Ziua mâniei se amână

Scriitorul, marele scriitor, era răpus. Distrus. La pământ. Metaforic vor­bind. Îl afectase fatal eşecul de la academia suedeză, unde căzu printre perdanţii la decernarea Nobelului. „Cred că nu voi mai fi în stare să scriu ceva...” se gândi, răpus. Şi, exact în microsecunda în care îi trecu prin minte şi disperare acest gând fulgerător-scrumuitor, scriitorului i se înfăţişă Diavolul. Dacă vreţi, îi puteam spune ca la Goethe – Mefisto(fel de fel).

– Salut voios!... Nu mă mai prezint, fiind convins că mă cunoaşteţi, zise musafirul nepoftit.

– Oarecum... Satana, dacă nu mă înşel, răspunse scriitorul.

– Exact... Ba nu, nu chiar aşa, Satana, – ceva mai puţin: Diavolul... Oricum, nu vă înşelaţi...

– Care-i târgul? întrebă omul scrisului.

– Uitarea decepţiei, posibilitatea de a vă răzbuna.

– Cum?

– Veţi scrie un roman. Dar nu unul oarecare, ci o pânză apocaliptică. Puteţi să-i treceţi titlul în calculator chiar acum... Scrieţi: Dies irae... Aşa se va numi... (Prozatorul se execută, trecând cele două cuvinte în fişierul deschis ad hoc.)  Dumneata îl vei scrie, eu îl voi energiza. Lumea îl va citi şi îşi va ieşi din minţi. În general şi în particular. Din haosul ieşirii din minţi i se va trage pieirea. Lumii.

În vălmăşagul sentimentelor de ins înfrânt sută la sută, ceea ce echivalează cu – absolut (înfrânt), orgoliosul scriitor nu putea să spună nu, astfel că întrebă:

– Dar crezi că sunt eu în stare de atare suprageniu?

– Ţi-am spus doar, cu ajutorul meu... Eu îţi voi fi negrul literar. Mai abitir decât zeci de negri literari ai lui Dumas-fiul... Dar – tatăl?... Tot un drac... Astfel că te va cunoaşte întreaga lume.

– Că negru – nu-i exclus, dar şi – literar... Mă rog... Dar ce rost să mă cunoască o lume care, spuneai, e pe cale de dispariţie?

– Mai durează. Până citeşte romanul, până cuvântul dumneavoastră şi energia mea se răspândesc din om în om – e necesar să-l citească cel puţin două miliarde de pământeni... În vecii vecilor nimeni nu va mai avea, nici pe departe, nici pe aproape, un atare număr – fantastic! – de cititori...

– De unde să aibă, dacă lumea, totul se va duce dracului?

– Adică... mie mi se va duce... pardon.

– Fie, ţie, nesăţiosule...

– Dar să revenim la esenţial. Până citesc, până intră dihonia în ei, până se declanşează apocalipsa – aveţi timp să ajungeţi arhicunos­cut, celebrul celebrilor...

– Celeprul celeprilor...

– Da, ştiam că aveţi spirit, alias umor, de aia vă şi contactez... Însă vroiam să zic, în continuarea gândului de mai sus, că puteţi ajunge cel mai mare prozator din toate timpurile...

– Deja ca şi trecute... Pe sfârşite, timpurile, nu? Răpuse de apocalipsă.

– Da, cam aşa e... De ce s-o ascund?... Dar dumneata, până se răspândeşte în lume molima romanului nostru comun, ai suficient timp să te bucuri de glorie, onoruri...

– Până la ghiftuire, nu?

– Lăsaţi spiritul, alias umorul pentru opera propriu-zisă...

– Să vedem, poate le şi las.... Dar aşa sunt eu, risipitor... Şi ghinionist, dacă e să ne gândim la decizia juriului nobelist...

– Câţi ani aveţi?... Şaptezeci şi cinci. Asta e. Cât ar mai fi să trăiţi, – că doar, pardon, nu sunteţi nici dumneavoastră un nemuritor, – o veţi duce-o într-o glorie. După care veţi fi răzbunat.

– Mda, până citesc un roman cam două miliarde de pământeni, e nevoie de ceva timp.

– Sigur că e... Dar, dat fiind că miza noastră se bazează  pe onestitate, trebuie să vă spun că va fi necesar mai puţin timp decât presupuneţi. Mult mai puţin timp decât v-aţi putea imagina...

– Oricum, suficient... Până e tradus, până e tipărit în Asia, America, Australia, Arctica, Antarctida...

– Nu e cazul să ironizaţi... Repet, veţi avea timp suficient să vă trăiţi viaţa până la adânci bătrâneţe...

– Cele mai adânci... Al doilea după Matusalem..

– Nu este exclus. Dar ţineţi cont...

– Bănesc?... La ce i-ar mai folosi milioanele unui aproape muribund?...

– Să nu dramatizăm...

– Domnule Diavol şi posibil coautor al meu, pari a fi o fiinţă stilată.

– Mă rog, când e cazul. Dar vroiam să spun că romanul domniei tale nu se va răspândi ca cel despre Harry Potter... Zicând de traduceri, la Rowling te-ai gândit, nu? (De altfel, ea nu va lua nicicând Nobelul... V-o spun eu...)

– Nu ştiu dacă anume la aşa ceva mă gândii, dar să zicem că exemplul prinde şi în cazul nostru.

– Cu ajutorul negrului dumneavoastră literar, iertată fie-mi lipsa de modestie, – cu ajutorul meu, care îi voi insufla spirit şi mister, romanul va putea fi citit concomitent în toate limbile. Plus răspândirea prin Internet şi pe cale audio... Audio-books... Radio, televiziune, teatre, cinematografe, lecturi în colectiv... Vă daţi seama ce ofensivă va fi aceasta? Unică, nemaiîntâlnită până acum... şi în vecii vecilor... atunci... când va fi s-o declanşăm. Dacă va fi nevoie, apelăm chiar şi la mijloacele arhaice – hulubii de poştă, să zicem. Apoi – telegraful, alfabetul morse... Ca să nu mai vorbim de telefonia mobilă... Iar în ţările cu democraţia la pământ – reveni-vom la underground, samizdat, ilegalitate şi câte altele – metode şi mijloace care aduc şi ele plus de efect, de randament...

– O-ho, chiar că ofensivă!... Dar crezi tu oare că aş fi în stare de aşa ceva? întrebă scriitorul din nou.

– Sigur că veţi putea. Din câte pricep eu în literatură, sunteţi cel mai tare... Trebuia să vă revină Nobelul... Dar, ştiţi dumneavoastră, – Diavolul continua să se arate a fi o fiinţă politicoasă, bine crescută, – conjuncturi, manipulări politice şi interetnice... Zadarnic îşi dă literatura română de ceasul morţii... De ea depinde foarte puţin... Chiar dacă sunteţi cel mai tare – v-o recunosc eu, cititorul cu un stagiu etern, aş putea spune, – prioritate avu altcineva. De aceea am şi venit, ştiind că veţi putea scrie anume romanul pe care l-am gândit eu, ca idee, şi căruia, după ce-l scrieţi dumneavoastră, îi pot insufla puterea distrugătoare, echivalentă apocalipsei... De ce nu aţi accepta?... Cât v-a mai rămas să trăiţi?... De obicei, a doua oară nu se mai înaintează la Nobel unul din cei refuzaţi anterior... Şi nici post-mortem nu se acordă distincţia, milionul...

– Am impresia că nu m-ai înţeles...

– Cum să nu vă înţeleg? Că doar vorbirăm mai înainte exact despre acelaşi lucru.

– Ba nu, nu despre acelaşi lucru… Doar întrebarea fu aceeaşi, însă în cu totul alt sens.

– Cum adică?... Ce fel de alt sens?... V-am spus: cu ajutorul meu veţi fi în stare să scrieţi romanul ce va declanşa apocalipsa...

– Crezi tu că aş fi în stare să merg la aşa ceva? Piei, Satano!

Strigătul scriitorului parcă declanşă cântatul tuturor cocoşilor din lume! Cântecul, cantata lor sperietoare de forţă malefică, de diavol!

– Dar stai, că încă nu e miezul nopţii!… De ce cântă cocoşii?! se întrebă uluit scriitorul, aruncându-şi privirea spre ceasul de perete cu cuc.

Într-adevăr, mai era mult până la miezul nopţii.

Îşi dădu seama că geniul lui e râvnit nu doar de forţele răului, ci e asistat şi de forţele binelui, care se răspândesc ca un eter al spiritului prin lume. Anume din această cauză mai mulţi oameni ce par iremediabil răpuşi, găsesc forţă de a-şi reveni. Iar cei ce nu-şi pot reveni...

El poate presupune doar în ce-i priveşte pe ai săi, scriitorii... Cei care nu-şi pot reveni, dintre ei, probabil cei care scriu un blestem, o replică veninoasă... Altul s-ar arunca sau ar fi aruncat din turla mănăstirii... Cine ştie... Iar vreunul, poate, chiar va încerca să ticluiască romanul care să declanşeze apocalipsa...

Afară, continuau să cânte, agitaţi, cocoşii lumii cărora le ţinea isonul măcăitoarele gâşte ale Romei, cucul din ceasul scriitorului şi fluieratul disperat al doctorului Faustus.

Omul scrisului manipulă şoarecele computerului, dând click pe „ştergeţi”, lichidând fişierul în care nu introdusese decât cele două cuvinte dictate de diavol: Dies irae, pe care le cunoştea, de fapt, din lecturile sale din călugărul Thomas de Celano.

Apoi stinse ecranul.