De ce a tăcut Ronetti-Roman?

În afara celor cîteva mesaje schimbate prin poşta electronică (strict utilitariste fiind, ele ar trebui pur şi simplu ignorate), îl ştiam pe Leon Volovici din cărţile sale apărute în România atît înainte de 1984, anul emigrării sale în Israel, cît şi după 1990. Să amintim aici Apariţia scriitorului în cultura românească (1976), carte reeditată de curînd, sau Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască”. Eseu despre formele antisemitismului intelectual în România anilor ’30 (1995). În plus, numele lui Leon Volovici îi aminteşte oricui Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, lucrare de căpătîi, la care colaborase consistent, şi deopotrivă Jurnalul lui Mihail Sebastian, pe care l-a prefaţat şi în apariţia căruia a avut un rol decisiv. În fine, tot studii care demonstrează devoţiunea faţă de cultura română: tatăl luptase la Mărăşeşti în primul război mondial, fiul apără identitatea culturală a României. Va fi fiind, însă, la locul ei o astfel de precizare? Nu e cumva preţios-retorică?! De ce să vorbim despre devoţiune ca şi cum ar fi vorba despre o excepţie? Numai pentru faptul că, în vreme ce românii ajunşi în străinătate îşi uită ţara, evreii, care în cele mai multe cazuri au fost obligaţi s-o părăsească, vorbesc despre ea cu pasiune şi nostalgie?! În treacăt fie zis, urmărind la Ierusalim un meci de fotbal, pe cînd avea 9-10 ani, fiul îi spune în ebraică: „e 1-0 pentru noi”. „S-a identificat cu identificarea mea”, continuă Leon Volovici. Pentru a preciza ulterior: „Dar meciul continuă...”, referindu-se de data aceasta la cu totul alt meci, care face obiectul de adîncime al ultimei cărţi a lui Leon Volovici, meci care dispută condiţia evreului în România şi, de ce nu?, a evreului în general. La drept vorbind, nu e vorba despre povestea unei confruntări între evrei şi ceilalţi, ci de felul celorlalţi de a înţelege evreitatea prin prisma unor clişee atît de înrădăcinate, încît par să fi devenit un mod firesc de a gîndi.

Aşadar, vorbim aici despre ultima carte a lui Leon Volovici, De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi, carte care ar putea să intre deopotrivă în cîmpul de tensiune provocat, între războaie, de romanul lui Sebastian pe tema evreităţii şi, deopotrivă, de Amintiri-le în dialog semnate de Ion Vianu şi Matei Călinescu. Dacă nu cum­va chiar de jurnalul lui Sebastian. Oricum, ceea ce remarcăm înainte de toate este saltul pe care Leon Volovici îl face dinspre cercetătorul erudit, explorînd biblioteci şi arhive, către omul care se priveşte în oglindă, dezvăluindu‑şi resorturile, fixîndu-şi identitatea. Dar nu ca într-un jurnal, exclusiv pentru sine, dintr-un narcisism, fie el şi mascat, ci într-un continuu dialog implicit, care are drept consecinţă instituirea sinelui prin raportare la ceilalţi, ba chiar pentru ceilalţi. În explorările pe care le face, ceilalţi, care trebuie să ia act de anumite raţionamente, de anumite argumentaţii sau interpretări, sînt decisivi. Fireşte, nu de inocenţă este vorba într-o astfel de confesiune, ci de perspectivă. Leon Volovici devine o voce care mărturiseşte şi se mărturiseşte, iar firul ascuns al confesiunii, dincolo de suprafaţa biografică, priveşte condiţia evreului, în Iaşi, în anii ’40, şi în România, tangenţial în Polonia, în vremea comunismului. Aşadar, de la holocaust la dictatură. Pînă la apariţia unor studii pe această temă, avem confesiuni, tulburătoare şi elocvente.

În fine, realizată în pagini deseori memorabile, şi nu numai prin forţa evocării, ci şi prin adevărul uman întruchipat în ele, cartea este deopotrivă fresca unor lumi şi povestea unei fiinţe, în care firul confesiv şi nostalgia se instituie pe o etică umanistă. Aşadar, cercetătorul iese din arhive pentru a-şi dezvălui alcătuirea interioară şi pentru a numi, prin ea, lumea. Nu pentru a o înţelege, căci nu e nici un mis­ter la mijloc, nici o taină. Doar fapte, care se succed în istorie ca şi cum s-ar înscrie într-o desfăşurare fatală, privită cu o anume detaşare. Spirit lucid, care nu-şi converteşte traumele în frustrări, Leon Volovici mizează totul pe cartea unei denunţări tandre, din care lipseşte pasiunea pătimaşă sau incriminarea violentă. Nu lipseşte însă adevărul, care nu e aici un concept tare, exclusivist, ci unul trecut prin experienţă. E vorba pur şi simplu de adevărul lui Leon Volovici, care, chiar dincolo de propria-i existenţă mărturisitoare, vine cu raţionamente, judecăţi, interpretări. E ca şi cum, contemplate, traumele lasă loc unei deveniri luminoase. Ca şi cum, proiectate în imagine, ele relevă mai degrabă forţa conştiinţei de a se salva, chiar spunînd adevărurile dureroase.

Aş reţine în acest context un detaliu, referitor la Paul Cornea. În galeria de portrete cu care se încheie cartea, Leon Volovici mărturiseşte că în ultima vreme s-ar fi îndepărtat de preocupările de teoretician al lecturii ale magistrului, devenind mai sensibil la profilul lui intelectual, la „felul cum a îmbinat – întotdeauna – reflecţia istoricului literar, a teoreticianului, cu reflecţia morală şi cu meditaţia intelectualului implicat”. Scrise în 2000, cuvintele acestea sînt legitimate o dată în plus de studiul lui Paul Cornea din 2006, Interpretare şi raţionalitate. Studiu întrucîtva marginalizat (şi ştiu ce spun), împotriva excelenţei sale, căci erudiţia face aici bună casă cu viziunea umanistă, care fundamentează, chiar şi pe scepticism, o perspectivă întemeietoare asupra interpretării. În fine, dacă trecem peste această paranteză, ne interesa această afirmaţie despre Paul Cornea pentru că ea exprimă ceva esenţial din figura lui Leon Volovici însuşi. Autor al unor studii riguroase, în care fiinţa pare să fi fost redusă la raţiune, el îşi arată aici, în pagini uneori de veritabilă proză, dimensiunea umană. Pînă la urmă, memoriile acestea în dialog ni-l arată pe cercetătorul pasionat de arhive şi oarecum retras în spatele cortinei istoriei preocupat de adevăr şi meditînd asupra rolului intelectualului.

Tocmai pentru că relevă un anumit fel de implicare, aş reţine aici paginile în care Leon Volovici povesteşte întîmplări petrecute prin 1964, într-un sanatoriu de lîngă Braşov. Ajuns în sanatoriu, e obligat să stea lîngă un bolnav izolat de toţi ceilalţi, agresiv, plin de ură, ostil şi care nu putea să doarmă decît şezînd, sufocîndu-se, aşa încît se trezea imediat în propriul horcăit trezindu-i şi pe cei aflaţi în preajmă. Fireşte, e un context care instituie confesiunea. Or, povestea unui om e pentru Leon Volovici prilejul unei cunoaşteri, aşa încît dezavantajul devine şansă. Dar omul, ajuns acum o ruină, fusese şef de cuib legionar, aşa încît poveştile lui sînt nu o dată teribile, poate chiar umilitoare; ascultătorul suportă mai departe, fără să reacţioneze şi fără să-şi dezvăluie, brutal, identitatea. Nu-i vorbă, e ciudată relaţia care se stabileşte între cei doi, căci fostul legionar, care îi ura pe toţi bolnavii, se salvează povestindu-şi ororile cuiva care ştie să asculte. Să citim mai bine sfîrşitul poveştii, aşa cum ni-l spune Leon Volovici: „După două luni eu am plecat acasă, mi-am revenit, el a mai rămas acolo. [...] Îmi pare rău că pleci, zice, m-am legat de dumneata. Culmea e că avea lacrimi în ochi. Apoi: aş veni la Iaşi numai de dragul dumitale, aşa mi-a spus, dar nu pot, sînt prea mulţi jidani acolo. Aici, continuă Leon Volovici, a fost slăbiciunea şi laşitatea mea, de fapt, atunci trebuia să-i dau cu măciuca şi să‑i spun că şi eu sînt unul dintre ei. Ce s-ar fi întîmplat? Probabil că s-ar fi prăbuşit. Mi-a fost milă de el, l-am văzut cu lacrimi în ochi, şi am dat din cap”. N-aş încheia secvenţa aceasta fără să observ  diferenţa de atitudine din replica lui Sandu Frunză, cel căruia i se destăinuie Leon Volovici. „Probabil că eu aş fi avut tentaţia să-i spun şi să-l las în nebunia lui. Nu era un om recuperabil. Cred că i-aş fi spus şi apoi m-aş fi gîndit ce transformare de conştiinţă ar fi putut să aibă şi probabil aş fi scris despre asta. S-ar fi transformat în imaginaţia mea”, spune Sandu Frunză. Or, Leon Volovici, cel din 1964, dar şi cel de acum, refuză astfel de reacţii violent-cinice, brutale, în orice caz. Chiar şi verdictele sale, pornind de la experienţe uneori dezamăgitoare, sînt cumva temperate. Oricum, nu transformă experienţa unui om, cu toate crezurile lui nebuneşti, ea însăşi dureroasă, în obiect de studiu, în experiment pe care să-şi fundamenteze ulterior scrisul. Departe de Leon Volovici astfel de revanşe. Ce e mai interesant este că Leon Volovici îşi aminteşte o situaţie similară, aflată din scrisul lui Sadoveanu, pe care o trăise Ronetti-Roman, un apropiat al lui Eminescu şi Caragiale. În primul război mondial, revenit în casa lui Ronetti-Roman, în care fusese încartiruit, un ofiţer îi povesteşte fiului acestuia, care îl însoţea, ce noroc a avut cu gazda. Continuă Leon Volovici: „Chiar i-am spus de cîteva ori, zice ofiţerul, cum se poate ca un om ca dumneavoastră să stea aici, printre jidanii ăştia murdari?! Şi el ce ţi-a zis? îl întrebă Sadoveanu, consternat de gafa camaradului său. N-a spus nimic, zice, ofta şi se ţinea cu mîna în dreptul inimii. După care urmează încheierea lui Sadoveanu, foarte subtilă. Se întreabă şi el de ce a tăcut Ronetti-Roman? Un om care, în scris, ştia să polemizeze, purtase polemici foarte vehemente, de ce a suportat să vină un ofiţer imbecil să-l jignească în casa lui şi el să nu zică nimic. Din «superioritate morală», se întreabă Sadoveanu, sau din «laşitate atavică»? Acuma stau şi eu şi mă întreb – spune Leon Volovici mai departe – de ce nu i-am spus nimic legionarului? Lăsăm un semn de întrebare”, continuă el.

Or, nici superioritatea morală, nici laşitatea atavică nu sînt elocvente pentru profilul moral al lui Leon Volovici; oricum, nu reies din scrisul său, deşi, cine ştie?, poate scrisul va fi fiind el însuşi înşelător. Nu ne spune Leon Volo­vici însuşi că Ronetti-Roman era un polemist notoriu?! Ţin să cred, mai degrabă, că tăcerea lui Leon Volovici e consecinţa unei anume perspective asupra faptelor care devin – chiar în timpul desfăşurării lor, ce nu poate schimba trecutul – obiect de contemplat. În plus, parcă e teama de a nu produce suferinţă. La ce bun să spui un adevăr doar din dorinţa răzbunării?! El trebuie spus atunci cînd prin el lumea poate învăţa ceva. Din punctul acesta de vedere, adevărul trebuie spus şi Leon Volovici discută de cîteva ori despre ipostazele unui antisemitis­m neconştientizat, cumva nativ, înscris în chiar fiinţa oamenilor sau despre pervertirile produse de ideologia comunistă. Pe de altă parte, dacă Ronetti-Roman a tăcut, Leon Volovici se răzbună povestind pur şi simplu faptele. Or, abia a povesti pare să însemne pentru Leon Volovici a construi un sens, abia povestirea instituie destinul unei existenţe, al propriei existenţe, învestite astfel cu forţa de a lumina condiţia evreităţii în istorie.

Aşa încît, tema fundamentală a acestei cărţi – care trebuie citită tocmai prin prisma suportului moral angajat în interpretarea faptelor – e tocmai adevărul. Cartea lui Leon Volovici e un document moral, în care nostalgia pentru locurile Iaşului, de exemplu, luminează întrebările despre cine sîntem cu adevărat. Fără nostalgie, nici adevărul poate că n-ar mai fi părut atît de uşor de eliberat de zgura istoriei.

______________________