„Literatura mea reflectă mereu experienţele trăite la frontieră…” - interviu cu prozatoarea germană Juli Zeh

Juli Zeh s-a născut în 1974, în oraşul Bonn şi locuieşte la Leipzig. Juli Zeh este fiica lui Wolfgang Zeh, preşedinte al Bundestag-ului (Parlamentului) german din 2002 până în 2006. A făcut studii în drept la Leipzig şi Passau şi studii la Institutul German de literatură din Leipzig. Este magistru în Dreptul integrării europene.

Scrie proză. Primul mare succes literar a venit în anul 2001, când a publicat romanul Vultur şi înger (Adler und Engel), tradus între timp în peste 25 de limbi. Publică multe eseuri şi articole cu caracter politic în ziare şi reviste, ca Spiegel, Stern, Merian, Süddeutsche Zeitung etc.

A avut burse şi sejururi în străinătate: New York, practică la Naţiunile Unite – 1999; Cracovia, Polonia - 2000; Zagreb, Croaţia – 2002; Austria - 2005; Bosnia şi Herţegovina - 2005; Bulgaria – 2006.

Premii: Premiul pentru eseistică Caroline Schlegel – 2000; Premiul pentru literatură Bremen – 2001;  Rauris – 2002; Premiul Cărţii Germane la categoria „Cel mai de succes debut” – 2002; Premiul de promovare acordat în cadrul premiului Hölderlin – 2003; Premiul Ernst-Toller – 2003; Premiul Per Olov Enquist – 2005; Premiul pentru literatură al Bonner LESE – 2005.

„Literatura mea reflectă mereu experienţele trăite la frontieră…” - Interviu cu prozatoarea germană Juli Zeh

Vasile Gârneţ: Dragă Juli Zeh, ai publicat un roman, Vultur şi înger (Adler und Engel, 2001), care a fost tradus în peste 25 de limbi, inclusiv în limba română, şi a fost răsplătit cu numeroase premii literare. Înainte de a publica acest roman, ai scris şi proză scurtă?

 Juli Zeh: De fapt, trebuie să recunosc că scriu foarte rar proză scurtă. Pentru mine, genul epic cel mai important, cel mai complet şi mai generos ca posibilităţi de scriere, este romanul. Am început să scriu de mică, îmi plăcea să construiesc istorii lungi, şi la vârsta de zece ani am scris primul meu roman pentru copii. De atunci păstrez această fidelitate pentru roman.

V.G.: Romanul Vultur şi înger este de factură poliţistă, în care amesteci crema societăţii – avocaţi, bancheri, intelectuali - cu lumea interlopă – traficanţi de droguri, şantajişti, criminali în serie. Cum te-ai documentat pentru acest roman? Te-au ajutat studiile tale în Drept?

 J.Z.: Mă grăbesc să spun că Vultur şi înger nu se bazează pe o istorie reală, ci este una inventată, pentru care am avut nevoie de multă fantezie. Informaţia care mi-a alimentat imaginaţia am găsit-o pe Internet. Acolo găseşti stocate toate evenimentele politice şi diverse crime, în special cele cu referire la războaiele din Balcani. Evident, Internetul nu este întotdeauna o sursă demnă de încredere, dar pentru munca mea aceasta n-a fost deloc important. Scriindu-mi romanul, eu nu m-am pornit în căutarea adevărului, ci doar mi-am dorit să răspund la întrebarea: cum ar fi putut fi? Desigur, studiile mele în drept şi, mai ales, specializarea mea în drept internaţional, au format un background favorabil când am scris acest roman.

V.G.: Locuieşti la Leipzig, în fosta Germanie de Est. Cât de mult contează acest amănunt geografic pentru creaţia ta? Se poate vorbi de o amprentă „estică” a literaturii autorilor care provin din această regiune a Germaniei unificate?

J.Z.: Eu nu cred că „Estul”, perceput geografic, exercită o influenţă deosebită asupra autorilor – acesta e perceput mai mult politic şi cultural. Dar şi acest fapt se referă doar la oamenii care, până la căderea zidului, au crescut şi s-au socializat în Republica Democrată Germană. Biografiile autorilor născuţi în Est trădează acest lucru, la fel cum distincţia despre care mă întrebaţi e uşor sesizabilă şi la ceilalţi, oameni obişnuiţi. Prin felul cum se comportă şi ce reacţii au înţelegi de unde provin şi ce au trăit. Eu însă m-am născut şi am crescut la Bonn, deci vin din Vest. M-am mutat la Leipzig în anul 1995. Literatura mea reflectă mereu experienţele trăite la frontieră, probabil m‑am lăsat influenţată, într-adevăr, şi de oraşul Leipzig, dar nu este vorba de o frontieră geografică dintre Vest şi Est, ci de o frontieră a timpului – ca spaţiu al transformării, în cadrul căruia s-au perindat succesiv, cu muchiile sale tăioase, trecutul şi viitorul.

V.G.: Din CV-ul tău am înţeles că ai avut câteva burse de creaţie, că ai călătorit în mai multe ţări. Îţi place acest mod de viaţă mobil, ambulant?

J.Z.: Aici, cred, e o neînţelegere la mijloc, cu care m-am mai ciocnit, pentru că  până în prezent am primit doar o singură bursă, care a făcut posibilă o călătorie în străinătate, şi anume la Villa Decius, în Cracovia (Polonia). Toate celelalte burse au fost de natură simbolică, fără vreo compensaţie financiară. Călătoriile în străinătate sunt „creaţia” mea şi le-am plătit din banii mei. Doar din burse, chiar dacă se întâmplă să le câştigi, nu poţi exista, m-am convins de acest lucru. Pe de altă parte, nu aş numi stilul meu de viaţă chiar „ambulant”. Eu încerc, când e posibil, să merg o dată pe an, cel puţin pentru o lună de zile, într-o ţară străină. Merg acolo nu ca simplu turist, ci merg să trăiesc… Când revin acasă, mă bucur şi savurez întoarcerea exact ca şi plecarea.

V.G.: Ai fost invitată să predai la universităţile din Leip­zig, München, Düsseldorf. Care este obiectul prelegerilor tale, sunt exclusiv teme de jurisprudenţă, de drept european, sau poate le combini cu literatura? Predarea la Universitate este „jobul” tău de bază ori consideri, totuşi, literatura ocupaţia ta principală?

J.Z.: Seminarele mele nu au caracter juridic. Sunt nişte ateliere pentru scriitori, în cadrul cărora aceştia discută propriile creaţii, eu oferindu-le – ca să mă exprim în termeni juridici – sprijin şi asistenţă consultativă. Jurisprudenţa mă preocupă acum doar ca „hobby” – ocupaţia mea principală rămâne, fără echivoc, literatura.

V.G.: Scrii articole, eseuri şi comentarii cu caracter politic în reviste importante din Germania şi din spaţiul germanofon - Spiegel, Suddeutsche Zeitung etc. Ce este jurnalismul pentru tine: o altă latură a scrisului tău sau expresia nevoii de a te implica în viaţa societăţii, în discuţiile publice?

J.Z.: Eseistica, comentariile din presă reprezintă pentru mine o posibilitate de a exprima suficient de clar opiniile şi sentimentele mele în câteva chestiuni politice care mă deranjează, pe care le consider importante, demne de comentat. E ca un debuşeu. Le spun în presă, într-o scriitură adecvată, pentru că nu doresc ca aceste idei să-mi invadeze romanele. Romanul, în concepţia mea, trebuie să-i lase cititorului toată libertatea de a-şi crea propria opinie.

V.G.: Dragă Juli, mi-ar fi interesant să aflu cum comentezi tu dezvăluirile pe care le face Günter Grass în cartea sa autobiografică „Decojind ceapa”, şi anume faptul că a fost înrolat în tinereţe în trupele Vaffen SS? Dezvăluirile lui au stârnit multe controverse - de la dezaprobări categorice, mergând până la cererea de a i se retrage Premiul Nobel -, dar şi comentarii ironice, care puneau totul pe seama unei anume strategii de promovare a cărţii?

J.Z.: Trebuie să recunosc că nu am înţeles discuţiile controversate în jurul dezvăluirilor făcute de autorul Tobei de tinichea. Biografia lui Grass şi recrutarea sa de atunci în cadrul regimului nazist era cunoscută de mulţi. Am avut impresia că în timpul acestui scandal s-a încercat să se comită un fel de „patricid” – generaţia anilor ’50 avea în sfârşit ocazia să se răzbune pe Günter Grass, care, deseori, le zicea de sus, ce trebuiau să facă sau la ce să renunţe. Generaţia mea, însă, s-a interesat mult mai puţin de acest lucru. Pentru mine Günter Grass nu este nici sfânt şi nici monstru. Este un scriitor important, un martor ocular preţios al evenimentelor de atunci şi în afară de aceasta este un om demn de a fi iubit. Eu nu am nici un motiv să mă îndoiesc de integritatea sa morală.

V.G.: Ca o scriitoare deja afirmată, ţi-ai dezvoltat un mediu artistic în care socializezi, un cerc de prieteni scriitori din generaţia ta, cu care dezbaţi chestiunile de creaţie, schimbi idei şi opinii, sau eşti ceea ce se cheamă un „lup singuratic”, retras în propriul univers de creaţie?

J.Z.: De fapt, în prezent nu mai există medii artistice sau cercuri de artişti. De aceea noi suntem cu toţii, într-o oarecare măsură, „lupi singuratici”. Doar câţiva colegi de ai mei mai încearcă să se reunească în diverse grupuri sau şcoli, dar acestea, în majoritatea cazurilor, nu rezistă prea mult.

V.G.: Care sunt tehnicile de promovare a unei cărţi pentru tine: lecturile publice, conferinţele, dialogurile la televiziune?

J. Z.: Dacă îţi doreşti să ajungi la un număr cât mai mare de oameni, atunci televiziunea este cu siguranţă cel mai potrivit mediu. Dar dacă îţi doreşti să discuţi despre un text mai mult şi mai intensiv, cred că cea mai potrivită tehnică de promovare sunt totuşi lecturile publice.

V.G.: Ai vizitat Statele Unite, dar şi multe ţări europene, inclusiv din Balcani. Presupun că ai colecţionat mai multe faţete ale lumii contemporane. Ce are în comun, după opinia ta, şi ce diferenţiază omul european de alţi locuitori ai lumii? Ce crezi tu, ca intelectual, despre ideea Europei unite - este o modă intelectuală, născută în cabinetele europene, sau este o necesitate istorică?

J. Z.: Nu aş putea spune, de fapt, nici nu-mi propun asta, doar în câteva propoziţii, cum „sunt” europenii. Ei sunt foarte diverşi – aşa cum toţi oamenii, la rândul lor, se deosebesc foarte mult unii de ceilalţi. Ideea unei „Europe unite” nu există în sensul, tradiţional, de stat european. Faptul că Europa îşi doreşte o cooperare strânsă în interiorul spaţiului său este, în fond, logic şi necesar, dacă privim istoria europeană a secolului XX. Eu nu cred însă că doar din considerentul acesta ar trebui imediat edificată şi o „identitate europeană”. Cred că aşa ceva e o ficţiune, ca şi în cazul tuturor identităţilor ce se extind pe un spaţiu extrem de mare. Dacă am fi avut cu toţii aceeaşi „identitate”, cu siguranţă nu ar fi trebuit să depunem eforturi atât de mari pentru a putea convieţui paşnic şi a coopera. Pentru mine, ideea europeană e cu atât mai provocatoare şi frumoasă, cu cât oamenii ce reprezintă culturi, limbi, religii şi biografii diferite încearcă să ajungă la o înţelegere reciprocă şi la o convieţuire comună.

V.G.: Nu eşti tentată să valorifici în scrisul tău literar teme care hrănesc angoasele contemporane, cum ar fi terorismul de factură islamistă, sau migraţia, mixajul de rase, populaţii, credinţe, culturi?

J.Z.: Eu scriu despre toate temele care mă preocupă în mod special, cele care îmi ating fibra creatoare. Nu am o listă de subiecte fixată, dar cu siguranţă multe dintre temele enumerate de dumneavoastră, foarte actuale, e adevărat, stau şi în „vizorul” meu. Să am doar inspiraţie şi să găsesc o modalitate potrivită de a le transpune artistic.

 V.G.: Care sunt scriitorii tăi favoriţi, din Germania şi din alte literaturi? Ai şi modele care ţi-au influenţat scrisul şi metoda de creaţie?

J.Z.: Sunt nenumăraţi autori pe care îi ador: Dostoievski, Nabokov, Musil, Arno Schmidt, Terezia Mora, Olga Tokarczuk, Thomas Mann şi mulţi alţii. Un mixaj foarte variat, care îmi alimentează universul creaţiei. Nu-mi plac vocile monocorde.

noiembrie-decembrie,2007, Chişinău-Leipzig

1