Bineînţeles, după ce existenţa materială le-a fost deja asigurată de varianta paper a respectivei cărţi.

9. Îmi imaginez interlocutorul, în primul rând, ca un plural cât mai numeros posibil al colegilor-scriitori. Însă gustul publicului nu mă influenţează, în special după ce am tradus şi am antologat manifestele avangardiştilor, unul dintre care – celebru! – se intitulează „O palmă dată gustului public”, iar altul – pardon! – „Duceţi-vă dracului!”

10. Voi putea spune abia după Târgul de Carte „Gaudeamus”, unde mă voi documenta direct la extrem de multele surse-edituri de prestigiu.

11. I se pot/poate ierta talentul, chiar geniul şi nicidecum mediocritatea. Cu părere de rău, la Chişinău se întâmplă viceversa...

12. Doar atât: există scriitori români cu nimic mai prejos ca doamna Lessing. Poate că chiar devansând-o (uşor, să zicem...).

Iolanda Malamen

1. Ar fi şi nedrept, dar şi foarte greu să extrag după o scurtă reflecţie o singură carte pe care aş fi vrut să o scriu, pentru că sînt, bineînţeles, mult mai multe. Aşa că, mă subiectivez la sînge, numind recent apărutul meu roman ,,Antoniu şi Kawabata”, pe care, citindu-l după apariţie, mi-am dat seama că aş fi vrut să-l scriu, ceea ce se şi întîmplase.

2. Lăsînd la o parte gluma, Joyce şi numai Joyce, Ulysse şi numai Ulysse. Asta nu înseamnă că ,,am învăţat să scriu de la el”. Am învăţat să scriu de la: aer, apă, foc, pămînt, cer, voci ş.a.m.d., toate îngrămădite în subconştient şi deşertate, cu bucurie sfielnică…

3. Sofia Marmeladova, Don Quijote, Moromete, Mîşkin... după cum se vede, în niciun caz unul singur.

4. Nu citesc nimănui pînă în ziua apariţiei editoriale;  foarte, foarte rar citesc însă, prietenilor cîte un poem  inedit. În niciun caz proză. În schimb, dezvălui cu multă bucurie în perioada în care scriu  subiectul, personajele, stilul... ,,Cititorul meu preferat”, sînt cîţiva: redactorul de carte Mădălina Ghiu, Cornelia Maria Savu, Ştefan Agopian, Ioan Groşan, Dan Mircea Cipariu, Angela Marinescu...

5. Cărţile ,,periculoase” şi ,,dăunătoare” sînt cele proaste, dacă le citeşti cu nesaţ. ,,Periculoasă”, şi ,,dăunătoare”, cu adevărat mi se pare însă publicitatea care se face în jurul unor rebuturi literare.

6. Probabil, prin cine ştie ce peripluri grăbite, dar numai.

7. Nu şi iar nu! De asemenea, nu am cumpărat niciun ,,audiobook”.

8. Cartea cîştigă  un plus de tiraj (bănuiesc), scriitorul nişte bani... Pierdere? Vocile din carte se estompează, devin de cele mai multe ori evanescente, difuze.

9. Sigur că mi-l închipui, ba mai mult, mă consult cu el, rîdem şi plîngem împreună, facem schimb de opinii... Dacă ţineam cont de ,,gustul publicului”, mă numeam poate Dan Brown.

10. ,,Mai lesne poci a spune...” (ca să parafrazez un vers dintr-un poet român mort în preafericitele timpuri), care e genul literar al anului 2007: proza.

11. Unui autor de literatură, dacă este foarte bun, i se pot ierta (din păcate, multe lucruri).

Vezi Céline, de exemplu.

12. Favoritul meu din acest an, ar fi fost, de fapt, doi mari scriitori: Ian Mc Ewan şi Amos Oz. Am totuşi o listă mult mai lungă.

Nicolae Leahu

1. Calitatea de împătimit cititor coincide doar arareori cu cea de bun scriitor, aşa că, în cel puţin o chestiune, oricît de fantastic aş gesticula acum, cu pixul între degete, n-aş reuşi nicidecum să mă evaluez din perspectiva posterităţii, care-i singura instanţă obiectivă (în subiectivităţile ei, sincronico-diacronice) şi nevinovată. Voi fi fiind, poate, un împătimit, dar nici ca Don Quijote sau Madame Bovary nu-s, să-mi scriu lecturile cu propria-mi viaţă. Mai mult, atît Cervantes, cît şi Flaubert nu par să mă fi avut în vedere. Ca urmare, îi pun la index. Şi pentru că i-au aruncat, nemiloşi, pe aceşti cititori absoluţi – Quijote şi Ema Bovary – în imploziile unor apocalipse melodramatice.

Temperîndu-mi, însă, furia spectaculară şi coborînd în pivniţele îmbrobonate de răcoare ale adolescenţei, am ce‑mi aminti: un irlandez americanizat (Thomas Mayne Reid: Călăreţul fără cap), un polonez (Henryk Sienkiewicz: Cruciaţii), un francez (Alexandru Dumas-tatăl: Cei trei muşchetari), un american (Jack London: Martin Eden), un ungur (Mór Jókai: Portretul omului cu inima de piatră), un ceh (Jaroslav Hašek: Peripeţiile bravului soldat Švejk), un neamţ (Thomas Mann: Casa Buddenbrook), trei ruşi (F. M. Dostoievski: Crimă şi pedeapsă, M. I. Lermontov: Un erou al timpului  nostru, M. Şolohov: Donul liniştit) şi atîtea alte texte de citit (rescris?!) „pe nerăsuflate”. (Pentru că nu e însăşi lectura o formă de scriere? Citind, scriem – în gînd, imaginaţie etc. – atîta cît înţelegem.) Ordinea, în respectiva listă, nu este a lecturii, e a jocurilor memoriei şi ea schiţează portretul-robot al unui împătimit gimnazist sovietic (între aproximativ 1974 şi 1978). La 14 ani nu doreşti să fi scris ceea ce ai citit, ci să fi fost cel/cei despre care ai citit: Martin Eden sau Peciorin, Švejk sau D’ Artagnian. Întîiul lucru pe care mi-am dorit să-l scriu a fost... însă... Aida. Des­coperisem undeva – într-o cronică de spectacol, mai degrabă – subiectul cunoscutei opere a lui Verdi şi, cu numai 3-4 nume, cu vălătucurile de ceaţă ale Nilului şi fumurile Egiptului antic, m-am aşternut să bufnesc o tragedie în trei acte. Am aruncat‑o, îngrozit, deja fiind student. Îmi regret graba: conştiinţa e activă atît cît disociem inconştienţa, rateurile, eşecurile, aventurile prăpăstioase, fundacurile în care ne împinge orgoliul, suspiciunile, calculul sau curiozitatea etc. Aş putea spune că distrugîndu-mi „arhiva” infantilă, vreo cinci caiete masive, de 96 de pagini, mi-am măturat copilăria literară sub preş, sub pat, în lung-latul drumului. O ochire, proustiană, asupra acelor zile/ani ar scoate, azi, la iveală nuanţele: fundalul muzical şi cadrul (silvestru, cîmpenesc, şcolar, domestic etc.) lecturilor, senzaţia de revoltă şi spaimă, tulburările de ritm ( mersul la bucătărie, verificările „de ce latră javra aia atîta?” etc.) etc., etc. Cînd citeşte, vînătorul (de imagini şi senzaţii) e... nebun. Comunismul n-a fost doborît de capitaliştii ăi generoşi, ci de umilele noastre lecturi, în primul rînd... Pentru ca sămînţa „Vocii Americii” sau „Europei Libere” să fi prins colte, era nevoie de un anumit număr de fiinţe contemplînd libertatea spaţiilor imaginare. Elaborate cu metodă (= onestitate) şi deschise şi către alte categorii socio-profesionale, anchetele de acest fel ne-ar mai spune ceva: de exemplu, de ce a recidivat comunismul, anume la noi... Probabil, şi pentru că n-am fost obişnuiţi să citim şi altceva: filozofie, politologie etc.

Adevăratele cărţi pe care aş fi dorit să le scriu sînt, însă, cele descoperite de al doilea cititor care am fost şi despre care voi nara cîndva, sper, cu toată deznădejdea şi pasiunea, într-un alt text. În Epistola sextină, de exemplu, am re-scris, liliputanizînd‑o, epopeea Levantul, dar cine-a văzut? Şi în Erotokritikon m-am jucat cu aceeaşi plăcere a scrierii... scrisului.

Al treilea cititor este cel care răspunde acum la ancheta „Contrafort”: cunoaşte mai bine arta disimulării, strategiile seducţiei, tacticile ludice şi (auto)ironice, mimează savant înţelepciunea sau indiferenţa, scoate panglici pe ochi şi pe nări, calcă imperturbabil pe sticlă pisată şi pe jăratic. E, vorba lui Radu G. Ţeposu, un ipocrit melancolic. Îl irită sofismele lui Seva de la NIT, dar dă a lehamite din mînă; citeşte teze sforăitoare şi le aprobă, plictisit; verifică (!?) lecturile studenţilor, fiind, uneori, în afara... temei: dar nu se sfieşte, totuşi, să le aprecieze etc. E tot mai mult un cititor de corvoadă: citeşte pentru a... corecta, citeşte pentru a... „evalua”, citeşte pentru a... glosa...  Dar care cititor-scriitor vă interesează mai mult?

2. Cum spuneam, nu e o carte, era mai degrabă un expozeu de... libret. Cît priveşte învăţatul, învăţam de la toţi cît ne este dat. Chiar şi dezastrele scripturale te învaţă ceva. Totuşi, doar numai unii autori te marchează profund. Ca să ajungi să scrii, trebuie, mai întîi, să te îmbolnăveşti de un stil, două, trei... Eşti scriitor doar dacă te şi descotoroseşti de ele, dacă le îndepărtezi cu violenţa primei îmbrăţişări. N. Dabija şi M. Sorescu sînt primele mele iubiri, în poezie, Mihai Cimpoi şi G. Călinescu, Radu G. Ţeposu şi Al. Cistelecan mi-au dat vaccinurile care mi-au format imunitatea în critică. Îi nedreptăţesc, însă, pe atîţia alţii, farisei sau netalentaţi, ca Em. Bucov sau A. Lipcan, care, fatalmente, tot m-au învăţat ceva: să urăsc impostura, să lupt cu mine însumi, să nu cad pradă facilului... E la o întindere de mînă de noi... Mai uşor am spune cine nu ne-a învăţat: cei pe care nu i-am citit...

3. O sinteză dintre Don Quijote şi Ana Karenina, René şi Oneghin, Oedip şi Medeea, Marcel şi Mircea, Văcuţa Mu (a lui Bernardo Atxaga) şi Doamna Dalloway, capra, Nică, pupăza şi sapa lui George Bulbuc, la care se adaugă, cu tot atîta justificare, Richard al III-lea, Hyperion (al lui Hölderlin), Hyperion (al lui Eminescu) şi Hyperion al lui... nu ştiu cui; Zaboloţki (papagalul lui Emil), Unchiul Stiopa, miliţianul şi întreaga listă a personajelor literare... citite, în care convieţuiesc, într‑o minunată „coexistenţă paşnică”, şi personajele mitologice şi cele biblice, şi... etc. Personaje preferate sînt şi prietenii, şi colegii, vecinii, actorii, chiar interpreţii şi prezentatorii TV. Îi citesc, pe toţi, purtîndu-i în creier (ca Zeus: ce comparaţie exactă!), de unde vor ieşi, cîndva, asemeni Atenei, curaţi şi luminaţi.

4. Obişnuiam... pe vremuri: citeam în tren, la catedră, în cafenele, în cenaclu etc. În treisprezece ani de navetă Drochia-Bălţi am fost un autor itinerant, făcînd lecturi publice, pe gratis, pentru orice ureche ascultătoare. Din întreg publicul mi-au mai rămas doi cititori, în preajmă: unul (una, Raisa) îmi toacă textele – cu graţie – ca pe pătrunjel, celălalt (A. C.), în general, rîde cu poftă, ceea ce, uneori, acţionează foarte stimulator. Cel mai des îmi citesc, totuşi, în voce, mie însumi: îmi acopăr o ureche, cu palma, iar cu cealaltă probez calitatea frazei, sonorităţile etc.

5. Dacă a te scandaliza înseamnă a recurge la o strategie retorică, m-au scandalizat destule. Despre unele am scris şi am să mai scriu, pentru că răsar „opere”, care n-au nici o treabă cu scrisul, cultura, responsabilitatea intelectuală etc. Aceste „produse” nu trebuie să fie interzise, ci combătute publicistic, didactic: să le fie de carte şi de învăţătură şi altora. E o acţiune la care, în Moldova, nu participă decît 4-5 oameni. E foarte puţin, pentru a stăvili inconştienta febră editorială şi auctorială a unei... republici. Republică mai sîntem, nu-i aşa? Prea des mă consolez, însă, cu gîndul că studenţii mei cunosc şi editurile, şi autorii, şi titlurile... lăbărţate. Şi atunci o las mai moale, cu scrisul...

În fond, îi înţeleg pe toţi oamenii care vor să scrie, nu-i înţeleg pe toţi cei care vor şi să publice. E ca şi cum toţi cei care visează să zboare şi-ar revendica de la primărie cîte un avion social. Editarea în masă a tuturor aspiranţilor la gloria de autor ne costă, culturalmente, enorm, pentru că un autor nenorocit poate lovi dintr-o dată mai multe ţinte, dălăbăzînd criteriile, relaxînd moravurile, prostind lumea credulă... În Basarabia, sîntem de peste 60 de ani victimele unei ignoranţe agresive, oportuniste, fără nici un fel de Dumnezeu, chiar dacă duminica merge la biserică.

6. Cărţile sînt ca nişte iubite, le faci ocheade, le dai tîrcoale, te emoţionează, te tulbură, chiar te fac să-ţi pierzi capul, dar, oricum, odată şi odată tot te întrebi – meschin, e adevărat – la ce-ar mai fi bune? Adică, e mai bine să bei un iaurt cu muşte sau să dormi pe un pat „decăzut” decît să pui la treabă tomul X sau Y? Or, şi aici procedăm canonic: n-o începem cu Biblia, Shakespeare, Dante şi Cervantes, ci cu cel mai pîrlit romanţ al zilelor noastre de restrişte, pe care ţi l-a strecurat însuşi autorul în plasă, cu speranţa, poate... Dacă n-o poţi duce la anticariat, nu poţi scrie pe ea „Dar din dar se face rai”, dar nici nu-ţi vine – ca lucrător al culturii? – s-o arunci, ce să faci cu ea? Îi inventezi o oarecare funcţie, pardoseşti balconul, o dai pe mîna studenţilor să vadă şi ei cum nu trebuie să (se) scrie: „Kakaya bezduhovnost’!”

După mitizare nu vine, imediat, demitizarea, dar totuna vine ceva din neamul ei şi atunci cărţile nu mai sînt conspectate, ci... subliniate, bifate, mai şi îndoite, mai şi... tratate (pe unele întîi le lipesc şi apoi le citesc!), copertate, supracopertate etc. Cît priveşte semnele de carte, sînt foarte bune cele de mătase, dar mie îmi sînt de ajutor doar în proporţie de unu la sută. Iată de ce, înainte de a citi o carte, iau un bloc de hîrtie adezivă, îl tai în patru părţi egale şi desprind/lipesc panglicuţe color ori de cîte ori am nevoie să-mi semnalez ceva. Totuşi, mai bag şi pixul, creioane colorate, markere şi alte semne, încît, uneori, cîmpul şi interliniile iau înfăţişări palimpsestice. Este şi acesta un fel de a re-scrie: citind. Aşa că fiu-meu Albert, făcînd limbi străine (tot filologie, pînă la urmă), găsea 40-50 de cărţi grele din bibliotecă citite şi răscitite, adică într-un hal care mă face să roşesc, nu fără sinceritate. Dar nu regret că le-am tescuit: am vrut să-mi fac cît mai bine temele. De la un moment anume, cărţile – unele dintre ele – devin instrumente de lucru: ca sapa, ciocanul şi celelalte. Profesoratul m-a făcut să  schimb două Păduri... ale spînzuraţilor, două Paturi... ale lui Procust, nenumărate Mănăstiri..., Castele ş.a.m.d. Ediţiile bibliofile şi cărţile vechi le  tratez, însă, cu pietatea cuvenită: ca şi cum istoria ar urma să mă premieze cu... să zicem, Cartea de nisip.

7. Nu. Şi... nu. Printez şi citesc, citesc şi... m-ascult.

8. Literatura este o artă, iar cinematograful – o altă artă. Ce i-ar spune, să zicem, lui Tolstoi baletul Ana Karenina? Cînd am vizionat Martin Eden într-o ecranizare englezească, am crezut că e o parodie năstruşnică: atît de pipernicit mi-a părut actorul care juca rolul protagonistului. Astăzi, consum filmele după cărţi celebre cu seninătatea omului care a înţeles şmecheria: cinematograful este o altă lume. Un roman creează – înalt sugestiv – o lume, pe care filmul o destructurează, de fapt, imaginar, sau o structurează pe baze radical diferite. Pe ce (şi de ce) să te superi: pe lipsa de identitate a plinului cu golul?

9. Mi-l imaginez, ca şi Arghezi, e o domniţă, citind pe canapea... Niciodată, însă, nu e una şi aceeaşi...

10. Au fost atîtea răspunsuri cumpătate în numărul trecut, al Contrafort-ului, încît chiar cred că topurile de acest fel, deşi formează un curent de opinie, stimulează vînzările, afînează ierarhiile, sînt profund nedrepte... metodologic.

11. Tot ceea ce li se iartă, în general, lui... Homer, despre care nu ştim mai nimic, şi Ezra Pound, lui Louis Ferdinand Céline sau Mihail Sadoveanu... Este suficient să ai nevoie de un nor cu pantaloni ca să faci abstracţie de conformismele lui Maiakovski, de pildă. La limită, chiar şi lipsa conştiinţei literare poate fi... iertată, nu şi ignorată, însă, nu şi tolerată...

12. Deşi i-am citit şi pe Selma Lagerlöf şi pe Artur Lundk­vist, şi pe Strindberg, şi pe Bergman, Academia Suedeză nu m-a convocat nici anul acesta... Mai bine să prorocim: literatura română îşi va avea, în cinci-zece ani, şi întîiul ei nobeleat: cu o carte apărută în 2007. Străluceşte... Frustrările vor rămîne, însă, şi după aceea, ca cea mai scumpă moştenire a neamului. Strîns cu uşa întrebării, dau, totuşi, un nume – Philip Roth! –, care, după cum o spune şi Vasile Ernu („Philip Roth, fără discuţie!”) pare să fi fost furat, dom’ le, indiscutabil... de Comitetul ăla de la Stockholm. Chiar să nu le fi trecut lor, acolo, în Suedia, prin minte, că un programist de treabă ar rezolva echitabil bătaia asta, universală, de cap?!

Ion Zubaşcu

Cartea pe care preistoricul popor român trebuie s-o dea postistoriei lumii

În iunie 2008 împlinesc 60 de ani, o vârstă incredibilă pentru mine, inimaginabilă, oricât mă străduiesc: ce repede a mai trecut şi viaţa asta! Încă de la începutul lui 2007, mi-am dat demisia de la cotidianul „România liberă” şi m-am retras definitiv din presa care mi-a stors ultimii 25 de ani de viaţă: dar am crescut patru copii (acum pe picioarele lor), exclusiv din scris, pe vremuri de ruptură paradigmatică a istoriei. Dacă România a intrat în 1 ianuarie 2007 în Uniunea Europeană, mi-am zis că e timpul să intru şi eu  în mine însumi, în cel care am crezut că sunt totdeauna. De mai bine de un an nu fac altceva decât să citesc şi să scriu. Cu voia Domnului, am ajuns acasă abia la 60 de ani. Sunt – în sfârşit - doar scriitor de literatură şi în ultimul meu sfert de viaţă şi luciditate aş vrea să fac ceea ce-am sperat că voi ajunge să fac de când mă ştiu: să joc totul pe o carte. Mulţumesc „Contrafortului” că mi-a pus aceste întrebări cum nu se poate mai frumoase, într-un moment crucial al destinului meu, într-o lume aflată ea însăşi la răscruce.

1. Aş fi dorit din tot sufletul să fi scris măcar o carte  din biblioteca numită Biblia, măcar Cartea lui Iov, măcar Psalmii lui David, măcar Cântarea Cântărilor, măcar profeţiile lui Isaia, măcar Neemia, măcar Ezra, cu a cărui epocă de întoarcere din robia babiloniană şi regăsire a cursului firesc în albia propriei istorii se aseamănă uluitor aceste vremuri de ruptură ale noas­tre. Obsesia mea cea mai vie e că preistoricul popor român nu are o Carte  pentru postistoria lumii, curând mă voi retrage din lume în singurătăţile din Maramureş şi voi începe să lucrez la această Carte. Cu siguranţă n-o voi termina, dar poate că voi reuşi să rescriu măcar Cartea lui Iov, măcar Psalmii lui David, măcar Cântarea Cântărilor, m-aş mulţumi fie şi cu cartea unuia singur dintre marii profeţi, măcar Ezra.

Jumătate cuvinte, jumătate pământ

2. Nu l-am cunoscut niciodată pe tatăl meu, ucis în beciurile Securităţii din Sighet, în 1950, când aveam doar doi ani şi câteva luni. Am crescut toată viaţa înafara familiei, prin cămine şi internate, la gazde străine, doar în voia sorţii şi a bunului Dum­nezeu. Abia în anul 2007, am aflat că Procuratura Militară Bucureşti a descoperit în subsolurile Securităţii din Sighet un schelet pe care îl bănuiesc a fi al tatălui meu, ucis în torturi, fără nici un proces, şi apoi declarat evadat din teribila închisoare a elitelor româneşti. Pentru că Securitatea se făcea că-l caută pe evadat şi ne-a terorizat familia ani de zile, cotrobăind prin poduri, pivniţe, clăile de fân, noapte de noapte, mama era speriată de moarte şi a îngropat în pământul din şură fotografiile, caietele cu poezii şi cărţile tatei, într-o ştergură de cânepă, să nu le găsească securiştii. Când le-a dezgropat, erau putrede, pline de pământ. Aşa am văzut prima dată în viaţă chipul tatei, o carte de istorie cu cruciadele şi caietul lui de poezii: jumătate hârtie, jumătate pământ cu râme. Această viziune din copilăria timpurie, cu care am intrat în viaţa de singurătate de mai târziu, m-a învăţat să scriu, încă înainte de a învăţa să vorbesc ca lumea, şi m-a făcut scriitorul care sunt şi mai ales cel care voi fi.

Urmând caracterul lui Cristos

3. Lumea de mâine are o şansă de supravieţuire spirituală numai urmând caracterul lui Cristos, care şi-a acoperit cu propria răstignire toate cuvintele rostite în timpul vieţii, inclusiv cuvântul tainic scris cu degetul pe nisip. Cuvintele trebuie înfăşurate în fapte, cum pământencele de pe Valea Izei îşi învelesc în fâşii de pânză coconii mici din leagănul de lemn, în aşa fel încât nici un cuvânt al nostru să nu rămână în afară, în gerul cosmic care ameninţă să ne îngheţe fiinţele. Cuvintele sunt însăşi viaţa noastră, între trup şi cuvânt, între cuvinte şi viaţă nu e îngăduit să crape nici o fisură, atât cât ne stă în puteri şi, mai ales, în credinţă. Iată cum sună o poruncă a Părintelui nostru ceresc, care străbate ca un fir viu toate Scripturile: „Îmbărbătează-te şi fii om”!

4. Am zeci de cărţi neştiute de nimeni, lăsate să se sedimenteze în timp, ca zăcămintele de cărbune şi petrol formate din resturile vegetale ale junglei primare. Istoria literaturii cunoaşte o mulţime de manuscrise care au fost descoperite peste  sute de ani şi ele luminează cu aceeaşi putere ca în clipa când au fost scrise. Un scriitor adevărat lucrează cu timpul, asta e materia lui primă, timpul sedimentat în cuvinte, un mesaj dens ca un ţesut de meteorit, care să reziste în viitor cât mai mult cu putinţă.

5. Toate cărţile valoroase sunt un mare scandal. Nimic nu sperie de moarte prostia şi barbaria lumii decât o carte de valoare. Când ai început să arzi o carte, încep să tremure toate bibliotecile lumii. De ce să interzici o carte „dăunătoare” (şi sunt asemenea cărţi!), învaţă-ţi mai bine copiii ce e valoarea şi el va lăsa necitită acea carte „periculoasă”, învaţă-ţi poporul ce sunt valorile familiei şi nu va mai buluci pe străzi în ziua când homosexualii îşi exhibă parada.

Feţii Frumoşi din băncile de spermă

6. Pe vremea când abonamentul la „Scânteia” comunistă era obligatoriu, ţăranii îi foloseau hârtia să-şi învelească în ea slănina, când mergeau la coasă. Aşa am văzut ani şi ani de zile chipul lui Ceauşescu, pe toate văile din Maramureş, unsuros şi aruncat pe sub tufele de aluni. Cum să pun o carte pe oala cu laptele la prins? Pe măsură ce lumea de azi evoluează, ca ansamblu, mari zone ale umanului individual se sălbăticesc, extinzând rudimentaritatea, primitivismul şi barbaria într-un univers tot mai sofisticat şi subtil, din punct de vedere tehnologic. În noul realism globalizat, cât va mai rămâne din ce anexează progresiv jungla virtuală de pe Internet şi din telecomunicaţii, vor veni fiinţe cu psihism haotic, copiii din trei, patru căsătorii, cei adoptaţi de familii homosexuale, cei născuţi de mame-surogat, cei trataţi genetic ca OMG-urile vegetale, feţii frumoşi născuţi cu spermă din băncile de material seminal al geniilor, iminentele clone umane, cei născuţi pe alte planete, cei retreziţi din containerele criogenice etc., etc. În acest haos proaspăt  al umanităţii iminente, care va asalta mijloacele vetuste, deja, de investigare şi tratament ale psihologiei şi psihiatriei actuale, numai avangarda creaţiei literare (în sens de înainte-mergătoare)  va putea pune ordine nouă, prin imaginaţia şi intuiţiile dintotdeauna ale creatorului de valoare, prin gramaticalizarea noii dezordini mondiale, îmblânzind şi domesticind fiarele nebuniei ce vine, făcând  din înspăimântător de agresiva junglă a viitorului suflet uman o grădină locuibilă, sau măcar suportabilă. Toate acestea sunt pentru mine cartea şi literatura, nicidecum suport pentru ibricul de cafea.

Spre o etnografie virtuală a postistoriei

7. Niciodată. Internetul e doar pentru informare. Când mă interesează ceva, scot imediat pe hârtie, inclusiv un articol de ziar, o ştire de agenţie, care se actualizează ieşind la realitate, exact cum se întâmplă cu un copil când scapă din virtualitatea sa amniotică, născându-se la lumina concretă a timpului curgător de viaţă.

8. Se întâmplă exact ca apa când devine abur, aburul când devine ploaie şi ploaia când devine gheaţă.

9. Oportunităţile lumii de azi de a scrie şi citi s-au înmulţit incredibil, au părăsit suportul tradiţional al hârtiei, proliferând incontrolabil  pe mărfuri de larg consum şi mijloace de transport în comun, pe automobile de firmă şi personale, pe burtierele popularelor emisiuni tv, pe ecrane de calculatoare, laptopuri şi telefoane mobile, pe ziduri şi panouri stradale, pe haine şi chiar pe suprafeţe neaşteptate ale anatomiei umane. De asemenea, s-au înmulţit prilejurile de a comunica prin scris, pe Internet, de la orice distanţă, prin împrăştierea familiei şi a comunităţilor tribale pe suprafaţa Pământului. Forumurile articolelor din ediţiile online ale cotidienelor, televiziunilor şi radiourilor, precum şi puzderia de  publicaţii virtuale, de revis­te online, site-uri, bloguri şi mail-uri zilnice, individualizate, democratizează scrisul, aducându-l la acelaşi nivel de notorietate folclorică al oralităţii mioritice, prescripturale, transformându-l – în cele din urmă - într-o nouă etnografie, postapocaliptică, postmodernă, postscripturală. În acest context, am început să scriu literatură pe Internet pentru membri ai familiei mele din Europa şi America, dar şi literatură de apartament pentru prilejuri preaomeneşti ale familiei de acasă. Cititorul ideal de mâine nu poate fi decât unul familial, inclusiv aparţinând marii familii care începe să devină omenirea sincronizată şi în progresivă omogenizare culturală de azi.

10. Cartea „Noaptea lui Iuda”, a lui Dan Stanca, realizează performanţa de a apărea în aceeaşi lună, la Editura Humanitas, cu „Teroristul” lui John Updike, romanul românesc sincronizându-se, astfel, pentru prima dată în istorie, cu literatura universală, pe o aceeaşi temă de actualitate (terorismul mondial şi atacurile din 11 septembrie 2001).

Unui creator de valoare nu i se poate ierta niciodată abdicarea morală

11. Orice, dar nu abdicarea morală. Cu cât eşti un scriitor de mai mare valoare, cu atât creşte şi responsabilitatea morală a fiecărei pagini, grija de a nu sacrifica relaţia familială cu copiii tăi de dragul performanţei şi succesului propriu, orientând omul şi familia sa spre prăpastie şi pulverizarea reperelor care au ţinut totdeauna specia umană şi umanitatea verticală în istorie. Nu pot ierta faptul că mari valori literare europene s-au solidarizat  iresponsabil cu comunismul sovietic, în timp ce siberiile ţărilor din Est gemeau de sacrificii umane, nu se poate ierta unor valori româneşti de azi abdicarea lor de la elementara condiţie morală şi de la propria conştiinţă, contribuind astfel la dezorientarea lumii într-un timp când Dumnezeu ne-a dăruit şansa nesperată a limpezirii din urmă. Noi suntem oameni slabi şi iertăm uneori, e şi creştineşte să ierţi,  dar nimeni nu va scăpa, niciodată, de judecata neiertătoare a lui Dumnezeu.

12. Literatura română se află în situaţia sculpturii greceşti de pe vremea înfloritoare a lui Pericle. Sunt mari valori literare în România, încă vii, neluate îndeajuns în seamă, nici de cei de acasă. Poezia Martei Petreu, din „Scara lui Icob”, una dintre cele mai puternice voci ale poeziei lumii din clipa aceas­ta istorică, sau „Cartea Psalmilor”, a lui Paul Aretzu, un poet fără gloria cuvenită valorii lui, care recuperează o mie de ani de poezie imnică bizantină, necunoscută Europei, n-au luat nici măcar premiile de poezie, acordate anual de Uniunea Scriitorilor. Aşa se întâmpla cu sculpturile de marmoră pe vremea lui Pericle, zăceau pe sub toate gardurile Atenei, deşi puteau lumina cu valoarea lor orice loc al Pământului. Dar vine vremea şi pentru literatura română, ceea ce s-a întâmplat recent cu cinematografia românească este Buna Vestire pentru marea noastră literatură care va ieşi în lume, mai curând decât ne imaginăm. Maranata!

Mircea V. Ciobanu

1. Le mai port pică unor scriitori care s-au numit ori se numesc Cervantes, Rabelais, Jules Verne, Dino Buzzati, Kafka, Beckett, Barthes, Eco, Kadare şi altora cîtorva, care au scris nişte cărţi pe care, normal, trebuia să le fi scris eu. De altfel, scriu foarte puţin pentru că – în opinia mea – cărţile bune s-au cam scris. Ratez, în mod obraznic şi evident,  toate eventualele onoruri, dar am şansa să iau Premiul Ecologiştilor, pentru hectarele de pădure ne-tăiate doar de dragul textelor mele...

2. Apetitul pentru scris mi l-au declanşat, în bloc, toate cărţile citite, pentru că – vorba recentă – marea problemă a românului e ca, după ce a citit o carte, să nu scrie. Adică, o fi fost el, românul, „născut poet”, dar după ce a mai şi citit, a devenit cîrcotaş (= critic). Au încercat să mă înveţe Beckett, Eco, Barthes. Nu sînt sigur că le-a reuşit.

3. Cum poţi să preferi o „făptură de hîrtie”? Îmi plac, mai curînd, textele în care se conturează nişte bizarerii-bijuterii, numite „personaje”: unele, de factură suprarealistă, cum sînt Struţocămila lui Cantemir, Gregor Samsa din „Metamorfoza” lui Kafka ori Nasul din nuvela lui Gogol; altele de un pragmatism teluric debordant, ca Hlestakov, Cicikov, Ostap Bender ori Sancho Pansa sau expresionist-dramatice, pentru care te umpli de compasiune: Don Quijote, Josef K., Alioşa Karamazov, prinţul Mîşkin, generalul lui Kadare ori alt militar, locotenentul Drogo din „Deşertul...” lui Buzzati…

4. Obişnuiesc, uneori, să-i nenorocesc pe prietenii mei cu ideile unor eseuri (bunăoară), „în proiect”, multe dintre care nu vor fi scrise, poate, niciodată. Complimentul suprem – egal cu îndemnul de a scrie – aparţine, de regulă, lui Eugen Lungu: „d’le, patentează ideea!” Cititorii mei cei dintîi sînt fiicele mele şi soţia, cele care îmi culeg, de regulă, textele, apoi colega mea Elena Ungureanu, cea care mi le şi redactează pe parcurs, din obişnuinţă. Vin, apoi  „cititorii mei privilegiaţi”, care nu sînt doar ai mei, dar sînt „cititori de meserie”: Eugen Lungu, Nicolae Leahu, Vladimir Beşleagă, Aureliu Busuioc, Serafim Saka, Adrian Ciubotaru, Ghenadie Nicu, Alexe Rău, mai nou: Eugen Cioclea şi Ioan Mânăscurtă. Opiniile lor contează.

Notă: Pentru a pricepe şi cei care încă n-au priceput „de ce onorariile scriitorilor noştri” sunt mici, aş iniţia – în moda timpului – crearea unei Uniuni a Cititorilor, ca să se înţeleagă că numărul celor care citesc e ceva mai mic decît al membrilor...Uniunii Scriitorilor!

5. Cărţile sînt un mod de a fi al autorilor, poate, singurul adevărat. Cum să le interzici? E, cum le-ai pune autorilor căluş în gură ori, cum i-ai lichida fizic. Nu vă temeţi de cărţile scandaloase: ele, fie că vor deveni clasice, ca textele lui Baudelaire, Ionesco sau Urmuz, fie că vor muri de la sine cum, cred eu, se va întîmpla cu romanul lui Dan Brown (un original ... sfîrîiac, ce-i drept, abil- pastişant construit), ori cu altele...

6. Pe timpurile „frumoase”, atîtea cărţi (mii de hectare de pădure!) nu puteau fi folosite decît ca suport pentru ibric, ori, cu acelaşi succes, pentru tigaia (studenţească!) cu cartofi. Cei cu imaginaţie făceau şi avioane de hîrtie din ele etc. Nici un regret. Nu îndoi – demult! – filele. Pun tot soiul de „semne”: de la creion la rigle, tichete de troleibuz ş.a.m.d. Ceea ce nu înseamnă deloc că aş cruţa paginile: le devorez, cu creionul în mînă! Le consum!

7. Nu citesc pe calculator decît titlurile şi, poate, adnotările. Textele care mă interesează (de la două pagini în sus) le trag la imprimantă. Scriu, exclusiv, pe foi reutilizabile, de la editură (în atenţia rîvnitului premiu ecologist!), apoi culeg ori dau la cules pe calculator. Nu recepţionez mesajul literar vorbit (poate să mă intereseze, cu adevărat, vocea sau intonaţia autorului / interpretului etc., facerea „spectacolului radiofonic”, dar e altceva). Urechile mi-s – banal, nu? – pentru muzică.

8. La orice gen de interpretare ceva, iminent, se pierde. Teatrul şi filmul (arte absolut, dar absolut diferite de ceea ce este literatura) cîştigă – după inevitabilele „pierderi” – printr-un „adaos” de altă natură. Aproape axiomatic: nu există filme bune după texte literare bune. Dar – caz rarisim – unele filme, pe subiecte literare bune, sînt reuşite. „Copilăria lui Ivan”  sau „Călăuza” lui Tarkovski sînt filme de excepţie, pentru că (îmi vine să zic: în pofida textelor bune!) în ele lucrează perfect toate elementele dramei cinematografice: scenariul (de film!), regia, construirea în filigran a cadrului vizual (ori: arta operatorului), muzica, decorul şi, bineînţeles, arta actorilor... Dar referinţa la textul „iniţial”, literar, nu e deloc obligatorie. Or, textul iniţial nu e pentru film decît un pretext, un libret, oricît ar fi de genial. Grila de evaluare se construieşte din perspectiva artei respective. Ca să fie clară relaţia, aş deplasa-o pe terenul... baletului. Poţi avea un balet bun după o capodoperă literară cum e „Don Quijote” ori pe un subiect banal cum e „Giselle”.

9. Nu că mi-i imaginez, îi cunosc personal, vezi răspunsul la întrebarea nr.4! Cred că mă influenţează gustul revistelor pentru care scriu şi care – uimitor! – îmi acceptă textele: „Semn”, „Sud-est cultural”, „Contrafort”. Evident, ele au un anume public fidel, opiniile căruia contează.

10. Trilogia Orbitor de M. Cărtărescu (apărută, recent, într-un singur volum, „cît un Larousse”, cum ar zice Topîrceanu sau Ioana Pârvulescu). Eu, unul, aş mai recomanda şi „Cealaltă literatură” de Tudorel Urian.

11. De ce să nu să i se ierte pînă şi ... cărţile proaste, dacă îl reprezintă? Mă deranjează, sincer, promovarea agresivă, „cu de-a silă”, a cărţilor mediocre, proprii ori străine. Viaţa extraliterară a scriitorilor nu mă interesează. Mai ales că, de regulă, scriitorii nu sînt un etalon de comportament.