Proza între (auto)ficţiune şi document

„…trebuie să-ţi spun dinainte că nu va fi nimic frumos şi cu fraza impecabilă”, ne avertizează Cezar Paul-Bădescu într-un soi de prefaţă încorporată la începutul romanului său, Luminiţa, mon amour. Nu este singurul avertisment. Sunt şi altele care au menirea de a ne introduce în estetica sa, care proclamă  autenticitatea cea mai crudă drept manieră de creaţie. Trebuie spus că estetica urâtului s-a instalat definitiv în literatura ultimei promoţii. Paul Cernat vede în scrisul demitizant al tânărului prozator şi în relatarea aproape documentară a poveştii pe care o narează scriitorul o notă proprie şi un model american, subliniind, totodată, că „ar fi, de aceea, o eroare să vedem în demersul acestui prozator o ieşire în afara literaturii: dimpotrivă, nonliterarul şi nonfictivul sunt folosite pentru a-i restitui prozei întreaga greutate existenţială” (p. 6).

Scriitorii de azi se răfuiesc în primul rând cu realitatea pe care o traversează anevoios. Scriitorii mai vârstnici şi activi leagă hibele prezentului de trecutul ceauşist, la cei tineri de până la 40 de ani legătura e doar indirectă, punctată.

Romanul/povestirea lui Cezar Paul-Bădescu mi-a amintit întru câtva de romanul lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragos­te…, devenit celebru graţie mai ales şcolii generale. Şi într-o carte, şi în alta protagonistul narator trece printr-o criză şi printr-o serie de experienţe negative care fac să-i sporească senzaţia de greaţă. Numai că atrocităţile războiului sau viaţa de salon din romanul lui Camil sunt înlocuite cu realităţi pe care le-a cunoscut prozatorul nostru contemporan. În afară de nararea diegetică, ambele romane sunt cronologice cu o singură distorsiune plasată la început. Există şi la C P-B o idee de rotunjime, de proiect finisat, de drum ajuns la terminus, chiar dacă ar mai putea continua. Traiectul lui Gheorghe Gheorghidiu se încheie prin renunţarea la avere în favoarea Elei, naratorul din Luminiţa, mon amour, care se numeşte chiar Cezar, pleacă din apartament într-o garsonieră cu chirie. Noutatea lui C P-B constă în faptul că introduce o scenă epistolară de final, un e-mail din partea Luminiţei. E o găselniţă prin care se diluează uşor atmosfera de egocentrism apăsat şi misoginism, care au mers în perioada interbelică (ofiţerii din romanul lui Camil mai discutau la popotă dacă bărbatul care şi-a ucis femeia în bătăi din motive de adulter are sau nu are dreptate), dar nu mai merg acum. Până la urmă, capitolul final nu schimbă în fapt relaţia şi atitudinea celor doi protagonişti din romanul avut în vizor. Acest e-mail are drept subject:[none].

Dincolo de titlul cam sentimental-siropos, cartea este foarte bine scrisă. Se citeşte uşor. Autenticismul negativ e dus până în pânzele albe, în strictă conformitate cu programul enunţat. Înlănţuirea de fapte şi evenimente este întreţinută prin inserarea de sarcasm, grotesc, hilar sau cinism. Bunăoară, ultimele câteva pagini ale capitolului care s-ar fi putut intitula Audiatur et altera pars sunt de o virtuozitate în care autorul se întrece pe sine. Penultimul capitol denunţă manu propria caracterul sado-masochist al poveştii celor doi soţi: „Claudia Schiffer mă priveşte drăgăstos dintr-o pagină de reclamă din Cosmopolitan şi-mi şopteşte cum numai ea ştie s-o facă: „Pentru că meriţi!” (p.222). Ultimul capitol chiar răsuceşte cuţitul în rană: „Ştiu că fundamental eşti un om bun şi OK. Ştiu că nu mi-ai vrut răul. Nu suntem monştri, niciunul, nicialtul. Asta nu înseamnă că nu avem resentimente unul faţă de celălalt. Asta nu înseamnă că nu ne urâm” (p.223).

 În afară de acest capitol de „echilibru”, mai există un procedeu cu aceeaşi funcţie: prezenţa unor „voci” care intervin, precum Deus ex machina. Vocile sunt reflexul unui alter ego care se exprimă fie monologat, fie dialogat. Toate aceste tertipuri fac parte din panoplia de mijloace menite să emfazeze mesajul.

Pe lângă povestea despre înfiriparea lentă şi dezintegrarea fulminantă a unui cuplu, romanul surprinde degringolada unei Românii pitoreşti aflate în plină tranziţie. Cei doi protagonişti frecventează o sferă socială sau alta. De fapt, două sunt pretextele care îi fac pe eroi să-şi schimbe destul de des ocurenţa: - încercarea cu tot dinadinsul a soţului de a constitui o familie, cu tot tacâmul ei;

- handicapul psiho-motoriu al tinerei neveste, care iese repede la iveală odată cu începutul concubinajului.

 În legătură cu primul pretext, se evidenţiază scena de călătorie în oraşul de baştină al Luminiţei şi relaţia cu socrii (relaţia cu propriii părinţi ai naratorului este expeditivă, autorul făcând trimitere la prima sa carte - p. 53).

Oraşul „din nordul Moldovei” este descris în câteva paste groase pipărate cu: „În oraşul acela Iliescu şi ai lui au avut întotdeauna cele mai mari scoruri electorale” (p. 49) - fraza îmi aminteşte de hărţile electorale din anii ’90, în care Moldova istorică era cea mai roşie. Nu lipsesc nici scenele cu substrat psihanalitic pe care le povesteşte soţului Luminiţa despre relaţia sa cu tatăl vitreg. Coşmarul pe care îl trăise până acum fusese cumva previzibil, cei doi protagonişti trebuind să meargă dintr-un ospiciu în altul. De acum încolo coşmarul va fi unul generalizat. Vom reproduce un fragment pentru a ne familiariza cu tipul de sensibilitate dezvoltat în roman: „Fănică s-a schimbat pe hol în pijama, a intrat apoi păşind cu grijă în sufragerie, a stins lumina şi s-a vârât lângă mine în pat. Cum nu spunea nimic şi-l vedeam prin întuneric că stă cu ochii deschişi, fixaţi în tavan, eu i-am zis „noapte bună” aşa, să mai salvez aparenţele printr-o iluzie de normalitate. Mi-a răspuns şi el cu un „noapti bunî” ursuz, apoi s-a întors cu spatele la mine. (…)

Am dormit un somn de plumb, fără vise sau scântei galbene, dar la un moment dat am simţit prin somn că Luminiţa se aciuase lângă mine, cu capul pe pieptul meu. Am vrut s-o întreb cum a reuşit să facă rocada, dar mi-a fost foarte greu să mă trezesc. Până la urmă am reuşit să deschid, totuşi, ochii şi atunci am văzut cum sub bărbia mea se odihnea o claie de păr alb. Am adormit la loc, cu sentimentul că am un coşmar din care trebuie să mă trezesc cât mai repede. M-am trezit însă de-abia dimineaţa, când tatăl nu mai era lângă mine, ci se auzea de undeva din baie. Pe locul lui îşi lăsase doar pijamaua, frumos împăturită” (p.60).

 A doua zonă existenţială sunt spitalele de psihiatrie, cu toată „fauna” de acolo, unde Luminiţa mergea pentru consultaţii sau tratamente periodice. Percepţia lui C P-B nu se deosebeşte de cea a Claudiei Golea din romanul Tokyo by night, cu diferenţa că protagoniştii noştri au trebuit să găsească totuşi pe cineva care să-i ajute efectiv, vindecând-o pe Luminiţa.

Dar cea mai mare experienţă pe care o traversează Cezar şi Luminiţa este descrisă în capitolul „Şi-al sfântului duh”. A fost şi aceasta o iniţiere cu final previzibil. Găsirea lui Dumnezeu ar fi trebuit să însemne o evadare din lumea care se făcea tot mai strâmtă în jurul celor două personaje. Naratorul este o persoană metodică şi încearcă să ajungă la esenţa preceptelor doctrinare care îl interesau în perioada căutărilor lor religioase. El nu se mulţumeşte cu partea exterioară a lucrurilor, aşa cum o face o parte a enoriaşilor ortodocşi. Revelaţia urmează, dar e una la fel de întoarsă. Marea dezamăgire apare atunci când naratorul ajunge la concluzia că cel mai mare păcat în ortodoxie este de a convieţui într-un cuplu necununat. Naratorul s-ar dezminţi pe sine dacă nu ar merge şi aici până la capăt: dezamăgirea i-a fost întărită şi de faptul că pentru a se cununa la biserică este nevoie să prezinţi un certificat de la starea civilă.

Ceea ce a lipsit în această familie a fost simţul umorului. La început din cauza infirmităţii Luminiţei, apoi pentru că acest organ al umorului s-a atrofiat. Scena în care concubinii merg la părintele Adrian pentru a fi cununaţi mi-a amintit de un film sovietic despre baronul Münchausen (rolul titularului – Oleg Iankovski). Preotul nu vrea să cunune pe motivul că cea de a doua soţie a baronului mai este în viaţă. La care baronul îi replică: „Nu cumva îmi sugeraţi s-o omor?”

Mai sunt relatate şi alte experienţe, mai mici, dar la fel de încărcate cu aură negativă. Sunt şi unele aventuri post-conjugale care nu ies din schemă: vizita la un dentist la recomandarea unei colege de serviciu sau relaţia cu nefericita şi paranoica Raluca Ionescu. Nu numai naratorul devine un anti-erou prin definiţie, ci şi celelalte personaje concurează cu el. Romanul redă un segment dintr-un drum prin labirint sau tunel, la capătul căruia nu se vede nicio lumină. Problema pe care o pune autorul Tinereţilor lui Daniel Abagiu este extrem de actuală în Occident, dar iată că ajunge şi pe meleagurile româneşti. E vorba de competiţia acerbă pentru a obţine succes în societate, competiţie care pătrunde până în sânul familiei. Nu mai este o noutate când soţii îşi aduc învinuiri grave din momentul în care unul  se bucură de succesul râvnit, iar celălalt rămâne în umbră, frustrat. Dacă lucrurile vor evolua în continuare aşa, atunci familia, „celula bolnavă”, cum o numeşte C P‑B, va trece prin mutaţii substanţiale. Paradoxal, dar adevărata dramă începe tocmai atunci când Luminiţa se vindecă şi devine o figură schimbată, foarte autoritară în domeniul pe care îl profesează şi în viaţa de familie.

Reacţiile la roman au fost diferite. Presa neliterară a fost în general cea mai intransigentă, discutând mai mult aşa-numitul aspect moral: dacă autorul a avut dreptul sau nu să-şi scoată în public „rufele murdare”. Presa literară a fost mai îngăduitoare şi a încercat să pătrundă mai adânc în acest roman-document sau în ceea ce unii au numit autoficţiune, invocând supremul argument de a nu confunda naratorul cu autorul. Însuşi CP-B a trebuit să se disculpe în numeroasele interviuri pe care le-a acordat şi să demons­treze, pro domo, că a scris o operă literară, şi nu cronica unui divorţ, chiar dacă a alimentat, uneori, resentimentele unor comentatori (şi comentatoare), vorbind despre valoarea terapeutică posttraumatică a cărţii.  

Dincolo de disconfortul pe care l-a creat atât prin „materia primă” utilizată, cât şi prin produsul final, romanul Luminiţa, mon amour, deloc simplu sau gratuit, ocupă un loc important în literatura generaţiilor mai tinere, care încearcă să apropie, într-un mod cât mai „natural”, scriitura de ceea ce aşteaptă lectorul, publicul larg, adică să devină o carte de succes.

___________________