Reacţii imediate (despre Lifturi uitate si Concursuri literare insolite)

Lifturi uitate

Am intrat deunăzi în Casa Uniunii Scriitorilor şi privirea mi-a căzut pe uşile liftului din hol. Am avut dintr-odată o revelaţie. Liftul din Casa Uniunii Scriitorilor nu funcţionează mai mult de un deceniu. A încremenit pe vecie în fostul „bastion al democraţiei şi libertăţii”. „De ce oare?” m-am întrebat prima oară. „E atît de săracă Uniunea Scriitorilor că nu poate asigura funcţionarea unui ascensor?”

 Întrebarea aceasta mi se pare îndreptăţită chiar şi pentru faptul că mai toate încăperile Casei Scriitorilor sînt închiriate de instituţii impunătoare, prospere, ca Banca Europeană sau tot felul de birouri de avocaţi. Prin urmare, nişte bani Uniunea Scriitorilor are, atîta doar că nu se ştie cît anume. Impresia mea e că s‑ar putea renunţa cel puţin la nişte vizite inutile ale conducerii USM în străinătate care nu aduc nici traduceri, nici alte proiecte editoriale, şi atunci liftul ar putea reînvia ca printr-un miracol.

 De ce mă cramponez de acest lift? Din simplul motiv că există nişte scriitori mai vîrstnici pentru care urcarea scării e o mică problemă, iar biblioteca e la ultimul etaj al casei - la al cincilea. Unde mai pui că vreun chiriaş de la Banca Europeană ar putea să se întrebe ce Uniune a Scriitorilor e aceea care nu poate asigura funcţionarea unui lift după ce încasează o chirie bunicică? Şi, în definitiv, dacă tot există un lift în această clădire, de ce să nu funcţioneze? 

Concursuri literare insolite

Ştiaţi că, în Rusia, există un concurs literar insolit organizat de Serviciul Federal de Securitate? Vă asigur că informaţia e veridică. Scriitorii participanţi la concurs trebuie să prezinte texte care reflectă „la un nivel artistic înalt chipul colaboratorilor organelor de securitate, texte ce redau obiectiv activitatea organelor de securitate şi scriu despre problemele cotidiene ale colaboratorilor şi veteranilor securităţii”. Presupun că mulţi condeieri se vor repezi să-şi încerce forţele, de vreme ce premiile sînt măricele. Unde mai pui că destui scriitori  chiar au avut de-a face cu organele de securitate şi pot relata în cunoştinţă de cauză des­pre principialitatea şi intransigenţa instituţiei. Fireşte, oricît de obiectiv ar reda scriitorul activitatea organelor de securitate, el tot subiectiv va rămîne, dar se pare că pentru organizatorii concursului contează nu atît dihotomia obiectiv-subiectiv, cît faptul ca scriitorul să scoată în evidenţă importanţa securităţii ce trudeşte zilnic pentru binele poporului şi al ţării. Mă întreb dacă ar avea şanse să învingă la acest concurs scriitorii disidenţi de felul lui Bukov­ski  care cunosc bine moravurile acestei instituţii. Mă îndoiesc că perspectiva lor le-ar plăcea organizatorilor, dar nu cred că disidenţii ar participa la un asemenea concurs.

De ce nu ar organiza şi Serviciul de Informaţii şi Securitate al Moldovei un concurs similar? Cu un concurs de genul acesta, SIS-ul ar egala cu uşurinţă Uniunea Scriitorilor din RM şi chiar Ministerul Culturii, care nu se prea obosesc cu concursurile. Toată lumea ar avea de cîştigat. Pe de o parte, ar creşte autoritatea SIS-ului printre intelectuali – pătura socială cea mai suspicioasă, oscilantă, cîrcotaşă –  iar, pe de altă parte, scriitorii ar putea să abordeze o temă oarecum neglijată şi să obţină un premiu demn de luat în seamă. Căci scriitorii noştri scriu despre orice – despre ram şi neam, despre mamă şi patrie, despre copilărie şi moarte – numai despre SIS refuză să scrie. Păi, de ce să lăsăm într-un con de umbră activitatea acestor ostaşi ai ţării? Unde mai pui că SIS-ul moldovenesc ar avea din start un avantaj faţă de FSB-ul rusesc: ris­cul participării scriitorilor disidenţi la concurs ar fi cu totul neglijabil din simplul motiv că ei, aceşti disidenţi, nu prea există. Aşa că perspectiva literară asupra instituţiei ar fi probabil una luminoasă, optimistă, adică „obiectivă”.