Încălzirea globală – ameninţare sau sursă de venit?

„Ne topim!” titra un ziar din Bucureşti, în această vară, referindu-se la recordurile de temperatură din ultima vreme. Şi nu era singurul; mass-media din întreaga lume au rescris manualele de geografie, pe prima pagină sau la ştirea zilei. Încălzirea globală este, fără îndoială, un subiect „fierbinte”.

Voi presupune că sunt un simplu consumator de media, care vrea să afle cum stau de fapt lucrurile, şi am la îndemână pentru asta două documentare: „An Inconvenient Truth” (Un adevăr inconvenabil) şi „The Great Global Warming Swindle” (Marea escrocherie a încălzirii globale).

Trebuie să fac din start distincţia clară între cele două documentare, ca tipuri. „The Great Global Warming Swindle”, regizat de Martin Durkin, este un film realizat pentru televiziune, şi respectă, mai mult sau mai puţin, mijloacele specifice acesteia. „An Inconvenient Truth”, în regia lui Davis Guggenheim, este un documentar realizat pentru popularizarea teoriei încălzirii globale, rulat în cinematograf, lansat pe DVD, premiat cu două Oscaruri, dintre care unul pentru cel mai bun film documentar şi alte douăzeci de premii.

„An Inconvenient Truth” susţine că încălzirea globală este provocată de bioxidul de carbon produs de om şi industrie, cu efecte catastrofale, care se vor agrava în următorii ani, dacă nu sunt luate măsuri. „The Great Global Warming Swindle” propune exact opusul: încălzirea globală este o etapă firească a pământului, cauzată de soare, care nu are efecte grave şi care nu este decât o mare escrocherie, justificarea pentru investiţii de milioane de dolari.

„My name is Al Gore, and I was the second president of the United States”.

Al Gore a devenit un adevărat guru al acestei cauze, după ce a fost avocatul mediului o perioadă lungă de timp. Nu întâmplător cu această frază îşi începe discursul – numele său nu este unul oarecare, ci este asociat imediat cu o imagine, cea a politicianului corect, a omului care vine din interior şi deci ştie. Aceasta este una din diferenţele mari dintre cele două documentare: în „An Inconvenient Truth” vocea naratorului este identificabilă, de aceea tot discursul este filtrat prin subiectivitatea sa (şi evident, „aranjat” de specialişti în relaţii publice). În cel de-al doilea documentar, vocea din off este anonimă şi doar explicativă, are rolul de a transmite cât mai obiectiv mesajul.

De altfel, Gore nu întârzie să-şi folosească acest avantaj, discursul său este „presărat” cu glumiţe, tăceri elocvente, inflexiuni ale vocii, imitaţii, ironii, replici care dau impresia că ţi se împărtăşeşte un mare secret. Prezentările sale în faţa publicului sunt adevărate show-uri, dotate cu trei ecrane uriaşe, pe care se proiectează imagini impresionante cu urşi polari care nu-şi mai găsesc bucata de gheaţă pe care să stea, animaţii, scheme ştiinţifice etc. Îmi aduce aminte de un pliant pe care l-am văzut odată, pe care se anunţă o conferinţă cu „Mister BodyLanguage”, cu sloganul „să asculţi, să râzi şi să înveţi” – un mod stupid de a crede că mesajul ajunge mai degrabă la audienţă dac-o faci să se ţină de burtă, când, dimpotrivă, subiectul este de aşa natură, că-ţi vine mai degrabă să plângi. Mai mult de atât, „An Inconvenient Truth” alternează imaginile din prezentările lui Gore în faţa publicului cu imagini şi date personale, accidentul fiului său Paul, moartea surorii sale de cancer la plămâni, pierderea preşedinţiei în faţa lui Bush, care nu sunt concludente pentru subiect, dar care îl umanizează şi înduioşează audienţa într-o direcţie favorabilă.

Întrebarea care îmi sună constant în cap în timp ce urmăresc „An Inconvenient Truth” este: aceste tehnici de „apropiere” de audienţă (ca să nu zic manipulare), pe care le aplică Gore, sunt scuzabile dacă scopul pentru care le foloseşte este unul nobil? Al Gore a primit anul acesta Premiul Nobel pentru Pace, pentru eforturile sale de a alerta populaţia în legătură cu riscurile încălzirii globale, ceea ce mă face să cred că este măcar un pic de adevăr în toate astea.

It is difficult to get a man to understand something when his salary depends upon his not understanding it. - Upton Sinclair

Această frază, citată de Gore, este valabilă ambelor documentare. După ce demonstrează, simplu şi tacticos, cu multe dovezi ştiinţifice şi credibile, de nu ştii ce să mai înţelegi, că încălzirea globală nu este aşa de gravă precum ai crezut, aşa de gravă precum spune Gore, chiar citându-l pe acesta şi contrazicându-l obiectiv, „The Great Global Warming Swindle” îţi explică de ce acest tam-tam în jurul subiectului. Acum câţiva zeci de ani, oameni importanţi au înţeles că se poate face bani din mediatizarea încălzirii globale. Organizaţii întregi s-ar trezi peste noapte fără nici un rost, dacă s-ar admite că ea nu este cauzată de om. Limbajul „green” s-a transformat într-unul de specialitate, există chiar şi jurnalişti special pregătiţi pentru secţiunea „mediu”.

De remarcat că în ambele cazuri, titlul pune problema sau lansează ipoteza, pe care apoi o demonstrează pe parcurs. Când spune „an inconvenient truth”, Gore se referă la politicienii care nu vor să deschidă ochii asupra schimbărilor catastrofale ale globului, care bat la uşă. Când spune „swindle”, cel de-al doilea documentar se referă la miile de oameni care trăiesc în jurul acestei enorme păcăleli.

Cât adevăr există într-un documentar este o întrebare care a preocupat critica încă de când Leni Riefenstahl făcea filme de propagandă doar punând aparatul de filmat în locul potrivit. Iată două filme care tratează acelaşi subiect şi, deşi pretind că spun adevărul, se află la poli total opuşi unul faţă de altul. Eu, consumatorul obişnuit, sunt dezorientat, nu mai ştiu ce să cred. Ceea ce se poate pierde din vedere, urmărind ambele documentare, este că atunci când încerci să demonstrezi o ipoteză, alegi, pentru asta, doar argumentele care o susţin. Nici unul dintre cele două documentare nu mint, ele doar omit adevăruri care nu corespund intereselor lor.

1