Alexandra Rosseti: între mit şi adevăr

1. Cele mai luminate minţi ale Rusiei, poeţii clasici i-au dedicat poeme inspirate, au elogiat-o într-un mod în care numai înalţii prelaţi au fost cântaţi şi preamăriţi. Gogol a numit‑o „perlă între toate femeile ruse”. Nu a fost în Rusia primei jumătăţi a secolului al XIX-lea un scriitor, care să nu se fi mândrit sau să nu fi râvnit să se numere printre favoriţii ei. Puşkin a numit-o „spaima cavalerilor de la curtea imperială” pentru spiritul critic şi judecăţile ei adesea caustice. Şi ea a ştiut să aprecieze oamenii după merit. „N-am cunoscut în viaţa mea un om mai inteligent decât Puşkin”. Tot ea a deplâns moartea absurdă a celui mai mare poet rus. La 24 aprilie 1837, îi scria cu durere lui Jukovski: „Un loc din rândurile noastre e gol şi nimeni nu-l va suplini”. Aceste cuvinte s-au dovedit profetice.

Avea un nume exotic: Alexandra Rosseti (Rosset), după căsătorie – Smirnova-Rosseti.

Cine este şi cum a  apărut în mediul rusesc această figură feminină, luminoasă şi charismatică, care a trecut ca un miracol, ca o rază de lumină prin viaţa celor mai mulţi scriitori ruşi contemporani cu ea?

2. Tatăl ei, Iosif sau Osip Rosseti, a fost aghiotant al cneazului Grigory Potiomkin, feldmareşal, primul guvernator al Novorusiei, adică al stepelor riverane Mării Negre, cucerite de Ruşi de la Turci. Pentru serviciu exemplar şi eroism ieşit din comun, manifestat în luptele de sub zidurile cetăţilor Oceakov şi Ismail, Iosif Rosseti a primit de la cneaz moşia Kuialnik pe râuleţul Tiligul. Pentru virtute militară a fost decorat cu ordinul Sfântul Gheorghe şi cu o medalie de aur.

Există mai multe versiuni ale biografiei lui Iosif Rosseti.

Una aparţine chiar fiicei sale Alexandra, care scria în memoriile ei: „Tatăl meu, „chavalier de Rosseti”, e emigrant francez dintr-o provincie de la frontiera cu Elveţia”. Venind în Rusia, el a îmbrăţişat cariera militară1. Fiica îi atribuie părintelui său o genealogie aristocrată, un neam vechi cu blazon, o ramură de conţi Rosseti din provincia Dauphinée. Valurile revoluţiei franceze din 1789, scrie Alexandra Rosseti, au ajuns până la castelul familiei Rosseti, lăsându-l în ruine, averile au fost confiscate, rudele omorâte de iacobini. Printr-un concurs favorabil de împrejurări, un vlăstar din neamul Rosseti, adică Iosif, ar fi rămas în viaţă, refugiindu-se în Rusia, unde a servit în oastea ţarului pe durata războaielor ruso-turceşti.

Documentele vremii, însă, nu confirmă această traiectorie a familiei Rosseti. Iosif şi-a făcut apariţia în Rusia înaintea revoluţiei franceze, în 1787, şi a participat la asediul cetăţilor Oceakov şi Ismail. În 1802, ducele Armand Jean de Richelieu l-a atras în campania de valorificare a teritoriului din nordul Mării Negre, prin construcţia portului şi oraşului Odesa. El a venit în Rusia nu din Franţa, ci din Ţările Române împreună cu cneazul Potiomkin. În ultimii ani ai vieţii, Iosif Rosseti a fost şef al carantinei din Malorusia, un post destul de modest în ierarhia gubernială. Toate documentele îl atestă cu numele Rosseti. Dar în copiile actelor perfectate după moartea lui litera „i” de la sfârşitul numelui e corectată cu altă cerneală în semnul tare „ъ”.

Contele Louis Rechechoir, o rudă a ducelui Richelieu, care, de asemenea, participase la construirea Odesei, l-a cunoscut bine pe Iosif Rosseti. În memoriile sale publicate la Paris, în anul 1889, el aminteşte de prietenul său într-o remarcă: „Rosseti e italian de origine şi exercită (la Odesa) funcţia de şef de carantină”2.

Istoricul şi scriitorul român Radu Rosseti, în ale sale Amintiri, confirmă legătura Rossetiştilor cu Genova italiană.

Anume din această cetate medievală, în secolul al XII-lea, un oarecare Ion Rosseti a emigrat la Constantinopol şi a pus bazele unei mari dinastii de demnitari. După căderea Constantinopolului (1459), Rossetiştii au pornit pe drumul pribegiei, ajungând în Ţările Române.

Descendenţii acestei familii au dat Moldovei un număr impresionant de personalităţi politice, care au umplut cronicile cu faptele lor, bune şi rele, precum acel Iordache Russet, „matca tuturor răutăţilor”, cum îi zicea Ion Neculce, mare vistier sub Constantin Cantemir şi sub fiul său Antioh, imortalizat sub chipul Pardosului în Istoria Ieroglifică, unde apare cu aceeaşi figură de intrigant şi nestatornic („Pardosul şi toată seminţia lui credinţă n-are”).3

3. Originea a fost o problemă constantă a fiilor şi a nepoţilor lui Iosif Rosseti, pentru că în Rusia cariera socială era posibilă doar prin dovezi ale descendenţei din „rude mari împărăteşti”. E lesne de înţeles de ce Alexandra Rosseti, în memoriile sale, a construit strămoşilor ei o genealogie fantezistă.

În tinereţe, Alexandra însăşi purta numele Rosseti, uneori i se zicea şi Rozeti. Puşkin îi spunea pe numele iniţial al tatălui ei. „Rosseti cea cu ochi negri”.

Poetul Piotr Veazemski a pus punctul pe „i”:

Nu-i nici Rosetti,

Nici Rozeti –

Rosseti este ea.4

Involuntar, în aceleaşi memorii ale sale, Alexandra Rosseti aduce dovezi privind originea românească a tatălui ei, Iosif Rosseti. Amintindu-şi de primii ani ai vieţii sale, ea redă un episod parcă neînsemnat la prima vedere, dar care aruncă o rază de lumină asupra genealogiei atât de misterioase a lui Iosif Rosseti: „Auzeam adesea, cum tatăl meu discuta cu ducele Rishelieu despre cneazul Cantemir, iar când am întrebat cine a fost Cantemir, părintele meu nu mi-a dat un răspuns răspicat, ci m-a sfătuit să mă duc la joacă, căci aceasta nu trebuie să mă intereseze”.5

Cum putea un pribeag francez pripăşit în Rusia să discute cu un alt nobil francez despre domnitorul nostru?

Nu putem trece cu vederea un fapt curios legat de peripeţiile postume ale cneazului Potiomkin şi ale aghiotantului său Iosif Rosseti. După mulţi ani de la trecerea lor în lumea umbrelor, destinul le-a hărăzit o întâlnire … în muzeul de ateism din Herson. Scriitorul rus Boris Lavreniov, originar din Herson, menţionează cu legitimă indignare că rămăşiţele pământeşti ale cneazului au fost împărţite în trei părţi şi depuse pe la 1830 în trei vitrine, însoţite de trei inscripţii: „Craniul lui Potiomkin, amantul Ekaterinei II”, „Oasele lui Potiomkin, amantul Ekaterinei II”, cea de a treia: „Fragmente din hainele lui Potiomkin, amantul Ekaterinei II”.

Iosif Rosseti a avut mai mult noroc după moarte: corpul nu i-a fost divizat în mai multe exponate, în schimb inscripţia de pe sarcofagul lui e mai degrabă un comentariu deşănţat: „Aici se află corpul domnitorului moldovean Iosif Rosset. Clerul rus corupt, ademenit de mită, a permis înmormântarea unui musulman în curtea catedralei ortodoxe”.

Coborînd în cavoul lui Rosseti, scrie Boris Lavreniov, ateiştii înveteraţi au văzut pe fruntea lui Rosseti un acoperământ asemănător cu turbanele musulmane şi s-au gândit că au în faţă un adept al profetului Mahomet.6

Aşa a fost atestat el de ateiştii agresivi în anul 1930.

Maniera, foarte subtilă, în care Alexandra Rosseti polemiza în memoriile sale cu ţarul Nicolai I, care o considera „valahă”, reprezintă, evident, o diversiune literară: „El, ţarul, crede că eu provin din valahi, care au şi ei un neam cu nume Rosseti. La Herson este chiar un mormânt al unui conte pre nume Rosseti”.7 Dar anume în acest mormânt a fost înhumat tatăl ei, Iosif (Osip) Rosseti, (numele Rosset a apărut ulterior). Adică e vorba de acel cavou devastat de ateiştii proletcultişti, care au trezit indignarea scriitorului Boris Lavreniov.

Falsificările memoralistei nu cunosc nici o îngrădire. Ea scrie că tatăl ei a venit în Rusia din provincia franceză Dauphinée, unde îşi aveau domeniile regii francezi. Tot acolo, după părerea ei, s-ar mai fi păstrat ruinele unui castel al Rossetiştilor, incendiat de insurgenţi la 1789. Alexandra Rosseti aminteşte de o bibliotecă cu blazon a familiei Rosseti (trei trandafiri pe fundalul unui scut de argint) şi afirmă tranşant că mama cardinalului Fleris era un lăstar din arborele genealogic al Rossetiştilor – familie care a dat Franţei un cardinal – August de Rosset.8

Memoralista a fabulat intens pe seama originii nobile a tatălui ei. Or, nimic din aceste afirmaţii nu s-a adeverit documentar. Apropo, din memorii nu avem cunoştinţe dacă, trăind mulţi ani în Franţa, fiica lui Iosif Rosseti ar fi vizitat măcar o singură dată acele locuri din provincia Dauphinée, unde, în viziunea ei, ar fi trăit tatăl ei şi numeroasele lui rude. (…) Falsurile din notiţele ei au fost dictate nu de vanitate, ci de prejudecăţile vremii şi de mediul pretenţios şi afectat al curţii împărăteşti, unde aveau trecere numai progenituri din sferele cele mai înalte ale aristocraţiei, îndeosebi din Franţa.

4. Oricare ar fi fost traiectoria vieţii lui Iosif Rosseti, des­cendent din neamul de boieri români, cert rămâne că, în anul 1809, în familia lui s-a născut fiica Alexandra, care, peste ani, a devenit una dintre marile doamne ale Sankt-Petersburgului.

Printre admiratorii ei erau figuri ilustre ale vieţii politice şi literare ruse. Ea atrăgea atenţia tuturor prin inteligenţă, farmec, frumuseţe şi mister. Iosif Rosseti plecă la cele eterne, înainte de a fi avut fericirea să-şi vadă fiica în toată strălucirea maturităţii. Tatăl vitreg al Alexandrei, înaltul demnitar de carieră militară, I.C. Arnoldi, italian de origine, a avut grijă ca fiica adoptivă să-şi facă studiile la prestigiosul Institut Ekaterinski, care avea un corp didactic cu un potenţial ştiinţific impresionant. Printre conferenţiari figura numele lui K. F. Gherman, mare specialist în domeniul statisticii, poetul P. Pletniov, care i-a rămas prieten fidel pentru toată viaţa, ş.a.

Anii de studii au trecut fulgerător şi tânăra de 17 ani, Alexandra Rosseti, s-a pomenit la răspântie de drumuri. Părinţii săi naturali nu erau în viaţă, tatăl vitreg nu se afla în relaţii bune cu ea, un unchi pe linia mamei, D. Lorer, care i-a moştenit averea, a refuzat s-o primească, alt unchi, decembrist, aştepta sentinţa în cetatea Petropavlovsk…. La un moment dat, Maria Feodorovna, soţia ţarului Nicolai I, i-a propus nurorii sale, kneaghinei Elena Pavlovna, s-o primească la palat, dar aceasta din urmă a refuzat categoric sub motiv că tânăra are o origine obscură. Insulta a durut-o nespus. Mândria Alexandrei a fost călcată în picioare.

Pentru a linişti spiritele, soţia ţarului s-a adresat autorităţilor Odesei pentru a-i furniza noi date biografice ale părinţilor Alexandrei Rosseti. Adeverinţa sosi la Sankt-Petersburg peste o lună, după care în faţa absolventei Institutului Ecaterinski s-au deschis uşile palatului imperial. Timp de 6 ani ea a fost domnişoară de onoare nu a Elena Pavlovna, ci a înseşi împărătesei Maria Feodorovna.

Fiecare om îşi are undeva „jumătatea” sa. La 29 iulie 1831, poetul Puşkin scria în agenda personală: „Acum trei zile împărăteasa (Maria Feodorovna) l-a născut pe marele cneaz Nicolai. În ajun, ea i-a permis domnişoarei Alexandra Rosseti să se mărite”.9

Diplomatul Nicolai Smirnov era un nobil putred de bogat, dar nu prea inteligent, deşi unii contemporani recunosc că nu îi lipsea spiritul practic. Soţia Alexandra i-a adus drept zestre farmecul şi frumuseţea ei, dar şi multă înţelepciune. Soţul a întărit toate aceste virtuţi cu un fundament economic (moştenise de la părinţi 22 000 de desetine de pământ şi o casă în Sankt-Petersburg). Nunta s-a jucat la Palatul de Iarnă, în ianuarie 1832. În anii de după nuntă, Nicolai Smirnov avansă pe linie ierarhică, devenind maestru de ceremonii al curţii imperiale. Lipsea însă o condiţie esenţială: înţelegerea dintre soţi. Chiar în primii ani de după căsătorie, Alexandra Smirnova-Rosseti îi scrie poetului Jukovski: „E mai bună singurătatea decât singurătatea în doi”. Între soţii Smirnov nu au existat niciodată relaţii cordiale. (…)

După ce suportase calvarul unei naşteri nefericite – un şir de operaţii chinuitoare care însă nu-i salvează fătul, la 18 iunie 1834, Alexandra Rosseti a născut din nou, de data aceasta doi gemeni, şi iarăşi viaţa ei fusese cât pe ce să se stingă.

Deşi se formase la curtea imperială, curajoasa fiică a lui Iosif Rosseti nu s-a închis în cercul îngust al aristocraţilor înfumuraţi, în jurul ei roiau oameni excepţionali, atraşi de multitudinea pasiunilor şi intereselor ei.

5. Un punct de reper în viaţa Alexandrei Rosseti l-a constituit întâlnirea cu poetul Alexandr Puşkin la un bal din salonul Elizavetei Hitrovo, fiica feldmareşalului Kutuzov. Tot atunci poetul Piotr Pletniov i-a făcut cunoştinţă cu poetul Jukovski. La insistenţa acestuia, i s-au deschis uşile casei Karamzinilor – descendenţi ai celebrului istoriograf.

În memoriile sale scrise mai târziu, Alexandra Rosseti recunoaşte că, la început, nu prea înţelegea măreţia şi talentul atât de viguros al lui Puşkin („Îl priveam cu uşurinţă, vorba lui era mai mult o bagatelă, trăiam atunci într-un mediu uşuratic”).10 Mai târziu, în 1831, când poetul împreună cu soţia sa locuiau la Ţarskoe Selo, între cei trei s-au stabilit frumoase relaţii de prietenie. Alexandra Smirnova-Rosseti îl vizita adesea. La 18 martie 1832, Puşkin i-a dăruit fostei domnişoare de onoare de la curte un album pentru însemnări zilnice, pe a cărui copertă poetul a scris un poem-dedicaţie pentru Alexandra Rosseti , „Cuprins de zbucium fără rost …”, în care subliniază calităţile, pe care i le aprecia:

„O inimă curată, o minte liberă

Şi o nobilă pasiune pentru adevăr …..”11

Încântat de farmecul ce-l degaja întreaga ei făptură, tot el a numit-o „Rosseti cea cu ochii negri, de cerchesă”.

Poetul Vasili Tumanski, la un „turnir” al stihuitorilor, dedicat Alexandrei Smirnova-Rosseti, a dat citire unei poezii, care a rămas în culegerile de romanţe ruseşti. E aproape unicul text de acel fel care a supravieţuit timpului şi răsună şi astăzi în repertoriul interpreţilor. Poezia lui Tumanski aminteşte o veche romanţă românească.

„Am iubit doi ochi odată,

Poate că-i iubesc şi-acum…..

Iar aseară am văzut alţii

Mai frumoşi, mai nu ştiu cum …..”

În ultimii ani ai scurtei sale vieţi, când aspiraţia sa înnăscută, avântată spre alte idealuri, simţea influenţa negativă a unei lumi străine şi ostile, poetul Mihail Iurevici Lermontov face cunoştinţă cu Alexandra Smirnova-Rosseti. Dezamăgit de realitatea rusă, de mediul fetid, vicios al timpului său, el îşi găseşte refugiu în anturajul acesteia. A fost un dar nesperat, o recompensă pentru marele poet. Întâlnirea lor a lăsat mai multe amprente în lirica lermontoviană.

„Lermontov mi-a dedicat versuri inspirate, pe care le-a scris în albumul dăruit mie de  Puşkin. A venit într-o dimineaţă, dar nu m-a găsit acasă. Am să aştept, zice el. Apoi a intrat în camera pentru oaspeţi, a deschis albumul şi a scris următoarele versuri:

(Pentru A.O.Smirnova)

Te-aş asculta, când eşti de faţă,

Ţi-aş spune multe când lipseşti….

Ci tac sfios, căci prea semeaţă,

Prea serioasă mă priveşti …

Nu ştiu cuvinte iscusite,

Să te vrăjesc cu tâlcul lor ….

E comic, dacă mite

N-ar fi atât de întristător.12

   (Traducere de Mircea Lutic)

Relaţia dintre cei doi tineri a influenţat şi proza poetului. Cercetătorii operei lui Lermontov sunt de părere că în povestirea neterminată Lughin este descris portretul unei doamne ce aminteşte izbitor de chipul Alexandrei Smirnova-Rosseti:

„Ea purta haine cernite. Se pare, în semn de doliu la curte. Pe umeri îi strălucea o monogramă de briliante, prinse de o fundă de  culoare azurie. Era nu prea înaltă, zvealtă, domoală în mişcări, părul splendid, lung şi negru, îi umbrea faţa palidă. De pe faţă i se desprindea un gând trist. Lughin … era oaspete aşteptat la Minskaia. Frumuseţea, isteţimea, maniera originală de a vedea tot ce era în jur – toate acestea produceau impresia unui om înzestrat cu inteligenţă”.13

Printre numeroşii prieteni devotaţi ai Alexandrei-Smirnova-Rosseti s-a remarcat mai cu seamă Gogol. Corespondenţa dintre cei doi trezeşte în inimile cititorilor sentimente de exaltare şi uimire. În toate răvaşele memorialistei, publicate în prestigioasa revistă Russkaia starina, în 1888 şi 1890, predomină melancolia. „Iubite prieten, Nicolai Vasilievici - citim într-o scrisoare din 3 iunie 1845, semnată de Alexandra Rosseti -,  răvaşele dumneavoastră mă întristează tot mai mult, sufletul meu ar dori să zboare şi să fie alături de dumneavoastră  pentru a vă alina durerile.”14

Esenţa relaţiilor de prietenie dintre aceste două mari personalităţi o desprindem dintr-un răvaş al doamnei Rosseti adresat scriitorului Serghei Aksakov: „Pe noi ne-a apropiat singurătatea şi convingerea că vocaţia noastră e mai presus de mediul în care ne-am născut.”15

În toamna lui 1842, Alexandra Rosseti a părăsit Rusia, plecând în Italia, unde a vizitat Veneţia şi Florenţa. Pe melea­guri apenine ea cade pradă ipohondriei. În momente de adâncă tristeţe şi nelinişte sufletească, factorul poştal i-a înmânat un plic - era un răvaş de la Gogol.

„E drept că vă aflaţi la Florenţa? – întrebă autorul scrisorii, - Aş vrea să vă vizitez, dar mă reţine Iazîkov, care e grav bolnav. Aduceţi-mi la cunoştinţă în câteva rânduri, când veţi părăsi oraşul şi unde vă vor străluci ochii la primăvară şi la vară.”16

Răvaşele lui Gogol, dar în egală măsură şi cele ale doamnei Rosseti, sunt pătrunse de nostalgie şi conţin mai ales reflecţii asupra problemelor existenţiale.

6. Alexandra Rosseti era înzestrată cu mare talent de povestitor. Prietenii o îndemnau mereu să scrie, dar această preocupare se amâna de la un an la altul. Şi tocmai la apusul vieţii, această descendentă de boieri din Ţările Române a început să aştearnă pe hârtie amintiri, eseuri despre scriitorii pe care i-a cunoscut. Memoriile, corespondenţa cu marile personalităţi literare au fost publicate, ce-i drept, fragmentar, în presa vremii, în volum aceste scrieri au văzut lumina tiparului abia în anul 1929. Din păcate, valoarea acestei ediţii e umbrită de numeroasele falsificări ale fiicei sale, Olga Smirnova. Decenii la rând, scrierile Alexandrei Rosseti au fost ţinute în fonduri închise, sigilate, cenzura comunistă găsindu-le mult prea „reacţionare”.

Abia în anii reformelor gorbacioviste memoriile, notele autobiografice şi scrisorile Alexandrei Rosseti au apărut în două ediţii. Un volum cu toate variantele memoriilor şi fragmente din agendă au văzut lumina tiparului la Editura Nauka în seria „Literaturnîie pameatniki”, iar peste un an cele mai reprezentative scrieri alese au fost publicate de Editura Pravda. (Smirnova-Rosset A.O. „Dnevnik. Pisima”, Moskva, 1990).

Oamenii de litere vor putea extrage un maxim profit, recurgând la acest inepuizabil material pentru istoria literaturii ruse.

7. Un prieten credincios al memorialistei a fost poetul Piotr Veazemski, care a lăsat posterităţii cel mai impresionant portret literar al admiratoarei sale: „În acele timpuri înflorea la Petersburg o domnişoară şi noi toţi eram prizonierii acestei zâne. Unii mai mult, alţii mai puţin, dar toţi eram încântaţi de chipul ei graţios. Cineva dintre noi a numit-o Doamna Sol după numele unei eroine dintr-o dramă de Victor Hugo. Jukovski o numea „spiriduş ceresc” (….). În pofida poziţiei sale şi a mediului aristocratic stăpânit de ifose, în care i-a fost dat să trăiască mulţi ani, ea admira poezia rusă, era înzestrată cu un acut simţ poetic, intuia şi înţelegea în profunzime tot ce era înălţător, dar şi ceea ce era absurd şi ridicol. Eleganţa poeziei lui Puşkin o entuziasma (…). Alexandra Rosseti ne captiva prin vioiciune, prin sensibilitatea impresiilor şi uneori prin starea de spirit încântătoare”.17

În ultimii ani ai vieţii sale, Alexandra Smirnova-Rosseti a călătorit foarte mult. Pe retina ochilor ei s-au perindat zidurile medievale ale Constantinopolului şi Florenţei, canalele şi gondolele Veneţiei, îi plăcea să poposească la Geneva, apoi se deplasa la Menton, o staţiune balneologică cu climă subtropicală din sud-estul Franţei. Căuta mereu motive pentru a nu se întoarce în Rusia, unde crescuseră  noi generaţii, se afirmaseră alte talente literare. Veacul ei dispărea treptat în negura vremii.

La 6 martie 1870 moare soţul ei, Nicolai Smirnov. În aceşti ani Alexandra găseşte timp pentru a-şi scrie memoriile, îşi umple agenda cu însemnări, îşi intensifică activitatea literară. Nostalgia o făcea să răscolească cu înfrigurare în cenuşa amintirilor.

8. Către apusul vieţii, Alexandra Rosseti a cunoscut dezamăgirea, uitarea şi tristeţea izolării, n-au ocolit-o nici bârfele înveninate care s-au ţesut pe seama ei pe când era domnişoară de onoare la curtea ţarului (dar ce curte imperială sau salon aristocratic fără cancanuri şi calomnii?), şi care au însoţit-o şi la vârsta senectuţii, când în jurul „perlei tuturor femeilor ruse” se instalase indiferenţa. Era vârsta, când fermecătoarea Rosseti rămăsese singură faţă în faţă cu trecutul şi trăia doar cu icoanele tinereţii.

Prezentul literar intrase parcă într-un con de umbră:

„Gogol a încetat din viaţă, scria ea, literatura e în doliu. Lermontov de unul singur cântă armonios în felul său. De aceea a şi fost pedepsit şi surghiunit în Caucaz.”18 (…)

În vara lui 1882, gazeta Moskovskie vedomosti a adus la cunoştinţă publicului o veste tristă: „Corpul neînsufleţit al Alexandrei Smirnova-Rosseti, care a decedat la 7 iunie, la Paris, va fi adus mâine la Moscova şi înhumat la Mănăstirea Donskoi. Rudele şi prietenii sunt invitaţi să-i cinstească amintirea”. Privindu-i portretele, citindu-i amintirile marcate de nostalgie, zămislite cu mare efort intelectual, şi scrisorile adresate marilor personalităţi literare, nu avem altceva de spus, decât să rostim în şoaptă exclamaţiile admirative ale contemporanilor, care au cunoscut-o şi au iubit‑o.

Alături de alte două doamne de onoare de la curtea imperială a Rusiei: Ecaterina-Smaragda Goliţin, născută Cantemir, şi Roxandra Edling, născută Sturdza, Alexandra Smirnova, născută Rosseti, face parte din salba de doamne şi domniţe, pe care neamul nostru le-a dat altor seminţii. Multe dintre ele au trăit în ţări străine, fiind îndepărtate de împrejurări vitrege ale istoriei, care nu le-au permis să contribuie la gloria patriei lor, a locurilor de obârşie. Noi însă avem tot dreptul să fim mândri că poporul român a dat minţi atât de luminate altor ţări, între care şi Rusiei.

_________

1.Smirnova-Rosset A.O. „Dnevnik. Vospominania”, Moscova, Nauka, 1989, pag. 73-74.

2. Rechechechoir L.V. „Souvenirs sur la revolution. L’Empire et restauration”, Paris, 1889, p. 57. Citat după: Jitomirskaia S.V., Studiu-postfaţă, pag. 581.

3.Rosseti Radu „Amintiri”, Bucureşti, 1996, pag. 73.

4.Jitomirskaia S.V., Studiu-postfaţă, pag. 582.

5.Smirnova-Rosset S.V., „Dnevnik. Vospominania”, pag. 73.

6.Lavreniov Boris „Vtoroe pogrebenie Potiomkina”, „Kodrî”, nr. 9-10, pag. 208.

7.Smirnova-Rosset S.V. „Memuarî. Pisima”, Moscova, Pravda, 1990, pag. 250.

8.Smirnova-Rosset S.V. „Dnevnik. Vospominania”, pag. 79.

9.Puşkin A.S. „Polnoe sobranie socinenii”, t. 8, pag. 24.

10.Smirnova-Rosset. „Memuarî. Pisima”. p.307.

11.„Puşkin în amintirile contemporanilor”, Bucureşti, pag. 262.

12.Lermontov M.Iu. „Opere alese”, Chişinău, Editura Literatura artistică, 1988, pag. 52.

13.Oksman I.T. „Literaturnoe nasledstvo”, t. 58, pag. 450.

14.Scrisorile Smirnovei-Rossetti către Gogol au fost publicate în revista „Russkaia starina”, 1888 – nr. 4, 6, 7, 10; 1890- nr. 6-8, 10-12.

15.Koloskova V.P. „Smirnova-Rosset i Gogol”, Kavkazioni”, Vîpusk 3, Tbilisi, 1985, pag. 207. Citat după: Jitomirskaia S.V., Studiu-postfaţă, pag. 597.

16.Gogol N.V. „Polnoe sobranie socinenii”, t. 12, pag. 501.

17.Citat după: Jitomirskaia S.V., Studiu-postfaţă, pag. 589.