Benedicţiunea

Probabil, nu există fiinţă omenească – nici chiar cea cu ţeava armei la tâmplă sau cu ştreangul de gât, fiinţă aflată, adică, în preclipa fatalităţii desprinderii de viaţa sa, de viaţa lumii, – care şi-ar putea imagina, virtual, sau şi-ar putea supune, real, că Dumnezeu nu ar mai iubi-o, nu ar mai avea grijă de ea, că ar fi uitat-o definitiv. Să creadă şi să-şi spună că Dumnezeu nu mai are nevoie de ea, fiinţa, persoana respectivă. Însă şi „a nu avea în pază”, „a nu mai avea nevoie” e puţin spus, în comparaţie cu – ar crede omul foarte necăjit – că Dumnezeu pur şi simplu îl... urăşte! Nu, nu, sigur că Atoatecreatorul nu-şi poate urî copilul, creatura...

Cam acesta ar fi fost şi subtextul consolatoarei binecuvântări – parcă aşa ceva ar fi putut să fie – a bătrâiorului boschetar, care şontâcăia pe peronul Gării de Nord şi se adresa, în general, tuturor celor aflaţi pe bănci sau la uşa vagoanelor, celor care îşi cărau bagajele  sau deja priveau de la geamurile rapidului, acceleratului sau personalului ce aşteptau ora plecării:

– Dumnezeu vă iubeşte şi vă are în pază! vorbea el către noi, călătorii, în general, sau în particular, oprindu-se în faţa vreunei tinere sau unui tânăr din cei ce stăteau pe una din băncile pe jumătate ocupată de bagaje:

– Dumnezeu te iubeşte şi are grijă de tine... Te are în pază... Să-ţi fie calea fără primejdie şi să ajungi cu bine... După care, de primea sau ba ceva, pornea mai departe, târşâindu-şi adidaşii scofâlciţi peste literele de jumătate de metru ale unei inscripţii – direct pe peron, sub geamurile vagoanelor: „TE IUBESC, TAVI!” – „TE IUBESC” fiind scris cu vopsea, iar „TAVI” – cu cretă.

Unii dintre cei binecuvântaţi, la hurtă sau în particular, scoteau leul nou sau câteva monede pe care i le ofereau necăjitului generos în benedicţiuni, boschetar bătrâior care, la ale sale, arăta parcă mai deschis, mai senin, decât – în majoritatea lor – călătorii îngânduraţi ce dădeau evidente semne de oboseală, îngrijorare, nemulţumire, tristeţe sau lehamite.

Binecuvântătorul se apropie de scara unui vagon al trenului Bucureşti – Chişinău, mai bine zis – doar Chişinău – Bucureşti tur-retur, – însă conductorul îl împiedică să urce. În genere, acest tren seamănă, oarecum, cu un fel de cvasiînchisoare CFM–CFR pe roţi, o detenţie pe durata a 13 ore, trei din care sunt repartizate, asimetric, între vama Nicolina şi celebra gară ce te înalţă cu tot vagon – Ungheni. Însă, chiar oprit din tentativa de a urca în vagon şi de a-i blagoslovi pe cei dinăuntru, bătrânul nu se dezminţi, rostindu-şi în continuare refrenul consolator, îmbărbătător, pentru unii:

– Dumnezeu vă iubeşte şi vă are în pază... Vă urez cale fără primejdie şi bun ajuns la cei dragi inimii domniilor voastre...

Unii din călători coborâră, lăsându-şi obolul în palma canonitului, alţii, dinăuntru, îl îndemnau să se apropie de geamurile vagonului, de unde lăsau să scapete, legănat, bancnota... De lăsau să cadă monede, bătrânul le prindea în chipiul său zebrat în alb-vişiniul echipei de fotbal „Rapid”...

În fine, trenul-cvasiînchisoare-pe-13-ore porneşte şi, în monotonul său legănat-zdruncinat, sigur că îţi vine să discuţi cu condrumeţul care ţi-a fost repartizat la casa de bilete a gării; discutaţi despre... libertate. Despre ce altceva?

Aşadar, colega, ce ar fi libertatea? Nimic altceva decât conştientizarea, cât mai lucidă, a necesităţilor. Da, sigur, şi demnităţii de om... tuc-tuc, tuc-tuc.... U-u-u!... Uf...

Pe la ora patru şi ceva, în vagoane urcă grănicerii şi vameşii, exercitându-şi funcţia în mersul trenului, cei dintâi verificând paşapoartele, ceilalţi – interesându-se de bagajele călătorilor, din când în când mai întrebând:

– Droguri?... Arme?... Obiecte de preţ?... Câtă valută aveţi asupra dumneavoastră?

La un moment dat, însă, unul din vameşi se aşeză pe bancheta din cuşeta noastră, îşi puse geanta pe genunchi, scoţându-şi chipiul cu cocardă şi  trecându-şi palma peste frunte. Privi la condrumeţul meu, apoi spre mine, zicând: – Fraţi basarabeni, v-aţi născut în cămaşă.... Cu toate chinurile prin care aţi trecut şi mai treceţi, aveţi, totuşi, ceva noroc.... Se vede că Dumnezeu nu v-a uitat cu totul şi vă mai iubeşte... Are El grijă de voi... de noi...

...Curând, prin vagoane călătorii se treziseră de-a binelea şi, înfriguraţi, nu discutau decât despre un singur lucru: minunea lui Dumnezeu – pentru că nu putea să fi fost altceva! – prin care se reuşise a evita o groaznică avarie – coliziunea dintre trenul nostru şi o garnitură de vagoane-cisterne încărcate cu azotat de amoniu – aşa ceva...

– Slavă ţie, Doamne! rostea, febril, cineva dintre călători.

În fine, trenul ajunse la Nicolina ieşeană, grănicerii şi vameşii ne urară drum bun, coborând. Cu titlu de excepţie – de, se mai întâmplă uneori, – ne permise şi nouă să coborâm, scurt, din vagoane, să respirăm aerul proaspăt al preînzoririi. În iunie, pe la ora patru jumătate-cinci, deja se luminează, lumea se pune în mişcare.

La un moment dat, de undeva dinspre vagoanele din spate, răsună o voce care ne era oarecum cunoscută... Ah(a), o auzisem şi aseară, în Gara de Nord:

– Dumnezeu vă iubeşte şi vă are în pază...

Era acelaşi bărbat bătrâior sau un altul?... Acesta părea să nu şchiopăteze... Sau, poate, aseară doar ni se păruse că generosul binecuvântător ar fi alignit... Nu este exclus ca el să fi ajuns ceva mai înainte, cu un tren ce avu prioritate...

Conductorul vagonului nostru se îndreptă spre boschetarul canonit  şi-i puse în mână o bancnotă. Mai mulţi dintre noi făcurăm la fel...

– Dumnezeu vă iubeşte şi vă are în pază... Vă urez cale fără primejdie şi bun ajuns la cei dragi inimii domniilor voastre...

Quod erat demonstrandum

Imaginaţi-vă că aţi fi în locul meu şi că ar putea să vi se întâmple, dacă, de fiecare dată, vă întoarceţi de la serviciu cu sâcâitoarea frază-reproş ce vă zumzăie în memorie: „Aşteptam mai mult de la dumneata... Mda... Mă aşteptam la ceva mai mult...” E lesne de imaginat: cazi pradă insomniei. Necurmate. Vlăguitoare.

Chinuit de aceeaşi frază-bărzăun „zumzăitoare” – nu, chiar – zbârnâitoare! – „Aşteptam mai mult de la dumneata... Mda...” Ţi se pare că toţi îţi adresează anume această propoziţie-regret: „Aşteptam ceva mai mult de la dumneata... Mda...”

De parcă eu aş fi un minimalist şi nu aş jindui ceva mai mult! Foarte mult! Sigur, de la mine! Vreau, vreau mai mult din partea mea!... Vreau ca, în raport cu mine, partea mea să fie – totul! Meu. Totul posibilităţilor mele de a fi în raport cu toţi...

Astfel că, şi astăzi, sufocat, terorizat, băgat în draci, dus până la demenţă, umilit de necazul imensei aşteptări a ceva mai mult din partea mea, intru în baie, îmi dau cu apă rece peste faţă, după care privesc în oglindă... Mda... sigur că mă aşteptam la ceva mai mult... Dezamăgit până în marginile nebuniei, dau – cât sunt în stare – cu pumnul în oglindă! Pumnul – doare, oglinda însă rămâne întreagă! Pur şi simplu, oglinda s-a stins, ca o lumină otova, încât nu se mai reflectă nimic în ea. Nu mă mai văd în cuprinsul ei.

Numai că aceasta nu mă face să uit că, acum câteva clipe, când mă uitam la mine, cel din oglindă, aşteptam mult mai mult... De la mine... Precum aşteaptă toţi ceilalţi... mult mai multe... Tot de la mine... Lumea aşteaptă...

Astfel că era firesc să ajung la limită, la momentul de a lua cea mai categorică decizie: să mă sinucid! Nu mai suport să nu pot face faţă acestei permanente aşteptări de mai mult sau mult mai mult din partea mea...

Dar, precum se ştie, fiecare decizie de sinucidere are mereu un post scriptum, mai multe post scriptum-uri (şi – uri!), şiruri de amânări, de codiri, precum se zicea în satul meu de pe malul Răutului. Astfel că găsesc şi eu un motiv, un tertip de-a amâna momentul fatal. Îmi zic: iată, voi trage la sorţ, aruncând o monedă: de cade cap – îmi iau capul, de cade pajură – îmi continui zborul. Vieţuiesc în continuare, adică...

Dar, ziceam, ce fel de viaţă mai e şi chinul ăsta de a suporta implacabila aşteptare a mai multului din partea mea?!...

Oricum, să arunc moneda. Să nu-mi tremure mâna. Şi cum cade, aşa să fie: cade cap – cade şi capul meu, cade pajură – viaţa mea, simbolic vorbind, îşi va continua zborul, ca pajura din basme, care îi cere voinicului ba apă vie, ba carne vie, şi el îi dă ba sânge să bea, ba îşi taie pulpa piciorului şi i-o serveşte pajurii, ca ea să-şi refacă puterile, să poată zbura, să-l salveze pe el, să se salveze şi dânsa din vraja rea a blestemului...

Zic, să arunc moneda cât mai sus, să mai câştig câteva clipe, dacă – Doamne fereşte! – ar fi să cadă cap...

Însă tavanul apartamentului nu-ţi dă nici o şansă să-ţi prelungeşti cât de cât prezenţa pe pământ: moneda ajunge uşor la înălţimea de 2,6 metri...

Astfel că ies afară, la colţul blocului... Ies, dar îmi dau seama că nu am nici o monedă în buzunar... Ghinion! Trebuie să mă întorc după ban. Iar dacă te întorci, se spune că nu-ţi merge bine... Va cădea cap! Dar nu pot renunţa la ultimul legământ cu mine însumi: ticăloşia laşităţii, plusată mustrătoarei aşteptări a mai multului – de la mine însumi, mi-ar face existenţa de-a dreptul insuportabilă.

Intru în casa scării. Fără grabă. Să mai câştig timp. Nu merg la lift, ci urc, cât mai agale, pe scări – sigur, să mai câştig timp. În casă nu găsesc monedă naţională. Ca înadins. Şi spre bine – cât mai caut, mai scotocesc, – viaţa îmi mai continuă, nu? Nici zare de monedă – nici cea de 1 ban, nici cea de 5 sau 10, 25, 50 de bani – moneda naţională basarabeană. Trag sertarele din birou, primul, al doilea, al treilea... sertar... în al patrulea găsind câteva monede rămase în urma călătoriilor mele – prin Mongolia, Grecia, Turcia, Franţa, Suedia, China, Bulgaria... Unele din ele nici nu mai există aiurea decât în muzee şi colecţii numismatice – le-a păpat euro. Pe unele, nu pe toate. Încă. Cele din Mongolia mai există. Şi eu aleg o monedă „aniversară”, de 5 tugrici (aşa se numeşte valuta naţională a urmaşilor lui Genghis Han: tugric, tugrici), care are imprimată pe ea chipul primului cosmonaut mongol! A zburat pe când mai „trăia” (răsuflând din greu) defuncta URSS. În martie 1981, an în care a fost emisă şi moneda... Precizez aceasta pentru a mai câştiga, bineînţeles, ceva timp... Tot pentru acest scop – meschin, cum credeţi? – cercetez mai atent banul din ţara asiată....

Şi-apoi, ce chestie simbolică... – voi arunca în sus, a tragere la sorţ, o monedă mongolă... Numai că se iscă o problemă: care va fi capul şi care – pajura? Capul de cosmonaut va fi – capul? Nu, capul de cosmonaut vine în loc de pajură. Astfel că, de cade numărul de 5 tugrici, – mă sinucid! De cade capul cosmonautului – îmi rămâne pe umeri propriul cap!

Trag de timp, cercetând atent moneda, ca un numismat cunoscător nevoie mare! – Pe faţa-cap – o inscripţie. Cu caractere de litere chirilice. Dar în mongolă. Iat-o: „Zsbhxu-bnmau sansrân xamtarsanhislâg” – ce-o mai fi să însemne asta... Dar stai, că mai e o inscripţie şi pe faţa-pajură... De ce să n-o citesc şi pe ea?... Mai câştig ceva timp, nu?... „Bugd nairamdah mongol aqrd ulg” – aşa scrie pe faţa-pajură, cu herbul ţării urmaşilor lui Genghis Han... Poate că acestea sunt ultimele texte pe care le mai citesc în viaţa mea...De, posibil, până la aruncarea monedei... Curios lucru: nu doar le-am citit, ci – le-am şi memorizat! Până astăzi, în clipe de şoc, cum ar fi astea, prezente, nu memorizam nimic, ci, din contră, uitam şi ceea ce mai ştiusem... Dar uite că, de data aceasta, situaţia s-a inversat... Sigur, tot din intenţia mea irezistibilă de a mai câştiga ceva timp... Câteva clipe, barem până va fi să arunc moneda... Fatal, nefatal?!...

Oricum, nu mai am motive să tergiversez. Nu mai am motive care mi-ar sugera alte posibilităţi de a mai trage de timp. De a mai câştiga câteva clipe.... Poate că doar să caut o riglă, ceva, să măsor diametrul monedei... Însă aceasta ar fi prea de tot, prea frivol, prea... Chiar şi în faţa unei atare probleme dramatice: de trăiesc sau îmi iau viaţa... Gata, basta! Să trecem la treabă, domnilor!... Adică – zis şi făcut!... Nu mai amân: arunc!

Brusc, mi se întunecă în faţa ochilor! De emoţii, ca să nu zic – de frică... Arunc, însă nu aud şi zângănitul monedei ce ar fi căzut pe pământ... Întredeschid un ochi – nu, nu văd moneda la picioarele mele. Întredeschid şi celălalt ochi. Probabil, arăt ca un asiat, ca un mongol – cu ochii înguşti. Dar nici cu ambii ochi întredeschişi nu văd moneda pe undeva pe la picioarele mele, unde presupuneam că ar fi trebuit să pice. Deschid larg ambii ochi: nu, moneda nu e pe pământ. Aha! Iat-o, stă suspendată în aer!!!... Nu cade, ci stă în aer! Ceea ce şi era de demonstrat! Aşadar, moneda nu a căzut cap. Nu cade nici capul meu. Moneda nu a căzut pajură, ceea ce ar fi însemnat că viaţa mea îşi va continua zborul! Sau invers... Cum stabilisem, iniţial?... Ce mai contează!... Important e că tugricii nu cad!...

Moneda stă, nemişcată, în aer! Este exact ceea ce (îmi) trebuia! – ceea ce era de demonstrat.

Sar cât pot în sus – două, trei tentative... La a patra încercare, ajung – înşfac moneda din aer, alerg la staţia de taxi. Gonesc spre serviciu! Intru nespus de iute şi emoţionat la domnul director. „Priviţi!” îi strig, şi arunc moneda în sus. Moneda rămâne suspendată în aer! „Ce ziceţi?!” îmi întreb şeful. Acesta se scoală de la birou, vine şi-mi strânge mâna, zicându-mi entuziasmat: „Păi, nu tot spuneam eu că eşti în stare de mai mult? Bravo! Trucul îmi place. Îl execuţi chiar la reprezentaţia din seara aceasta”, mai adaugă domnul director, care mereu îmi reproşa că ar aştepta mai mult de la mine. Prestidigitatorul. Magicianul. Scamatorul. Angajatul circului, ca să zic.

P.S. Da, să nu uit să iau la înarmare şi trucul cu oglinda: dau cu pumnul – şi ea devine mată, nu mai reflectă, nu mai demonstrează nimic. Quod erat demonstrandum! Diseară. Pe arenă. La spectacol. Potopit de aplauzele domniilor voastre.

Viaţa continuă!

P.P.S. Mulţumiri magice domnului Jugdardămdiin Gurragcha. Primului cosmonaut mongol.

Exchange of civilities

De la contabilitatea Uniunii Scriitorilor, ridicai o anume sumă – cam modestă – de euro, ce se acordă cvasi-de-obicei unor autori care întreprind deplasări de documentare peste hotarele ţării sau pentru ceva anume legat de profesia aceasta foarte abstractă,  nepalpabilă – a scrisului şi aşteptam să fie tras la peron trenul de tranzit (...Bulgaria – Rusia...), în care urma să urc.

E adevărat, am o memorie bună, astfel că, graţie (în pofida dorinţei mele) incontrolabilului ei automatism (...sâcâitor!), în gând îmi revenea, a suta oară, un pasaj anodin din regulamentele birocratice, fără de care – iarăşi e drept – nu se poate, deocamdată. Şi de aici mai departe.... Astfel că, până să vină trenul, bâiguiam, iar şi iar, în minte, o explicaţie („disc stricat”!) ce solicitase semnătura mea cea mai recentă, pe un borderou de la contabilitatea Uniunii Scriitorilor. „Vor fi onorate numai cererile însoţite de documente relevante privind invitaţia şi scopul cultural al călătoriei... Suma acordată de USR reprezintă fond pentru documentare şi achiziţii de cărţi, CD, VCD etc., şi nu cheltuieli de călătorie, cazare, diurnă....” – cam aşa îmi „bâzâia” bondarul birocratic în cutia de rezonanţă a scăfârliei, în timp ce aşteptam... – dar, slavă Domnului, iată că trase şi trenul la peron!...

În fine, urcai şi la scurt timp aţipii, ba chiar adormii, trezindu-mă în preajma Iaşilor, de unde trenul avea să cotească spre Suceava (ar fi trebuit să treacă prin Chişinău, Tiraspol, dar, din cauza dezmăţului separatiştilor transnistreni, itinerarul fusese modificat), trecând la vama ucraineană etc., pentru ca, peste vreo 19 ore, să ajung în celebrul oraş N., în care poposise şi Gogol sau, poate, Dostoievski, primul parcă anume aici fiind surprins de scânteia clipei de graţie ce-i străfulgeră conştiinţa cu un nemaipomenit subiect de roman – „Suflete moarte”, al doilea „pescuind” pe stradelele urbei în cauză sau că „Demonii” sau că „Idiotul”... Ceva de genul ăsta plural-romanesc...

Încă de la gară, acest oraş rusesc peste care tronează turnurile a vreo patru geamii cu semilunile lor aurii şi bi-unghiular-colţuroase care, prin sugestie, dădu(ră) şi forma iataganului, – încă de la gară urbea euroasiată mă uimi prin forfota ei, neobişnuită oraşelor pur-europene sau pur-siberiene, secundele – obligator asiate, adică. Hamali sprinteni trăgând sau împingând cărucioare cu greutăţi potrivite – nici prea-prea, nici foarte-foarte, – călători plecând de pe peronul gării sau îndreptându-se într-acolo – abili şupurindu-se unii pe lângă alţii, fără a-şi da coate. Pe scurt, întreaga atmosferă era una energizantă, ce înviora, îmbărbăta şi ţinea în formă bună omul, inclusiv scriitorul care avea în gând lucruri aproape concrete, ca nişte scopuri vizibile sau distinct-imaginabile: de a făptui întru binele personal şi cel al societăţii.

Aici, mai vechii sau mai recenţii prieteni sau cunoscuţi înde ei, când se întâlnesc, primul lucru după „Zdrastvuite!” e să-şi adreseze fraza: „S proşedşim!”, ceea ce, cuvânt cu cuvânt, s-ar traduce: „Cu cea trecută!” care, în sensul deplin şi literar înseamnă: „Te felicit cu sărbătoarea trecută!”, după care nimeni nu-şi mai frânge mintea să-şi amintească ce solemnitate anume, concretă, o fi avut în vedere cel cu felicitarea, dat fiind că, se gândesc dânşii, dacă nu o săptămână, apoi acum două-trei săptămâni sigur că o fi avut loc vreo sărbătoare oarecare, religioasă sau de stat, panrusească sau local-tătărească, ortodoxă sau musulmană, internaţională sau strict personală, astfel că invocarea politicoasă a retro-motivului e pecetluită în obişnuinţa şi existenţa cotidiană încă din timpurile festiviste ale defunctei uniuni sovietice.

În ce priveşte vieţuirea mea de două zile în oraşul N., n-aş putea spune că ar fi fost fructuoasă: la biblioteca municipală găsii prea puţine materiale referitoare la viaţa şi activitatea avangardiştilor ruşi, pentru care venisem aici, cu motivaţie înscrisă în acordul meu cu Uniunea Scriitorilor, pentru a încasa acea nu prea mare sumă de bani, la care s-ar fi putut plusa alte cheltuieli legate de filmările de arhivă, copieri, print, xerox ş. cl. Plus la asta – în minus, adică, – nu-mi veni în imaginaţie nici barem vreun poem... bonsai, pitic; mai chitic chiar decât cele japoneze. Nu prinsei nici vreun  oarecare subiect de nuveletă, putând conta – obişnuinţă (şi... putinţă!) conştient cultivate şi asumate intrinsec-profesionist! – pe vreo temă de oarece eseu (imprevizibil, deocamdată), pentru câteva note de jurnal...

Două zile trecute şi să nu mi se întâmple nimic ieşit din comun?... Ce să zic, asta e... Plus vodca pe care n-o poţi procura pe dolari sau euro, lei româneşti sau basarabeni, decât pe ruble pe care, de câţiva ani, guvernanţii din Moscova se tot frăsuiesc că, iată-iată, o să le facă valută convertibilă de potenţă mondială, poate că chiar devoratoare şi umilitoare de alte valute, fapt perfect logic: imensităţile geografice ale unei ţări presupun obligatoriu iluzii debordante...

Mă interesai unde aş putea afla vreo casă de schimb valutar. Întreb de unul, de altul, de celălalt – rus, tătar, başchir sau de ce neam o fi fost dumnealui, – pentru a mă mira de fiecare dată, când aflu una şi aceeaşi: provizoriu, în oraş fuseseră închise toate casele de schimb până la o nouă dispoziţie a autorităţilor. Motivul – legat de condiţiile de insecuritate, care trebuiau să fie transformate în condiţii de securitate. Adică, asupra caselor de schimb nu mai conteneau agresiunile, atacurile armate sau cu gaze paralizante etc. În acest caz, ce mă fac eu cu euro-uţii în portmoneu? Ceva mai complicat, dar se poate rezolva: unica instituţie autorizată cu schimbul valutar este banca municipală. Cam durează – mă rog, o fi şi ceva coadă acolo, – în schimb, în ce priveşte siguranţa, – toată lumea e liniştită, convinsă că nu se poate întâmpla absolut nimic contravenţional. Securitate sută la sută.

În fine, iată-mă la bancă, în faţa mea având deja doar trei-patru doritori de a-şi schimba moneda. Însă, dintr-o dată, – erup urlete ameninţătoare, în amestec cu bruscările clienţilor, personalului băncii! – pentru că dădură buzna trei inşi mascaţi, doi înarmaţi cu pistoale, altul – cu o bâtă de base-ball prinzând a face ordine, bineînţeles – pretinzând bani. Mulţi bani!

Vânzoleală, ţipete, groază, disperare!... Dar şi eroism, s-ar putea spune, – pentru că cineva dintre funcţionarii băncii avu curajul să declanşeze, discret, alarma! Astfel că, peste două-trei minute, în domeniile lui Hermes cel cu punga dau năvală mascaţii – mascaţi! Cei adevăraţi, de la organele de drept, cu măşti de gaze pe ei, pe care, din când în când ridicându-le de pe nas şi gură, strigă: „Lojis’! Streleat’ budem!”* După care – buf! cu o grenadă cu gaze lacrimogene, poc! cu o alta în dreapta, cu cealaltă în stânga! Haţ, hap! – de atacatori, doborându-i la pământ, imobilizându-i.

Gazul acţionă, bineînţeles! Cel puţin, pe mine mă paraliză de-a binelea, încât mă trezii – rău de tot; nu, nu chiar în sala de reanimare, – ci pe targa dintr-o ambulanţă, unde medicii făceau ce le stătea în puteri spre a mă readuce în simţire, mai străduindu-se să priceapă şi oarece din bâiguielile mele în limba română. Cu ceva engleză şi câteva cuvinte tătăreşti deprinse, verile, în Dobrogea, la Techirghiol, parcă pusei la cale ceva dialog, abia după ce efectul paraliziei mai slăbi, re-dumerindu-mă că – bine, domnilor, până mai ieri – tovarăşi, păi eu vorbesc şi rusa! – astfel că aflai de la doctor că, dintre toţi pătimiţii, eu mă dovedii a fi cel mai alergic la gazele mascaţilor. Oamenii în halate albe avură amabilitatea de a mă duce până la hotelul „Iurta” şi nu plecară până nu mă văzură întins în pat. Cina mi se servi în cameră. Ce lume atentă, domnule, în intermezzo-ul ăsta euroasiat...

Dimineaţa, pe când îmi strângeam bagajul, mă păli gândul să vând, la preţ moderat, nootbook-ul – oricum, situaţia nu-mi oferea teme, subiecte. Dar, gândindu-mă să trec dincolo, în plin teritoriu asiat, spre Siberia, îmi zisei că acolo într-adevăr mi s-ar putea întâmpla lucruri mult mai interesante. Beton de beton! cum se spune în Europa.

_______