Constantin Noica – un alt „prizonier al istoriei”

Există, pînă la un punct, o evidentă asemănare între cartea pe care dl Sorin Lavric o dedică opţiunii pro-legionare a lui Constantin Noica şi monografia dlui Florin Ţurcanu despre Mircea Eliade (comentată, nu de mult, chiar în acest colţ de pagină). Amîndouă se ocupă de două dintre cele mai remarcabile figuri ale tinerei generaţii de intelectuali din perioada interbelică. Cu unele limite, şi una, şi cealaltă proiectează biografia personajului examinat pe „pînza” de evenimente a epocii. În sfîrşit, scopul ambelor este de a explica cum au ajuns, atît Eliade, cît şi Noica, să îmbrăţişeze o ideologie care ni se pare, astăzi, nu numai profund nocivă (ceea ce chiar este), ci şi contradictorie cu ceea ce credem noi că ar fi trebuit să fie, atunci, opţiunea unor intelectuali şi, prin extensie, a unei generaţii. Aici, însă, cele două cărţi încep să se deosebească. Căci, dacă biografia scrisă de dl Ţurcanu este, în acelaşi timp, şi o reconstituire istorică şi culturală a epocii, a cărei presupoziţie (implicită) este că mediul (contextul) are partea sa de influenţă în opţiunile indivizilor (rămîne de discutat cît anume), analiza dlui Lavric mi se pare, dimpotrivă, precumpănitor psihologică, propunînd un tip de explicaţie mai degrabă abstras din ţesătura condiţionărilor exterioare. Specificul ambelor reconstituiri este unul comprehensiv. Amîndouă urmăresc să înţeleagă, nu să judece. Numai că, în timp ce restituţia pe care ne-o propune dl Ţurcanu este făcută după regulile definite odinioară de Marc Bloch ca fiind cele ale comprehensiunii istorice (omul plus epoca sa), aceea de care mă ocup acum nu trece, în general, de un prag strict biografic (ceea ce, mă grăbesc să o spun, nu-i răpeşte din interes şi nici din savoare). Dacă ar fi să fac o comparaţie – relevantă mai ales pentru istorici – a modului în care se poate scrie biografia unor personaje care nu mai sînt printre noi, cea mai nimerită apropiere ar fi aceea între cele două cărţi amintite şi viaţa lui Luther, reconstituită atît de Lucien Febvre într-o carte admirabilă (Un destin. Martin Luther, Paris, 1928), cît şi de Erik Eriksson, dintr-un unghi nu psihologic, e drept, ci psihanalitic (Young Man Luther. A Study in Psychoanalysis and History, 1958). Deosebirea dintre ele (ambele au şi versiuni în limba română) este, metodologic, aceeaşi ca între volumul despre Eliade şi cel despre Noica.

Mărturisesc că, în ceea ce mă priveşte, aş fi preferat să găsesc în paginile scrise de dl Lavric mai multă istorie şi mai puţină psihologie. Altfel spus, mai mult „context” şi mai puţine „trăiri” (sau doar atît cît trebuie). Este o chestiune de gust, desigur, dar care nu mă împiedică să spun, din capul locului, că ceea ce „genealogia” opţiunii ideologice a lui Constantin Noica pierde în materie de „înălţime” obiectivă, cîştigă, sub pana talentatului eseist care este dl Lavric, în umanitate. Sînt de acord să recunosc şi că autorul nu putea să procedeze mai bine decît a făcut-o, nefiind (faptul e de domeniul evidenţei) obişnuit să gîndească şi să lucreze ca un istoric (cine i-ar putea-o reproşa?). Mă despart, însă, hotărît, de domnia sa, atunci cînd el pare că transformă această imposibilitate în virtute, propunînd pentru derapajul ideologic al lui Noica o explicaţie care – dacă am înţeles bine – ignoră forţa de sugestie a „contextului” (cum l-am numit mai sus), în schimbul alteia, ţinînd, mai curînd, de psihologia abisală. Acesta îmi pare a fi, de altfel, şi punctul nevralgic al întregii construcţii. Dar să o iau metodic.

Reconstituirea condiţiilor în care a aderat Constantin Noica la mişcarea legionară are loc în strînsă legătură cu biografia şi opera de tinereţe a filosofului. În acest raport, nu atît primul termen (originile şi educaţia lui Noica, povestite în primele două capitole) sînt importante, cît cel de-al doilea, asupra căruia dl Lavric insistă – şi pe bună dreptate – îndelung, urmărind în toate meandrele ei, gîndirea din care s-a născut şi s-a nutrit nefericita opţiune noiciană. Aceasta este, de altfel, substanţa celor patru secţiuni centrale ale cărţii (semnificativ intitulate, în ordine, „Convertirea”, „Aderarea”, „Tribulaţiile” şi „Condeiul legionarului”), ultima („Agonia”) ocupîndu-se de perioada postbelică a vieţii lui Constantin Noica, marcată de anii domiciliului obligatoriu, ai detenţiei şi, în sfîrşit, ai reintegrării sale, pe o poziţie marginală, în viaţa culturală din România comunistă. Este locul nimerit să remarc perfecta cunoaştere, vădită de dl Lavric, a creaţiei filosofice a personajului său. Nu numai că autorul pare a fi citit tot ce a scris vreodată Constantin Noica. Lectura lui este, însă, şi foarte atentă, punînd în lumină – cum spuneam mai sus – toate volutele unei reflecţii neobişnuit de complexe. „Cheia” convertirii şi a adeziunii lui Noica la mişcarea lui Codreanu – ultima fiind declanşată de asasinarea Căpitanului, prima de moartea lui Ion Moţa – pare că ar trebui căutată, ne sugerează autorul, măcar în anumite privinţe, în acest parcurs intelectual şi filosofic. Scriu „în anumite privinţe”, fiindcă dl Lavric pune această opţiune pe seama unei revelaţii, nu a unui raţionament. Alegerea făcută de Constantin Noica pare a fi fost întru totul asemănătoare – păstrînd proporţiile – cu aceea a oricărui neofit şi nu mi se pare deloc întîmplător că ea a fost indusă şi apoi precipitată de două decese, interpretate ca sacrificii. „…Filosoful – scrie dl Lavric – a fost un raţionalist îndîrjit pînă la moartea lui Moţa şi a devenit un «spiritualist» după aceea. Etapa raţionalistă a lui Noica a însemnat apologia raţiunii, a intelectului şi a logicii; desconsiderarea religiei, a ştiinţei şi a vieţii sociale… Etapa a doua, cea spirituală, va însemna: trezirea interesului pentru religie, Dumnezeu şi teologie; apologia vieţii trăită în duh, desconsiderarea raţiunii laice şi pledoaria pentru o raţiune umană, ghidată de spiritul creştin; înţelegerea naţiunii în cheie teologică, nu biologic-raţională…” (p. 179-180). Este, dacă nu mă înşel, exact genul de prefacere care se petrece cu un „iluminat”. Din explicaţia acestei „schimbări la faţă” – ca să mă înscriu şi eu în regis­trul în care situează autorul opţiunea lui Constantin Noica – climatul, împrejurările, epoca sînt mai degrabă absente. Sau, atunci cînd, totuşi, apar, ele sînt grăbit expediate, din cîteva trăsături de condei, care, fie că le simplifică excesiv, fie că le interpretează unilateral, cum se întîmplă – ca să nu dau decît un exemplu – cu specificul mişcării legionare (p. 26-27), înfăţişat de autor în aceeaşi notă exclusiv religioasă, care preia ceea ce legionarii spuneau despre ei înşişi că sînt, fără proiecţia istorică a discursului. Repet, nimeni nu-i poate pretinde dlui Lavric să răspundă tuturor aşteptărilor cititorilor săi (şi numai Dumnezeu ştie cît de diverse şi contradictorii pot fi aceste aşteptări în cazul unui subiect atît de dificil şi delicat ca cel de faţă). Nu-i pot imputa, aşadar, dlui Lavric că nu a făcut o biografie istorică. Îi pot, însă imputa amical – şi ajung, aici, la ceea ce consideram mai sus că este, din punctul meu de vedere, mica slăbiciune a interpretării sale – „pariul” mult prea exagerat pe virtuţile explicative ale psihologiei (ocazional şi ale filosofiei), care derapează, cîteodată, în abisal. Exemplul cel mai caracteristic în această privinţă îmi pare a fi modul în care autorul încearcă să lămurească tonul neobişnuit de acut al unor articole publicate de filosof în „Bunavestire”, unde Noica îi certa pe bucureşteni pentru „ne-simţirea” lor faţă de imperativele morale ale momentului, ameninţîndu-i – redau aici comentariul autorului – că „legionarii vor fi siliţi să le facă binele cu forţa” sau să-i „dis­ciplineze” prin „oprirea apei şi a curentului electric” (p. 248). Iată ce scrie dl Lavric: „…Singura explicaţie [pentru această atitudine – n. m.] pe care o am la îndemînă este cea a măsurii inerente fiecărei fiinţe din lume. Latineşte spus, «est modus in rebus». Există o măsură în toate, un dozaj ascuns, a cărui depăşire, mai ales atunci cînd aceas­ta se produce prin comoţie afectivă, duce nu la altceva pur şi simplu, ci la contrariul stării existente pînă atunci. Cu alte cuvinte, orice fiinţă împinsă dincolo de limita care o defineşte şi care îi dă măsura lăuntrică, nu se modifică pur şi simplu, ci se debalansează, se răstoarnă. Monstruozitatea este ieşirea din matca în care se instalează normalitatea unei fiinţe” (p. 249-249). Valoarea unei asemenea explicaţii stă, de bună seamă, în capacitatea ei comprehensivă. Autorul – o şi spune, răspicat, în mai multe locuri din carte – vrea să-şi înţeleagă eroul, nicidecum să-l scuze sau – cum au procedat, din păcate, nu puţini, nu numai cu Noica, ci şi cu Eliade şi cu mulţi din generaţia interbelică – să-l condamne. Acest principiu mi se pare foarte judicios şi nu l-aş putea exprima mai bine decît dl Lavric, atunci cînd afirmă că vrea să înţeleagă „mecanismul psihologic prin care un om de o indubitabilă ţinută morală şi de o ireproşabilă curăţenie sufletească [ca Noica] ajunsese să capete figura unui demon măcinat pe dinăuntru de o încrîncenare neistovită. Cum s-a putut – se întreabă mai departe autorul – ca tînărul care propovăduise cu cîţiva ani în urmă bucuria simplă a exerciţiului pur intelectual să ajungă să convoace creştinismul şi mitologia greacă… pentru a justifica violenţa? Cum s-a putut ca «un tînăr binecrescut» să se preschimbe într-un apologet al inducerii suferinţei binemeritate?” (p. 248). Răspunsul este dat de autor în pasajul citat mai înainte.

Singura problemă pe care mi se pare că o ridică acest tip de explicaţie este – ca să o spun fără ocolişuri – caracterul ei „idiomatic”. Particularitatea ei este prea adîncă pentru a putea servi ca instrument analitic şi în cazul altor indivizi (eventual grupuri). Îi lipseşte, cu alte cuvinte, generalitatea.

Acest lucru nu face, însă, din restituţia dlui Sorin Lavric o carte mai puţin pasionantă şi demnă nu numai de tot interesul, ci şi de aprecierea pentru atitudinea ei echilibrată faţă de o personalitate încă atît de vie şi controversată, precum Constantin Noica – un alt „prizonier al istoriei”, ca şi Mircea Eliade şi colegii săi de generaţie.

_____________