Ioana Pârvulescu despre critica literară

- Cum ajunge cineva să aibă dreptul la a face critică literară, dreptul la opinie publică?

- La noi e altfel decât în ţările europene cu o cultură veche. Acolo, ajungi foarte greu să publici într-o revistă care să însemne ceva. Atacul la persoană nu e, pur şi simplu, permis. Ca să scrii critică literară, treci printr-o serie de filtre şi un articol predat îţi este citit măcar de către una-două persoane care fac un referat despre el. Dacă ţi se spune că ceva nu e în regulă, trebuie să rescrii textul sau nu-l mai publici deloc. Oamenii din breaslă din Germania, Anglia, Franţa au dintru început o mai mare responsabilitate a cuvântului public. La noi, scrie oricine orice doreşte: ideea de valoare a cuvântului scris s-a pierdut.

- Există criterii după care se recunoaşte o cronică sau o recenzie bună?

- Într-o cronică sau o recenzie a unei cărţi trebuie să recunoşti cartea. Or, mi s-a întâmplat adesea să citesc o recenzie şi să-mi spun: excelentă! Apoi să citesc cartea şi să mă întreb ce legătură are cu recenzia. Pe scurt, se pare că criticul a citit altă carte. Invers: citeam, pe vremuri, ani la rând, cam toate cărţile la care scria cronică dl Nicolae Manolescu. Şi întotdeauna la sfârşit aveam sentimentul reconfortant că citisem aceeaşi carte, chiar dacă eu, desigur, n-aş fi putut să o comentez atât de bine. De altfel, victoria maximă a criticului este să te facă să citeşti.

- Atunci, cum se recunoaşte o cronică prost făcută?

- Începătorii care mai şi demolează se remarcă de la distanţă prin nişte mari defecte. Au, de pildă, o inadec­vare a instrumentelor. De obicei, folosesc un instrumentar impresionant (cu argumente din Shakespeare, Dostoievski şi Harold Bloom, să zicem) pentru cărţi de două parale, care ar putea fi expediate în câteva fraze, şi invers, au un instrumentar rizibil la cărţi pe care nu le poţi desfiinţa cu una, cu două, ba chiar nu le poţi desfiinţa decât dacă vrei să fii ridicol. Altfel spus, trag cu tunul în ţânţari şi cu pistolul cu apă în tigri. Apoi, ei ar trebui să încerce să vadă ce-şi propune o carte şi să constate cât a realizat autorul din ceea ce şi‑a propus. Nu să spună ceva despre cartea pe care ar fi scris-o ei pe aceeaşi temă. Dacă vor să scrie ei o carte pe tema cu pricina, nu-i opreşte, de altfel, nimeni. De cele mai multe ori, novicii greşesc tonul. Nu în ultimul rând, într-o cronică prost făcută îţi dai seama când autorul ei are părerea gata dinainte de a citi cartea, adică ştie ce-o să spună înainte de-a o deschide... O regulă de bază pentru începători (dar nu numai pentru ei) e aceasta: dacă ai ceva personal cu autorul cărţii, dacă îţi e antipatic din cine ştie ce motiv, te abţii din toate puterile să scrii despre carte. Sau te abţii din toate puterile să ai ceva cu autorul. Altfel, se vede, şi te faci de râs.