Primele încercări

Iris Murdoch (Dame Jean Iris Murdoch) este un nume de primă mărime printre romancierii secolului XX. S-a născut la Dublin, în 1919, şi a murit în 1999. A scris peste douăzeci de romane, precum şi teatru şi lucrări filosofice. Opera sa e încununată de numeroase premii, printre care cel mai prestigios premiu literar britanic, Man Booker Prize (în 1978, pentru Marea, marea). În 2001, primul său roman, Prins în mreje (1954) a fost inclus de către American Modern Library printre cele  mai bune 100 de romane de limbă engleză din secolul XX. În 1987, i-a fost conferit titlul de Comandor al Ordinului Imperiului Britanic.

Publicului de limbă română îi este cunoscută de asemenea din romanele Castelul de nisip, Clopotul, Fiul cuvintelor, Oa­meni buni şi oameni de bine, Discipolul, Maşina de iubit, cea sacră şi profană, Fiul lui Bruno etc.

_____________

Harry, îmbrăcat într-un halat de casă din mătase neagră, stătea într-un fotoliu. Stuart stătea în picioare în faţa lui. Tocmai se întorseseră de la familia McCaskerville.

– Când eram de vârsta ta, eram un aiurit, spunea Harry. Eram un fel de absolutist nebun, din fericire n-am făcut nimic ireparabil din cauza asta. Eram un romantic, am rămas un romantic, căutam să devin mai bun, nu trăiam într-o stare de totală iluzie. Tu pari să fii blocat în interiorul unei concepţii pur teoretice despre tine însuţi, de bunătate, sau sfinţenie, sau ceva de felul ăsta, nu ştiu de unde-ai scos-o, că în şcoală nu te prea omorai cu religia, şi îi sacrifici un timp preţios, în care-ai putea învăţa ceva util. De ce nu vrei să studiezi în continuare ceva ca lumea, poţi să studiezi şi să te ocupi şi de ajutorarea săracilor. Impresia generală e că fugi de ceva greu către ceva uşor. Eşti un defetist, eşti fals. Renunţi la lume, fiindcă eşti conştient că n-o poţi conduce, nu poţi răzbi, ai vrea să fii un profesor de renume, un fizician influent, un mare filosof, dar arunci toate astea la gunoi, sau fugi de ele, ţi-ar plăcea să descoperi cum ai putea arunca lumea în aer, dar n-o să reuşeşti niciodată, aşa că singurul mod în care o poţi distruge e să te faci că renunţi la ea. N-am dreptate?

– Nu prea cred, răspunse Stuart.

– Tu nu eşti altruist şi umil, eşti bolnav de putere, un soi de Hitler moral. Dacă ai fi artist, te-aş înţelege, eu mi-am terminat studiile şi m-am ţinut serios de ele, dar la sfârşit mă interesa numai ceea ce puteam eu inventa integral, de unul singur. Asta te face artist, dorinţa de a fi Dumnezeu. Şi tu vrei să fii Dumnezeu, poate că până la urmă nici nu ne deosebim aşa de tare, dar nu eşti artist, îţi lipseşte imaginaţia, şi asta-i calea cea mai sigură spre dezastru. Poate că vrei să fii persecutat... dar sigur nu vrei să ajungi un nevrotic căruia să-i plângi de milă, nu-i aşa?

– Asta în nici un caz, spuse Stuart.

– Cât despre renunţarea la sex, asta nu se poate, tot ce poţi face e să-l respingi şi să devii obsedat de el! Lumea o să creadă că eşti impotent sau anormal sau homosexual reprimat. Sau poate că aştepţi iubirea perfectă, eşti cavalerul fără pată şi prihană care va fi demn de prinţesa lui, vreo Valkyrie virginală! Fantezia ta religioasă e pur şi simplu fantezie sexuală mascată. Nu poţi face jurământ de celibat de unul singur, nu există aşa ceva, o să ajungi să suferi îngrozitor, până la urmă o să sari pe cineva şi după aia o să te simţi vinovat şi toată treaba o să fie compromisă urât şi definitiv. Tu eşti ca mine, Stuart, eşti plin de senzualitate, îţi dă afară pe urechi, nu eşti sincer cu tine însuţi, nu te-ai autoexaminat suficient.

– Ştiu cum e cu senzualitatea, răspunse Stuart, adică ştiu că face parte din firea mea, dar pentru mine ăsta-i pur şi simplu un stil de viaţă.

– N-o să te poţi ţine de el.

– Nu văd de ce nu. Mulţi bărbaţi reuşesc, de exemplu, cei care intră direct din şcoală într-un seminar teologic, fără să se mai bage deloc în... în toată chestia asta.

– Toată chestia asta! Tu vezi sexul ca pe o groapă plină de murdărie şi degradare! Vrei să rămâi inocent, să nu fii ca noi, ăştilalţi. Bănuiesc că pe mine mă vizezi, vrei să fii cât mai deosebit de mine. Bănuiesc că mă consideri un fel de maniac sexual. Nu puteam ascunde totul de tine când erai copil, îmi amintesc şi acuma mutrişoara ta palidă cum mă judeca. Ai rămas cu imaginea din copilărie a unor lucruri pe care nu le poţi înţelege. Fantezia asta a ta mă doare îngrozitor. Îţi dai seama?

– Uite, tată, spuse Stuart, n-am nimic cu tine. Ştiu la ce te referi cu amintirile din copilărie... dar n-are nimic de-a face cu tine, şi eu unul n-aş putea să vreau să-ţi fac rău.

– În mod inconştient ai putea.

– Eu nu cred în asta. Eu încerc să mă înţeleg pe mine în­sumi. Dar, într-un fel, nici nu-i aşa de important să mă înţeleg pe mine. E altceva, ceva fundamental şi absolut...

– Dar asta-i simplă superstiţie, la fel de rea cum e credinţa în Dumnezeu, or tu spui că nu crezi în Dumnezeu! Oricum, şi ceea ce e fundamental poate fi rău sau haotic.

– Asta n-are cum să fie aşa! ripostă Stuart.

– Îţi admir încrederea. Ar fi trebuit să continui cu filosofia. Vrei pur şi simplu să fii admirat şi venerat! De ce ai făcut cunoscut faptul că ai renunţat la sex, sau, mai exact, că n-ai făcut niciodată sex, dacă ceea ce spui tu e adevărat? Nu poţi declara că o să trăieşti toată viaţa fără el, asta-i o adevărată minciună, e curată lăudăroşenie, de ce măcar nu ţi-ai ţinut gura?

– N-am făcut eu cunoscut faptul ăsta, se apără Stuart. Alţii l-au făcut. Şi eu regret. Dar cineva mi-a pus o întrebare directă, iar eu i-am răspuns.

– Nu poţi să minţi. Ceea ce contează e minciuna din suflet. Nu vezi că nu te poţi descurca singur? Firea omenească are nevoie de instituţii. Vorbeşti despre bărbaţii care intră la seminar. Atunci de ce nu faci şi tu asta, să te faci preot, să intri în oastea sfântă? Nu mi-ar plăcea deloc să te ştiu acolo, dar măcar ar căpăta totul un sens. De ce nu te duci la biserică, la oricare, să ceri ajutor, să ceri îndrumare?

– Tocmai asta nu pot să fac, îi răspunse Stuart. Nu mă pot duce la biserică. Nu împărtăşesc credinţa oamenilor ălora.

– Nici dintre ei n-o mai împărtăşesc mulţi în ziua de azi. Dar ar putea să te trezească un pic la realitate, să-ţi zgâlţâie un pic mândria. Nu te poţi descurca singur, fără o teorie generală, sau fără o organizaţie, sau fără Dumnezeu, sau fără alţi oameni. Un om cu o gândire religioasă trebuie să aibă un obiect, or tu n-ai niciunul!

Stuart fu izbit de această remarcă şi căzu pe gânduri.

– Depinde ce înţelegi prin obiect, spuse el în cele din urmă.

– Toate astea-s numai din cauză că ai constatat că n-o să ajungi niciodată un mare gânditor, cred că vanitatea rănită îi împinge pe oameni să facă prostii. Sau poate că nu-i chiar o prostie. Ai ales cel mai înalt hedonism, vei fi un fals om bun, am cunoscut şi eu câţiva dintr-ăştia, sunt o frăţie secretă. Renunţă la lume, trăiesc în sfântă sărăcie, doar că, într-un fel sau altul, au tot ce le trebuie din punct de vedere material, trăiesc pe spinarea prietenilor bogaţi... la naiba, uite, acuma eu te întreţin pe tine, şi ăsta-i numai începutul. Şi le merge, oamenii îi privesc ca pe nişte fiinţe superioare, îi respectă, aleargă la ei, le poartă de grijă, îi răsfaţă, sunt gentlemani, evident... iar ei se învârt de colo-colo cu zâmbete serafice şi cu vorbe pline de miez şi cu sfaturi pioase, bucurându-se de necazurile tuturor, trăind în belşug, distrându-se grozav, admiraţi şi iubiţi, o, mult mai presus de noi, păcătoşii de rând. Te asigur eu că le place viaţa, spre asta-şi îndreaptă eforturile, ei au un obiect foarte clar, se iubesc pe ei înşişi, şi sunt şi inteligenţi. Doamne, şi cum mai zâmbesc, au nişte zâmbete înţelegătoare, înduioşătoare, vulnerabile, dovedind atâta uitare de sine!

Stuart zâmbi, apoi râse de-a binelea.

– Trebuie să-ţi mai asumi şi riscuri, spuse el.

– Ăsta-i singurul lucru omenesc pe care l-ai spus!

– Iartă-mă că trăiesc pe socoteala ta acuma, o să mă mut în curând.

– Isuse, dar nu asta contează. Mă rog, e un deranj, dar nu asta contează. O să se termine totul cu jale mare, o să-ţi risipeşti cei mai buni ani, o să te întorci în grabă la studiu când o să fie prea târziu, Doamne, ce rău o să-ţi mai pară. Nu-i aşa că n-ai de gând ca pe la patruzeci de ani să ajungi un prăpădit oarecare, cu o leafă de mizerie sau vreun soi de vagabond care trăieşte într-un cort? O să fii un nimeni, n-o să te mai întorci, să nu-ţi închipui c-ai să poţi! Nu-mi doresc decât să reuşesc să te conving să mai amâni un pic. Ce-ar fi să călătoreşti? Orice care ţi-ar mai putea da şi alte idei. Du-te să vezi lumea, suport eu cheltuielile. Nu vrei să mergi în Nepal, nu vrei să mergi la Kyoto, să vizitezi mănăstirile din Thailanda?

– Nu, de ce?

– Asta fac în ziua de azi tinerii cu deziluzii de ordin religios, nici măcar modelul ăsta nu-l poţi urma. Măcar ar fi ceva exotic, ai putea învăţa ceva. Tu pari să vrei să trăieşti o viaţă de o simplitate frustă. Dar nu poţi. Mai târziu o să capotezi. Şi atunci o să fii în stare de cine ştie ce grozăvie.

– Nu cred chestiile astea, îl contrazise Stuart. Vorbeşti sub imperiul emoţiilor.

– Planul tău religios e pur şi simplu un plan sexual, e sex prin alte mijloace.

– Bine, bine, făcu Stuart.

– Eşti un... Ce-ai zis? Ce e bine?

– Nu-mi pasă dacă lumea-i zice sex, problema e dacă pot s-o fac, nu cum i se zice.

– Mă scoţi din minţi. Lua-te-ar naiba, eşti tânăr. Aş vrea să mai am anii tăi. Tocmai pentru că eşti tânăr şi în putere, simţi că eşti pur... e o iluzie, Stuart! e numai şi numai abstracţiune. Nu pot să stau şi să mă uit cum dai cu piciorul la toate, cum dai cu piciorul la ceea ce-mi doresc eu aşa de mult şi nu mai pot avea, la tinereţe, la tinereţe. Of, la naiba. Şi tu faci un asemenea tărăboi moralist şi mai eşti şi convins că numai tu ai dreptate!

– Cred că tu faci tărăboi, nu eu.

– Ai putea măcar să faci şi tu ceva util, să vorbeşti cu amărâtul de Edward.

– O să vorbesc în seara asta, promise Stuart roşind.

– Thomas zicea odată că oamenii atinşi de o suferinţă extremă sunt ocoliţi de toată lumea. El ştie cel mai bine. Nu s-a ocupat deloc de bietul băiat. Dacă mă gândesc mai bine, nu mai sta de vorbă cu Edward, o să ţi se pară că-i de datoria ta să-l culpabilizezi. Pleacă, du-te la culcare.

– Tată, nu fi furios pe mine.

– Nu sunt furios pe tine, ba sunt, dar nu contează, nimica nu contează, ia-o din loc.

(...)

După ce Harry îi spuse să plece, Stuart urcă la etaj şi bătu la uşa lui Edward. Se vedea lumina aprinsă. Nu primi răspuns. Intră.

Stuart se întâlnise, bineînţeles, cu Edward după moartea lui Mark Wilsden şi mai schimbase câte o vorbă cu el, dar o „discuţie” cu fratele lui nu avusese. Fusese ocupat să-şi încheie conturile cu viaţa de student, să se mute, să-şi pună ordine în gânduri. În tot răstimpul ăsta nu avusese nici un mentor şi nici un prieten apropiat. Îşi reproşa că nu încercase să se întâlnească cu Edward, care arăta clar că nu vrea să stea de vorbă cu el.

Edward, în pijama, stătea pe pat şi citea o carte. Arăta diferit, schimbat, împuţinat. Faţa i se îngustase, era contractată şi pătată. Îi apăruseră riduri pe frunte şi în jurul ochilor, pielea frunţii i se adunase într-un nod deasupra nasului care i se făcuse subţire şi ascuţit. Când îl văzu pe Stuart, se încruntă iritat şi se întoarse la cartea lui cu aerul că e hotărât să-şi vadă vizitatorul plecând cât mai repede.

– Ce e? întrebă el.

– Putem sta un pic de vorbă?

– Despre ce?

– A... despre unele chestii...

– Ce chestii?

Stuart îşi aruncă ochii prin camera lui Edward. Pe pereţi erau rafturi cu cărţi, postere franţuzeşti, iar pe scrin o azalee roz. Podeaua şi toate suprafeţele plane erau acoperite cu hainele lui Edward, amestecate cu scrisori, unele dintre ele nedesfăcute. Dădu deoparte cămaşa şi pantalonii lui Edward de pe un scaun şi se aşeză lângă pat.

– Ţi-e suficient de cald, nu vrei o sticlă cu apă fierbinte?

– Nu. Mă simt bine aşa.

– Ce citeşti?

Edward îi arătă cartea, o ediţie ieftină a unui thriller:

– Harry mi-a mai adus câteva dintr-astea.

– N-ar trebui să citeşti aşa ceva, spuse Stuart.

În loc să se enerveze, Edward răspunse destul de rezonabil:

– Nu pot citi nimic altceva, nimic altceva nu-mi reţine atenţia. Ce-mi sugerezi să citesc, Biblia? întrebă el ironic, aşezându-şi pernele.

– Păi de ce nu, aşa, câte-un pic, din când în când. Voiam să zic... romane bune... de exemplu...

Nefiind cititor de beletristică, nu-i veni pe moment în minte nimic potrivit.

– Să nu mi-l propui pe Proust... mi s-ar face greaţă, m-aş îneca şi aş muri. Nu că ar avea vreo importanţă, oricum sunt deja mort. Lasă-mă, Stuart, e un capitol interesant.

– Mai stau un pic, dacă nu te superi. Ce plantă frumoasă ai. Ce e? Parcă-i un copăcel.

– E o azalee, mi-a adus-o Midge ieri. Mi-a adus şi nişte bomboane de ciocolată. Nu-ţi plac bomboanele de ciocolată, nu-i aşa? O să le arunc.

– Ai stat de vorbă cu Midge?

– Sigur că nu, se vedea pe ea că se simte tare încurcată, voia numai să facă un gest virtuos şi s-o ia din loc. Nici nu mă mir. Sunt un cadavru care pute. Putrezesc particulă cu particulă.

– Nu mai vorbi aşa, spuse Stuart. Ce ai, ce ai?

– N-are nici un rost să stai de vorbă cu mine, insistă Edward. Lasă-mă-n pace, te rog. Nu mai sunt decât o maşină. Îmi spun în sinea mea aceleaşi lucruri de o mie de ori pe zi, văd aceleaşi lucruri, fac aceleaşi lucruri. Nu mă poate ajuta nimic, nimic.

În timp ce spunea aceste cuvinte, pe faţă îi apăru un zâmbet foarte ciudat, ca o grimasă stranie, cu totul altfel decât zâmbetul lui obişnuit.

Pe Stuart îl trecură fiori:

– Nu-ţi face din suferinţă un scop în sine. Trebuie să poţi face ceva, vreo mişcare inspirată...

– Nu pot să mă mişc.

– Trebuie să găseşti un refugiu...

– O, am deja un refugiu, ura, am o ocupaţie, urăsc pe toată lumea, îl urăsc pe Harry, te urăsc pe tine. Mi-a fost silă de cina aia oribilă, de toate zâmbetele alea false, de toată vorbăria aia mincinoasă. Uram hainele pe care le purtau femeile alea şi mirosul feţelor lor. E adevărat însă ce spuneau ei, că nu există nimic profund, că lumea devine din ce în ce mai absurdă, că totul se sfârşeşte, că toate or să se prăbuşească în iad şi-or să ardă şi-or să crape, şi îmi pare bine. Eu oricum ard deja în iad. Sufletul meu s-a dus, eu nu mai am suflet în mine, a ars de tot.

– Dar ce-i, de fapt, focul ăsta? Vinovăţie, te simţi vinovat?

Edward azvârli  cartea cât-colo:

– Pleacă odată şi nu te mai distra făcându-mă pe mine să sufăr! strigă el. Mă zgârii pe nervi de-mi vine să ţip... tot ce spui parcă-mi răsuceşte un cuţit în rană...

– Iartă-mă, nu vreau decât să înţeleg, vreau numai o direcţie. Suferinţa asta perpetuă nu-i bună, nu-i ceva veritabil. Nu vreau să-ţi spun să ieşi din ea şi gata, că nu poţi. Nu-i ca o ghicitoare cu o soluţie magică. Trebuie să te gândeşti la ce s-a întâmplat, dar încearcă să te gândeşti un pic mai limpede. O să arzi în continuare, dar agaţă-te şi de altceva, găseşte ceva bun, undeva, oriunde, ţine-l aproape, ia-l cu tine în foc...

– Singurul lucru pe care nu l-a făcut diavolul, spuse Edward, care se calmase subit. Da. Dacă diavolul nu reuşeşte să-l găsească, sunt convins că n-o să reuşesc nici eu. Vezi tu, nimic nu se mai leagă, nimic nu mai are sens, în durerea extremă nu se mai poate, nu mai există posibilităţi. Ştii ce-am descoperit? Nu există moralitate, nici centru, din moment ce vinovăţia poate să existe în afara lui, pe cont propriu. Tu nu ştii cum e durerea asta. Cuvintele nu ajută, numele nu ajută nici ele, vinovăţia, ruşinea, remuşcările, moartea, iadul, la nivelul la care am ajuns eu să fac deosebirile, toate astea nu există, conceptele nu există. Mă trezesc dimineaţa şi aud păsărelele cântând, şi pentru o secundă uit, pe urmă iar mă scufund într-un întuneric lichid, totul e negru, toţi oamenii sunt diavoli care mă pun la cazne, voi, în seara asta, şi maică-sa care-mi trimite scrisori şi...

– Mama lui Mark?

– Da, îmi trimite scrisori în care mă acuză de crimă, cam la două-trei zile mai primesc câte una. Ar fi tare bucuroasă dacă ar şti cât sufăr.

– I-ai răspuns?

– Sigur că nu. O urăsc. Nici nu mai citesc scrisorile alea mizerabile. Uite, chiar la picioarele tale, două pe care nici nu le-am deschis. Am vrut să le ard. Aş vrea s-o pot arde pe ea.

– Ar trebui să le citeşti.

– Ca să mă pedepsesc singur?

– Nu. Poate că s-a răzgândit, poate că-i pare rău de scrisorile alea şi-ţi scrie să-ţi spună şi ţie. E înnebunită de durere. S-ar putea ca dintr-o dată să aibă nevoie de tine.

– Vrei să mă faci să-mi fie milă de ea. Ea mă blestemă, o blestem şi eu pe ea.

Stuart ridică o scrisoare de jos şi i-o întinse lui Edward. Acesta o deschise, aruncă o privire pe ea şi i-o dădu lui Stuart:

– Vezi, cu asta trăiesc eu.

Stuart citi începutul scrisorii:

Mi-ai ucis copilul pe care-l iubeam, el avea încredere în tine şi tu l-ai omorât, i-ai frânt trupul şi i-ai vărsat sângele, e mort acum şi toată fericirea şi bucuria mea sunt moarte şi ele şi or să zacă pe vecie cu oasele frânte, într-o baltă de sânge, şi n-or să mai trăiască niciodată, n-am să-mi mai ridic niciodată capul, mi-ai ucis bucuria...

Puse scrisoarea înapoi în plic şi-i dădu drumul pe podea.

– Da. E nebună de suferinţă, ca şi tine. Bănuiesc că în timp ce le scrie simte un fel de uşurare automată, ca atunci când plângi. Cred c-ar trebui să-i scrii ceva, câteva rânduri, s-ar putea să fie o mică schimbare pentru ea.

– Of, cară-te, du-te la dracu, nu-nţelegi nimic! Nu sunt un ucigaş, n-am vrut, sau tu crezi c-am vrut... tu nu poţi să înţelegi, nu ştii cum e să fii în pielea mea...

– Ed, nu mai continua aşa, spuse Stuart, încearcă ceva. Stai jos, nemişcat, şi încearcă să-ţi linişteşti mintea, respiră calm, spune nişte cuvinte, cu voce tare, calm.

– Ce cuvinte?

– Orice, o rugăciune, de exemplu, sau numai „gata”, sau „ajutor”, sau „pace”.

– Cuvintele fără gânduri nu se înalţă niciodată la ceruri.

– Eu nu sunt aşa de sigur, îl contrazise Stuart, vezi doar ce s-a întâmplat până acuma. Dacă regreţi ce-ai făcut, atunci suferă cu rost. Nu urî, alungă-ţi resentimentele, spune „gata” unora dintre gânduri, păstrează-ţi intenţiile curate, trăieşte-ţi durerea în linişte, liniştea e bună, întinde mâna şi atinge lucrurile uşor, alte lucruri, lucruri nevinovate – poate să-ţi pară artificial, ca un ritual – ca atunci când te trezeşti dimineaţa şi auzi păsările cântând, agaţă-te de cântecul lor după ce-ţi aminteşti şi gândeşte-te pur şi simplu „păsările cântă” şi ţine gândul ăsta afară din întuneric, măcar o secundă.

– Ce folos de-o secundă, abia face întunericul mai întunecat.

– Găseşte ceva bun oriunde şi agaţă-te de el ca un terrier. Încearcă să te rogi, spune „mântuieşte-mă de cel rău”, spune că te căieşti, cere ajutor, o să-l primeşti, trebuie să-l primeşti, găseşte o lumină, ceva ce întunericul să nu poată întuneca. Trebuie să existe ceva ce ai, ceva ce poţi avea, un poem, un pasaj din Biblie, Isus, dacă El mai înseamnă ceva pentru tine. Lasă-ţi durerea să-şi urmeze cursul, dar găseşte ceva care s-o atingă ca o rază ce vine de afară, din locul acela...

– N-are nici un rost, spuse Edward, tu vorbeşti pentru tine, te intoxici pe tine însuţi cu retorică pioasă. Tu trăieşti într-un fel de loc pustiu, ca în copilărie, nu ştii ce înfiorătoare e lumea, cum e să-ţi fie toată mintea copleşită fără speranţă de întuneric şi de stricăciune. E ca un cancer, de care o să şi mor, probabil, foarte curând.

– Sau aşază-ţi ochii pe ceva, insistă Stuart, pe orice, pe orice lucru de pe lumea asta, pe azaleea asta, de exemplu...

– O, pleacă, du-te dracului, şi ia şi planta aia afurisită cu tine, că altfel dau cu ea de pământ şi-o calc în picioare! Dacă vrei să mai trăiască, ia-o de-aici, du-o de-aici, şi du-te şi tu de-aici, o, Doamne, măcar de-aş putea plânge. De ce-ai venit aici să caşti gura la mine?

– Sunt fratele tău şi te iubesc.

– Nu eşti fratele meu şi nu m-ai iubit niciodată, niciodată, niciodată, niciodată, eşti un mincinos. Ai fost întotdeauna gelos, ai stat mereu şi-ai ţinut socoteala... Pleacă, mi-e silă de prezenţa ta, mă sufoci, şi ia şi planta asta scârboasă cu tine, altfel o omor!

Toată faţa îi era acum încreţită şi congestionată de o grimasă de ură şi furie, ca o mască primitivă dintr-un muzeu.

Stuart se ridică. Se duse la rafturile cu cărţi şi le cercetă. Scoase o carte, Biblia, şi o puse pe scaunul de lângă patul lui Edward. Apoi luă azaleea.

– Bine, o iau cu mine acuma, dar o s-o aduc înapoi. Nu fi supărat pe mine. Iartă-mă. Noapte bună, Edward.

În timp ce închidea uşa, auzi Biblia izbindu-se de ea şi căzând cu zgomot pe podea.

Traducere de Anca Dan

1