„Îmi place să am colaboratori la scrierea textelor mele, deoarece şi eu sunt într-o oarecare măsură colaborator, eu sunt doar cel care pune lucrurile într-o anumită ordine” – interviu cu Jörg Albrecht

Jörg Albrecht s-a născut în 1981, în oraşul Bonn şi locuieşte la Berlin. Studii de comparatistică, literatură germană nouă, istorie nouă şi ştiinţe ale teatrului la Universitatea Ruhr din Bochum şi Viena. Magistru şi doctorand.

Scrie proză, piese de teatru, eseuri, teatru radiofonic.

Colaborează de mai mult timp cu muzicianul Matthias Grubel din Berlin, împreună cu acesta formând un Duo phonofix, lecturile sale publice reprezentând nişte compilaţii insolite de muzică, text, video etc. Lucrările sale literare se caracterizează prin sfidarea tiparelor literare obişnuite.

Romanul de debut Trei inimi, apărut în august 2006, la Editura Wallstein, a fost bine apreciat de critică. În martie 2008, îi va apărea şi al doilea roman Sternstaub, Goldfunk, Sil­berstreif - roman despre adevărata istorie a nemţilor în univers. Împreună cu Matthias Grubel lucrează la o îmbinare a muzicii şi textului într-o formă de teatru radiofonic.

Textele lui Jörg Albrecht au fost traduse în limbile poloneză şi engleză, de asemenea, a publicat proză şi eseuri în reviste şi antologii din Germania, Austria şi Polonia.

Piesele i-au fost puse în scenă de Opera de Stat din Hanovra, de Burgtheater din Viena, Münchner Kammerspiele, precum şi de Teatrul „Maxim Gorki” din Berlin.

Jörg Albrecht a primit mai multe menţiuni şi premii literare, fiind invitat la numeroase întâlniri şi ateliere naţionale şi internaţionale ale scriitorilor, dintre care amintim: 2002 - Premiul pentru promovarea literaturii acordat de oraşul Dortmund; 2005 - Premiu pentru literatură al GWK; 2005 - Premiul II al Open mike, atelierul de literatură din Berlin; 2007 - Premiul pentru literatură acordat de landul NRW

Jörg Albrecht: „Îmi place să am colaboratori la scrierea textelor mele, deoarece şi eu sunt într-o oarecare măsură colaborator, eu sunt doar cel care pune lucrurile într-o anumită ordine”

- Jörg Albrecht, profesezi mai multe genuri literare - proză, piese de teatru, eseuri, teatru radiofonic. Care este totuşi genul tău preferat, unde te simţi cel mai bine?

- O întrebare la care pot răspunde doar în momente mai speciale. Ştiu doar atât: după ce scot la capăt o piesă de teatru, mă bucur că îmi pot lua o pauză de recreaţie scriind proză. Când scriu proză, îmi doresc să lucrez asupra unei piese de teatru radiofonic. Şi tot aşa. De fapt, nu există o succesiune clară. Eu prefer fiecare gen în sine, deoarece fiecare în parte oferă anumite posibilităţi. Cele mai interesante pasaje sunt oricum acelea în care genul propriu-zis nu mai joacă nici un rol. Din acest motiv, eu îmi iau ca model activitatea lui Ferdinand Kriwet, care editează cărţi, produce piese radiofonice, a turnat filme video şi face încă multe altele. Am remarcat că fiecare gen îşi are limitele şi premisele sale, dar acestea pot fi totuşi exploatate într-un mod specific. În noul meu roman sunt secvenţe în care personajele vorbesc de parcă ar rosti un text scenic, apoi există pasaje narative, iar printre ele plasez imagini şi link-uri. De câţiva ani şi în Internet se îmbină toate tipurile posibile de medii: în acelaşi timp, poţi să citeşti, poţi viziona secvenţe video, asculta muzică, completa chestionare. De aceea îmi place şi mie să utilizez nu doar un singur mediu, ci mai multe.

- Cum ai ajuns să colaborezi cu muzicianul Matthias Grubel din Berlin? Cum arată spectacolele pe care le faceţi împreună? Descrie-mi puţin modul vostru de a „ţese” într-un tot întreg muzica, literatura, imaginile video.

- Înainte de a-l cunoaşte personal pe Matthias, îi cunoşteam muzica. De la prietena lui Matthias, Wilma, care mi-a creat pagina mea web, am primit, după ce nu ne văzusem un timp îndelungat, două CD-uri cu muzica lui Matthias. Aceste lu­cruri mi-au plăcut imediat, pe de o parte, deoarece îmi aminteau mult de unele evenimente plăcute, pe de altă parte, deoarece aveam sentimentul că se potriveau cu universul meu. Matthias a compus mai apoi muzica pentru o înscenare a mea, de fapt, o adaptare a Însemnărilor lui Malte Laurids Brigge de Rilke. Eu locuiam, în acel moment, în Ruhrgebiet, el în Berlin, şi conlucrând prin intermediul a câteva apeluri telefonice, dar mai mult by e-mail, s-a născut o melodie atât de potrivită, că ambii am ţinut să continuăm colaborarea. După apariţia a Trei inimi (2006), am căutat să aranjăm în aşa fel lecturile, încât textul şi muzica să fie într-o corelaţie. Aceasta înseamnă că într-un pasaj sunetul poate ilustra textul mai bine, iar în următorul ritmul textului să contravină radical celui muzical. Noi ne dorim să unim anumite puncte momentane de intersecţie într-un tot coerent. Iniţial, lucrăm în mod separat: Matthias îşi creează piesele muzicale din sunete disparate şi secvenţe instrumentale utilizate fragmentar, eu – în textele mele – fac loc diferenţelor necesare inserturilor muzicale, încerc să dau textului o cât mai mare „transparenţă”. Aşa cum eu, atunci când elaborez un text, îl citesc cu glas tare şi repede, pentru a verifica dacă e bun ritmul limbajului, dacă mi-au reuşit combinaţiile, la fel procedez şi pe scenă. Bricolajele noastre se suprapun pe secvenţe video, care se pliază sau, dimpotrivă, contravin tempoului general, de text şi muzică, creând efecte speciale. Nu întotdeauna aceste compilaţii ne reuşesc. Dar chiar şi eşecurile sunt necesare, pentru că datorită lor putem experimenta intensităţi mai puternice în compoziţiile ulterioare.

Nu sunt prea mulţi autori şi muzicieni care ar avea o colaborare de genul ăsta, oameni de vârsta noastră nu aş putea numi pe nimeni. Poate în viitor să mai apară...

 - Te rog să ne prezinţi romanul tău de debut, Trei inimi, apărut în 2006, la Editura Wallstein. Cât şi cum ai lucrat asupra lui?

- Ideea de a scrie romanul Trei inimi mi-a venit la începutul anului 2003, şi am lucrat la el, cu unele întreruperi lungi, până în vara anului 2006. Capitolul 0 al cărţii, „Faza embrionară”, l-am scris într-un timp foarte scurt. De aici s-a conturat treptat şi întreaga structură a naraţiunii. Romanul povesteşte istoria unei familii pe parcursul a trei generaţii. În fiecare dintre cele trei secvenţe mari este relatată povestea uneia dintre generaţii. Dorind să o recompună în întregul ei, naratorul şi prietenii săi folosesc toate înregistrările pe care le pot găsi: poze, filme, scrisori, notiţe, imagini de polaroid. Fiecărei generaţii i se va „repartiza”, în procesul reconstituirii, câte un mediu optic tipic perioadei: buneilor ‒ poze alb-negru, părinţilor - cinematograful, copiilor - camera digitală. Şi cu cât mai mult se adâncesc – naratorul şi prietenii lui – în evenimentele trecutului, cu atât mai mult li se estompează imaginea de ansamblu. Despre bunei ei ştiu foarte puţin, deci trebuie să inventeze mult, reuşind totuşi într-o oarecare măsură să închege o istorie coerentă. În cazul părinţilor le-a reuşit şi mai puţin. În fine, la prezentarea propriei istorii, despre care naratorul ştie totul, eşuează. Acumulările mnemotehnice şi ficţionale îi copleşesc: cum ar trebui să relateze complexitatea acestei amintiri, fără a o trunchia, fără a o face mai puţin complexă? Astfel că spre finalul cărţii încercarea lor de a scrie istoria familiei se blochează.

- Cum a primit critica literară acest roman? Crezi că ai fost bine înţeles? Te influenţează opinia criticilor?

- Majoritatea criticilor care s-au pronunţat pe marginea romanului au vorbit pozitiv, unii chiar euforic, nu am avut o critică aspră. De cele mai multe ori eu reacţionez la critică liniştit, chiar îmi face plăcere. Citez apoi aceste observaţii în următoarele mele texte, lăsând personajelor mele să le analizeze sau chiar să le ia în răspăr. Depinde. Eu consider că poate exista şi o abordare productivă a criticii, fără a lua totul prea aproape de inimă. Mai degrabă aşa: reproşurile să le intercalezi în texte, pentru ca, ulterior, să reflectezi asupra lor. Dar şi aici facem totul să fie transparent. Dacă reţin vreo critică, atunci ea va fi şi într-un text. Dacă nu, atunci nu.

- Jorg, cum stabileşte un autor tânăr ca tine relaţia cu editurile? Ţi-ai găsit deja un agent literar sau pur şi simplu trimiţi la edituri fragmente din ce scrii pentru a fi acceptat?

- La mine a fost vorba de un caz absolut fericit: lectorul meu, Thorsten Ahrend, de la Editura Wallstein, era membru în juriul unui concurs literar. Şi în această calitate a citit unul din textele mele. Mai târziu, ne-am cunoscut mai bine, a fost o simpatie reciprocă şi am dorit să conlucrăm. Eu nu mă pricep deloc la agenţi. Sunt bucuros să recurg la serviciile lui Wallstein, unde este destul de clar faptul că editura nu mi-a publicat doar o singură carte, ci îmi promovează continuu activitatea mea. Şi eu am nevoie de aceasta. Pentru a nu ţine cont de legile pieţei, pentru a-mi dezvolta stilul propriu, care derivă din preocuparea mea faţă de realitate.

- Am aflat din CV-ul tău, sper să fi înţeles bine, că te preocupă istoria Germaniei. Poţi să ne spui mai multe despre noul roman la care lucrezi? Cât de mare este interesul tinerilor scriitori germani pentru istoria naţională?

- În Sternstaub, Goldfunk, Silberstreif este vorba de germani în spaţiul cosmic. Începând cu Otto Lilienthal, care a fost unul dintre întemeietorii tehnicii de zbor cu aparatele sale de zbor, apoi de la primele rachete din Republica Weimar şi inginerii nazişti ca Wernher von Braun, care a sacrificat în numele progresului tehnic viaţa miilor de deţinuţi, până la renumitul serial nemţesc al anilor ’60, „Patrula spaţială Orion”, şi până la astronauţii germani care au zburat în cosmos în perioada anilor ’70-’80. Evenimentele istorice sunt puţin remodelate. De exemplu, reunificarea a avut loc deja în anul 1988; în univers astronautica primeşte o altă importanţă politică – importanţa de pe timpul Războiului Rece, nu dezinteresul de azi...

Mă interesează nu doar să reproduc istoria, ci, de asemenea, să mă joc cu posibilităţile de scriere a istoriei. Ce ar fi dacă, spre exemplu, Stanislaw Lems Ijon Tichy n-ar fi un personaj din roman, ci chiar l-ar fi întâlnit pe cosmonautul Sigmund Jähn în Outer Space? Istoria este pentru mine interesantă, pentru că mă ajută să fac vizibile mecanismele utilizate la scrierea istoriei: Ce se omite de fapt când se scrie istoria? De ce neglijând ceva, evidenţiem altceva într-o mai mare măsură? De această privire asupra istoriei e nevoie în fiecare ţară, şi eu consider regretabil faptul că tinerii autori din Germania preferă să rămână tematic dar şi formal închişi „între patru pereţi”. Dar sunt totuşi unii care privesc şi în afară: Steffen Pop, Kevin Vennemann şi câţiva alţii. Eu cred că acest fel de a reflecta asupra istoriei este cel mai adecvat (şi nu doar pentru Germania).

- Ţi-au fost montate mai multe piese la teatre importante din Germania şi Austria, ceea ce presupune că textele tale dramatice au o cotă bună. Ar fi interesant să ne spui cum decizi că un subiect la care lucrezi este mai potrivit pentru o piesă de teatru decât pentru o nuvelă sau un roman? La ce etapă de elaborare şi scriere a lucrării ştii că aceasta va fi o piesă sau un text de proză?

- Eu nu pot spune exact de ce depinde ca un text să fie proză şi un text piesă de teatru sau altceva. Atunci când ştiu de la început ce va fi, concep textul pornind de la nişte forme cu totul deosebite faţă de altele. La scrierea textelor de teatru mă interesează să existe un proces care să nu poată fi dirijat de autor. Deci nu totul depinde de mine, şi e bine aşa! Consider util faptul când autorul, regizorul, actorii şi dramaturgii dezvoltă textul împreună, prin discuţii, improvizări, vizionări comune de filme ş.a.m.d. Aceasta înseamnă, în cel mai bun caz, că s-a convenit asupra unei teme comune asupra căreia se va munci în continuare. Situaţia nu e prea diferită şi în cazul prozei, deoarece mulţi dintre prietenii mei m-au aprovizionat în permanenţă cu informaţii, pe care le găseau utile temelor pe care le discutam cu ei. În ce priveşte cosmosul, de exemplu, prietenii îmi dau indicaţii, îmi transmit articole din ziare, filme, cărţi pe care eu probabil nu le-aş fi găsit fără ajutorul lor. Aşa participă şi ei la scrierea textelor mele. Tematica textelor vine, de asemenea, din viaţa mea cotidiană. Când discut cu prietenii despre reînvierea anilor ’90, în urma acestor discuţii, tot ce se poate, se naşte un text. Mie îmi place mult să am colaboratori la scrierea textelor mele, deoarece şi eu sunt într-o oarecare măsură colaborator, eu sunt doar cel care pune lucrurile într-o anumită ordine.

- Din experienţa ta, este mai profitabil să scrii piese de teatru, îţi aduc ele mai mulţi bani şi mai multă notorietate decât un roman?

- Depinde, desigur, cât de solicitată este cartea sau cât de des este jucată piesa de teatru. Eu nu pot spune exact ce este mai lucrativ din punct de vedere financiar, dar momentan aceasta chestiune (încă) nu mă prea preocupă. Frumos e faptul că eu, în calitate de autor, pot ajunge la oameni pe diverse căi: cineva privind timp de o oră sau două o piesă de teatru, probabil, va fi destul de marcat în următoarele zile, sau, în mod ideal, săptămâni, luni, ani. Ori cineva citeşte o carte în camera sa şi-i povesteşte despre aceasta unui prieten sau prietene la telefon, îi citeşte cu voce tare, poate chiar imprimă un fragment din carte pe banda robotului telefonic, probabil, pentru că l-a marcat sau i-a influenţat viaţa.

- Disponibilitatea ta pentru mai multe genuri literare, utilizarea imaginilor video în spectacolele tale nu te-au condus spre ideea de a scrie şi scenarii de film?

- Ideea este minunată şi, fireşte, m-am gândit deja la ea, dar eu nu văd sensul în a scrie pur şi simplu un scenariu şi apoi să-l expediez undeva. Dacă ar fi să mă gândesc la un scenariu, a­tunci l-aş ticlui pentru un anumit regizor şi pentru anumiţi actori, pentru anumite locaţii. Aceasta cu siguranţă că se va întâmpla... Deocamdată, vor apărea primele video-clipuri pe care le-am realizat împreună cu Matthias Grübel.

- Jörg, spune-mi ceva despre modelele tale literare. Cum arată în peisajul cultural german, dacă există, relaţia maestru-discipol?

- Sunt autori pe care îi consider „modele literare”, ale căror texte le ador. Unul dintre ei ar fi Ralf Dieter Brinkmann, care, până la moartea sa, în 1975, a lansat cele mai radicale proiecte din câte le-a realizat vreun autor german imediat după război. A fost un prim roman exploziv, incredibil de original, apoi nişte cărţi-colaje, în care imaginea completează textul - cărţi care nu se mai străduiesc să povestească istorii unitare. La acestea se adaugă şi înregistrările sonore de la începutul anilor ’70, prin care Brinkman îşi documenta cotidianul, ori îl „documonta”, cum ar spune filosoful Klaus Theweleit despre filmele lui Godard.

Un alt autor important pentru mine este Andreas Neumeister, care, cu siguranţă, continuă proiectele lui Brinkmann, având în ultimul timp o prezenţă literară mai redusă. Ultima sa carte, Angele Davis îşi distruge pagina Web, reprezintă doar enumerări şi „refrene”. Prin ele Neumeister reflectă existenţa noastră determinată de link-uri şi web. Utilizarea limbajului, separarea cuvintelor şi frazelor, intercalarea propoziţiilor, structura muzicală a acestui tot întreg a fost şi rămâne pentru mine un model estetic extraordinar. La fel, aş putea spune, şi despre romanele şi piesele uluitoare ale lui Elfriede Jelinek, despre textele pentru teatru ale lui René Pollesch, care, asemenea lui Neumeister sau Thomas Meinecke, îmbină teoria şi realitatea pentru a descrie viaţa, fără însă a omite complexitatea din această viaţă.

Referitor la relaţia „maestru-discipol”, pot să spun doar că îl cunosc de ceva timp pe Andreas Neumeister şi că mă susţine mult. Spre fericirea mea, el nu este persoana care şi-ar lua postura unui maestru ce-şi dă aere de superioritate, dimpotrivă: atunci când discutăm, nu mai este semnificativ, de exemplu, faptul că el este cu câţiva ani mai în vârstă ca mine. Diferenţa de vârstă se manifestă doar prin „detaliul” că eu cunosc multe formaţii muzicale şi perioade întregi din istoria muzicii doar din cărţi, pe când el le-a şi trăit.

- Ai participat la multe ateliere literare în Germania şi în alte ţări. Cât de util pentru tine şi pentru creaţia ta este dialogul cu alţi scriitori, cu un alt mediu cultural?

- Dialogul este foarte important şi nu putem face abstracţie de el. Între timp, am învăţat să analizez în cadrul workshop-urilor şi textele autorilor ce lucrează mult mai narativ, să le ofer sfaturi acestor autori pentru a putea îmbunătăţi ceva, dar un dialog într-adevăr fructuos este cu acei oameni care-mi cunosc principiile, acei ce pot surprinde diferenţele gradate în dramaturgia unui text, care nu doar povesteşte de la A la Z.

- Te-ar interesa să călătoreşti în ţările din Europa de Est? Acest spaţiu, care a fost înstrăinat timp de decenii de civilizaţia occidentală, ar putea fi pentru voi, tinerii autori germani, o sursă interesantă de inspiraţie?

- În anul 2003, doream să plec pentru un semestru, deci pentru studii, la Praga. Am început să învăţ limba cehă pentru a putea citi poeziile lui Skácel. Dar mai apoi nu a mers totul aşa cum îmi planificasem şi mi-am petrecut iarna la Viena, care are ceva specific Europei de Est. Deoarece nu am reuşit să vizitez Praga, sunt foarte interesat să cunosc estul Europei. Am făcut, deja, câteva traduceri împreună cu nişte autori polonezi, o prietenă foarte bună de a mea este poloneză, totuşi nu am fost încă niciodată în Polonia. Un fapt ce urmează să se schimbe. Îmi place foarte mult literatura poloneză. Este plină de umor şi deseori mai complexă şi mai aproape de realitate decât cea germană.

Prezentare şi interviu de Vitalie Ciobanu

noiembrie-decembrie, 2007. Chişinău-Berlin

Interviu  în cadrul Proiectului “Literatura germană contemporană. Tineri autori” - Proiect al Centrului Cultural German „ACCENTE” din Chişinău, realizat în colaborare cu revista Contrafort.

1