Discursul urii: dimensiuni şi perspective

Cartea1 pe care îmi propun s-o dis­cut în rîndurile ce urmează merită o atenţie îndoită. În primul rînd, pentru că analizează un segment al istoriei desfigurate de ideologia comunistă prin lentila unui element întunecat al pasiunilor noastre: „ura”. În al doilea rînd, pentru că este rodul unei încercări de a sistematiza (astfel sporind caracterul explicativ al lucrării) „peripeţiile urii” ca sentiment uman în genere, dar şi, mai concret, ca substrat a ceea ce s-a întîmplat în anii „luminaţi” de gîndirea unor „genii-asa­sini”: Marx şi Lenin. Cartea este, aşadar, clară, curată, coerentă. În aceste condiţii, nu avem decît să parcurgem, atenţi, firul ideilor ce se desprind din paginile lucrării.

În ceea ce mă priveşte, îmi propun să evidenţiez două coordonate de analiză (dezvoltate, de altfel, chiar de autor) conturînd teza în jurul căreia sunt construite ideile întregii cărţi. În cele din urmă, voi chestiona subiectul lucrării dintr-un alt punct de vedere: şi asta în speranţa iniţierii unei discuţii din care, poate, fiecare va avea ceva de cîştigat.

Aşadar, o primă întrebare: ce este ura? Se pare că o ştim cu toţii: un ghem încîlcit de invidie şi frustrare. Ura este faţa urîtă a sufletului, am fi tentaţi  să spunem. Dar, se întreabă autorul, este acelaşi lucru să urăşti pe cineva, să zicem, pentru felul în care arată, pentru casa pe care o are (fără ca prin acest fapt să-ţi fi provocat vreun rău) cu să urăşti pe cineva care a intervenit în mod abuziv şi agresiv (astfel cauzîndu-ţi o nenorocire) în mersul vieţii tale? În acest moment al problematizării, ne este propusă o distincţie însoţită de două definiţii.

1. Ura de pornire: este ura ce se dezvoltă spontan, necauzată de nimic, pe suprafaţa vieţii noastre lăuntrice. Se urăşte pentru că celălalt este mai frumos, mai inteligent, are mai mulţi bani; pentru că, rezumînd şirul exemplelor, este mai bun sau cel puţin la fel de bun. Dar prin acest simplu fapt de a fi, el nu ne-a produs nici un rău: nu el este pricina nefericirii mele. În acest caz, eu sunt singur cu ura mea. Ura este nudă, aş spune. Întrucît este gratuită în actul său, autorul notează că ura de pornire este profund imorală (p. 22), ea consumîndu‑se într-un cadru strict psihologic.

2. Ura de reacţie: este ura născută în umbra răului pe care l-am suportat. Ea poate fi explicată avînd ca instrument de lucru schema „cauză-efect”. Astfel, acest tip de ură nu poate avea loc decît ca un efect generat de răul ce mi‑a fost dat să-l îndur. El are o acoperire morală, tocmai pentru că vine să restabilească (prin răzbunare) echilibrul odată deranjat.

Din motive pe care le vom enunţa imediat, Gabriel Liiceanu va păstra în analizele sale ulterioare doar primul tip de ură: cea de pornire. În primul rînd, ea îi va servi la descrierea invidiei dezvoltată în ură şi, în sfîrşit, în crima săvîrşită de Cain. Apoi, acest pasaj biblic este ales, deoarece contrastează puternic cu ceea ce va fi numit „ura cultivată”.

Să ne oprim, puţin, asupra pasajului biblic. Îl ştim cu toţii. Cain, fiul cel mai mare al lui Adam şi al Evei, îşi omoară fratele mai mic, Abel. Motivul fratricidului: invidia degenerată în ură, cauzată de faptul că Dumnezeu primeşte cu bucurie jertfa adusă de Abel, în timp ce pe cea a lui Cain, nu. Nu mă opresc asupra consecinţelor imediate ale acestei crime originare şi a atitudinii luate de Dumnezeu. Mă mulţumesc să fac următoarea constatare, prin raport cu clasificarea făcută mai sus: ura lui Cain este o ură de pornire. Adică, este spontană şi, prin urmare, nu este cauzată de coerciţia fratelui său, Abel. Cain urăşte şi numai el ştie acest fapt. Nimeni altul nu este vinovat pentru starea sa care „progresează” într-un cadru strict psihologic şi se satisface, în cele din urmă, prin săvîrşirea crimei.

Deşi analizele autorului sunt mai detaliate şi cuprind mai multe aspecte ale problemei, reţin o singură nuanţă din evantaiul acestei secvenţe a lucrării: spontaneitatea urii lui Cain. Ură nudă, aşa cum notam mai sus. Chiar dacă hrăneşte cele mai ignobile sentimente ale fiinţei umane, trebuie să spunem că în cazul lui Cain ura este pură (aproape că am spune „sinceră”, dar este corect să asociem seninătatea sincerităţii cu obscuritatea urii?). Aici punem punc­t primei coordonate de analiză.

În contrast cu ura cainiană, Gabriel Liiceanu va descrie ura cultivată. Sintagma necesită explicaţii. Ce este ura cultivată şi de ce nu o putem folosi atunci cînd vorbim despre pasajul biblic descris mai sus? Ura cultivată este ura dotată cu o ideologie. Acest lucru înseamnă a urî sistematic, cu argumente, formulînd ipoteze şi trăgînd concluzii. În acest sens, citim că „prin ideologie ura face pasul de la natură la cultură. Ea nu mai e lăsată să curgă în albia psihicului uman la întîmplare, urmînd meandrele, oboselile şi mobilităţile sporadice ale acestuia, ci traseul ei este disciplinat: ura capătă de acum un debit constant şi o direcţie fermă” (p. 65). Iată de ce Cain este sălbatic în chinurile urii sale: căci ea nu este „ocrotită” de haina ideologiei. Acesta este şi motivul pentru care nu putem spune că ura cainiană este o ură organizată. Dar cui i se potriveşte această caracteristică? Probabil că aţi ghicit deja. Este vorba de ideologia comunistă, Manifestul gîndit de Marx şi Engels nefiind altceva decît un monument al urii. Ce ne îndreptăţeşte, totuşi, să facem această afirmaţie? Nu avem decît să (re)lecturăm pasaje din Manifestul partidului comunist (acesta fiind doar un segment al urii în configuraţia ideologiei comuniste): „Comuniştilor le repugnă să-şi ascundă vederile şi intenţiile. Ei declară făţiş că ţelurile lor pot fi atinse numai prin doborîrea violentă a întregii orînduiri sociale de pînă acum. Să tremure clasele dominante în faţa unei Revoluţii Comuniste”. (Apud: Karl Marx şi Friedrich Engels, Manifestul partidului comunist, Editura Politică, Bucureşti, 1969, p. 72.)

Acestea fiind spuse, sper că am reuşit să evidenţiez a doua coordonată de analiză. În acest mod cred că înţelege autorul să construiască ideile lucrării sale în jurul tezei lui Julien Benda, care sună în felul următor: „Secolul nostru va fi fost secolul organizării intelectuale a urii politice”.

Fiind date ambele coordonate, nu avem decît să le punem faţă în faţă şi să ne întrebăm cine suntem şi încotro ne îndreptăm. Căci dacă trecutul pare a fi din ce în ce mai limpede (în ciuda atrocităţilor sale), ce putem spune despre prezentul pe care îl trăim? Este ura mediul în care se rezolvă „treburile politice” în Republica Moldova? Dar aceasta nu este singura întrebare pe care aş pune‑o la sfîrşitul prezentării de faţă. Pomeneam, încă de la început, de „un alt punct de vedere”. Aş vrea să mă întorc puţin la un moment al cărţii. Gabriel Liiceanu îşi propune nu doar să susţină teza lui J. Benda, ci şi să facă ordine şi curăţenie în conceptele fundamentale ale vieţii (p. 155). Demersul acestui travaliu este, desigur, binevenit. Însă, elementul nou pe care l-aş introduce în ecuaţia lucrării este următorul: iertarea. Dacă se dovedeşte a fi adevărat că pînă şi astăzi suntem posesorii unui capital imens de ură¨, atunci, poate, această stare este datorată lipsei (sau insuficienţei) capacităţii noastre de a ierta. Sunt sigur că această afirmaţie poate stîrni replici şi contraargumente serioase. Dar, din punctul meu de vedere, aceasta este o altă miză a lucrării: să deschidă posibilitatea unei discuţii fecunde.

__________