Povestiri provinciale ucrainene. Pre- şi post-electorale

Ternopol. Oraşul se pregăteşte de câteva zile bune pentru primirea candidatului minune, Iuri Luţenko, noua speranţă a partidei pro-prezidenţiale. Oferta electorală de steguleţe portocalii nu lasă loc vreunei alte formaţiuni politice. Doar regionalii lui Ianukovici se strâng seara în piaţa centrală şi se iau la întrecere cu agitatorii portocalii: cine poate da muzica mai tare. Efectul este de fiecare dată acelaşi: piaţa rămâne goală. În ziua cuvântării însă, locul din faţa Teatrului „Taras Şevcenko” este plin, iar deasupra capetelor oamenilor pluteşte acea particularitate electorală ucraineană, marea de steaguri. Dă bine la televizor, steagurile oricum nu sunt ale oamenilor, sunt aduse de echipa de campanie. Dau senzaţia că piaţa este mult mai plină, când, de fapt, sunt în jur de cinci sute de oameni. Restul, majoritatea tăcută şi absentă a oraşului de peste două sute de mii de locuitori, stă acasă. Luţenko, în cămaşă înflorată, ne povesteşte de-ale lui, des­pre păcatele premierului Ianukovici, de cum i-au spălat comuniştii creierul să nu vorbească ucraineana şi să nu ştie ce-a fost UPA, Armata Insurecţionară Ucraineană, cea care a luptat şi de partea germanilor în al doilea război mondial. Apogeul discursului lui Luţenko: anunţul că în Ucraina nu poate exista decât o singură limbă de stat. Undeva, într-un ziar central, Luţenko spunea doar cu o săptămână înainte că nu va folosi teme electorale naţional-identitare. Nici pentru cel ce l-a lansat în cursa electorală, consecvenţa politică nu reprezintă o virtute: preşedintele Iuşcenko apare pe afişele electorale ale partidului Ucraina Noastră, mulţi nici nu observă vreo anomalie până când socialiştii nu depun plângere împotriva ames­tecului preşedintelui în campania electorală. În Ternopol, cuvântarea lui Luţenko se termină cu piaţa şi candidaţii cântând imnul ţării. După ultimele acorduri, participanţii la miting dispar în cinci minute. O pensionară mă întreabă nedumerită unde s-au dus atâţia oameni, atât de repede. Pare să-i caute. Doar câteva străzi mai încolo, o coloană lungă de autobuze porneşte în noapte cu manifestanţii, ducându-i spre următorul miting.

Ternopol a fost primul dintre mai multe oraşe pe care le-am vizitat în septembrie şi în octombrie, înainte şi după alegerile care au avut loc în Ucraina acestui an. Ţin minte că am plecat în această călătorie minimalizând cumva în minte ceva ce la vest de Ucraina a ajuns deja o stereotipie în judecăţile despre ţara de pe Nipru: existenţa celor „două Ucraine”, cea de vest şi cea de est, cu istoriile, tradiţiile şi apartenenţele lor culturale diferite. Am descoperit pentru mine, printr-o călătorie care m-a purtat de la vest la est şi de la nord la sud, nu doar că divizarea ţării este foarte actuală, ci şi că nimeni nu luptă să o împiedice. Mai rău chiar: politicienii principalelor partide pun umărul şi se iau la întrecere care să adâncească şi mai mult diviziunile.

Herson, oraş la paisprezece ore cu trenul spre sud-est, la vărsarea Niprului în Marea Neagră. În piaţa centrală străjuită de un Lenin imens, mai mulţi oameni strâng steagurile portocalii care împodobesc strada de-o parte şi de alta. Le înlocuiesc cu drapele roşii, vine caravana electorală a comuniştilor. Spre deosebire de toate celelalte partide, comuniştii au organizaţii teritoriale permanente, care există şi în – tot mai rarele – momente când în ţară nu sunt alegeri. „Lucrează cu alegătorii ca pe vremurile sovietice” – spune un candidat socialist, „chiar răspund la scrisorile alegătorilor”, se miră tot el. Mitingul comuniştilor este cel puţin original: există o singură cuvântare propriu-zisă, ţinută de unul dintre comuniştii deja ajunşi în parlament. Lista electorală a partidului are numărul treisprezece, iar cuvântarea începe cu vorbele „Cine a spus că treişpele aduce ghinion? Într-o zi de treisprezece Hersonul a fost eliberat de sub fascişti”, şi prin public trece un murmur, treisprezece mai. Alte cuvântări nu există. Patru candidaţi tineri recită un fel de mesaj electoral în ver­suri, în care critică prezentul decadent „care nu dă tineretului nostru nici o şansă”, şi ridică în slăvi trecutul glorios, când toţi aveau un loc de muncă şi de mâncare. Despre represiune, poliţia secretă, arhipelagul GULAG, Praga 1968, Novocercask 1962, desigur, nici o vorbă. Printre versurile tinerilor candidaţi se strecoară pe scenă cântăreţi cu vechi piese sovietice. La cântecul „Trei tanchişti”, interpretat de o fetiţă de cinci ani, în uniformă, multor femei le dau lacrimile. Un public de vreo două sute de oameni, dar pe care nu i-a adus nimeni cu autobuzele. Aproape toţi au peste 60 de ani, remarc doar vreo trei tineri. Ciudat, versurile candidaţilor aduc aminte obsesiv de tineretul cel lipsit de şanse al zilelor noastre, te-ai fi aşteptat la cu totul alt public.

Vorbesc cu Volodia, electrician de şaizeci de ani, care îi va vota şi anul acesta pe comunişti, lucru pe care mi-l spune aşteptând apoi curios reacţia mea. Rus fugit din Letonia la începutul anilor 1990, Volodia spune că nu ar fi învăţat acolo niciodată bine limba, prea grea, ar fi rămas totdeauna un paria uşor de identificat după accent. Aici însă toată lumea vorbeşte ruseşte. Fraţii lui au rămas în Letonia, acum le este bine, sunt cetăţeni ai Uniunii Europene. Se miră de cât de mult s-a integrat fiica sa, votează pentru „Ucraina Noastră” şi-i răspunde tatălui în ucraineană.

Ajung şi în Zaporoje, leagănul căzăcimii ucrainene, aici alegerile deja au trecut, dar temele au rămas, aceleaşi teme care sapă tot mai adânc faliile între vestul şi estul ţării. Un grup de tineri veniţi din vestul ţării şi din capitală invită la un concert în centru, care să‑i ajute pe zaporojeni să-şi „depăşească bariera psihologică şi să înceapă să folosească limba ucraineană”. Un inginer mi se destăinuie că astăzi forţele politice insistă pe prezentarea unor conflicte care acum câţiva ani erau necunoscute populaţiei. Şi nici o forţă politică nu mai reuşeşte să lege cele două tradiţii fondatoare ale ţării: cea a vestului catolic şi păstrător al limbii naţionale cu cea a estului ortodox care a dat căzăcimea.

Preşedintele, de fapt, nici nu încearcă să găsească un liant pentru cele două Ucraine. Nici o altă temă nu divizează mai profund oamenii decât trecutul recent al participării de detaşamente ucrainene de partea Germaniei naziste în cel de-al doilea război mondial. Tocmai în această perioadă, fiind trecut deja de momentul alegerilor – în apropierea cărora s-a ferit de această temă – Viktor Iuşcenko demonstrează că nu poate fi preşedintele întregii ţări, proslăvind într-o apariţie la televizor meritele UPA în realizarea statului ucrainean.

Zaporoje tocmai îşi sărbătoreşte ziua şi eliberarea de sub „jugul fascist”. Întreprinderile mari din oraş trimit participanţii cu autobuzele pe malul Niprului, în faţa unei statui gigantice de soldat sovietic în avânt, veteranii dansează pe muzică patriotică, cu o mare de steaguri roşii în fundal. O muncitoare îmi spune că pentru ea „a veni la asemenea acţiuni înseamnă patriotism” şi se plânge de fiul care a ales să stea acasă. Un alt muncitor, tânăr, îmi spune că pe vremea URSS-ului asemenea manifestări erau mai frumoase, venea mai multă lume, dar el tot a venit şi astăzi. Se bea mult şi se râde la fel de mult, organizatorii – întreprinderile şi primăria – au grijă să nu lipsească vodca şi şaşlîcul la preţuri mici, deşi cei mai mulţi oameni au venit cu ele în plase. În celălalt capăt al oraşului, dincolo de bulevardul Lenin lung de optsprezece kilometri, pe insula Hortiţa se serbează o altă tradiţie – fes­tivalul internaţional al căzăcimii, unde câteva zeci de tineri îşi demonstrează dexteritatea în mânuirea săbiilor şi în săritul pe şi de pe cai. Sau pur şi simplu îşi plimbă costumele populare şi ţestele tunse căzăceşte – chilug şi cu o coadă lungă şi subţire care porneşte din creştetul capului. Eu ajung când programul este deja pe terminate, dar majoritatea publicului rămăsese, bând vodcă în grupuri de câte trei-patru şi strigând Budimo! de trei ori, „Vom fi!”, urarea de noroc a ucrainenilor la ciocnitul paharelor.

Pe aceeaşi insulă recent s-a încropit o reconstrucţie a fortificaţiilor de pe vremea lui Taras Bulba, pentru o ecranizare a romanului lui Gogol. Cu imensul baraj Dneproges de pe Nipru în fundal, fortăreaţa căzăcească de lemn pare prea mică faţă de aşa un trecut sovietic glorios. Mă gândesc cât le-or fi dat de furcă celor care au montat filmul barajul şi releele de înaltă tensiune de pe insulă. În păduricea alăturată, puzderie de tunuri de lemn în mărime naturală zac abandonate, rămăşiţe din recuzita filmului. Câţiva muncitori rup bucăţi din ele pentru un foc la care se încălzesc.

Drumurile mele mă duc mai departe, spre nord, dar tot pe malurile Niprului, în Kremenciuk, oraşul unde după alegeri s-a luat apa caldă. Localnicii se mândresc cu numărul mare de întreprinderi care au supravieţuit anilor nouăzeci, dar oraşul este sărac. Seara, iluminatul stradal este scos din funcţiune şi orbecăitul printre oameni la lumina lunii dă primei mele seri aici un aer ireal. Oraşul aflat într-o regiune considerată „portocalie”, Poltava, se încăpăţânează de ani buni să voteze cu Partidul Regiunilor şi cu comuniştii, lucru datorat, se spune, şi numărului mare de ruşi veniţi să lucreze aici, în industrie. „În timp ce ocupaţia noastră tradiţională, a ucrainenilor, rămâne agricultura”, îmi spune Volodimir, ucrainean, doctorand în fizică, care crede că‑n toate sunt vinovaţi ruşii. Crede că bine au făcut letonii şi estonienii, să nu le dea etnicilor ruşi drepturi politice, indiferent de cum se cheamă aşa un tratament în limbajul politic al europenilor, şi anume „discriminare”. Ca şi în România, mulţi cred că pentru multe dintre problemele ţării (imaginea proastă în Vest, de exemplu) este de vină o minoritate şi numai ea. Aici, la marginea oraşului, pe strada 50 de ani ai URSS-ului, mulţi gândesc aşa; de exemplu, dau anunţuri în ziare ca să-şi găsească chiriaşi şi să-şi mai crească un pic pensiile mizere, dar nu uită să încheie anunţul cu cuvintele „primim doar tineri din mediul rural”, pentru a fi siguri că la ei ajung doar ucraineni. În apartamentul în care stau eu, o pereche de pensionari zugrăvesc de zor. Îmi spun şi ei că „Problema noastră ceea mai mare este că aici sunt prea mulţi ruşi”. Un rus stă chiar deasupra lor: peste blocuri tronează încă din timpuri sovietice un nemaivăzut Lenin gigantic din sârmă, uitându-se senin spre Nipru.

În clădirea fostei gări fluviale, un patriot local a organizat o expoziţie privată cu vechiul Kremenciuk, cu imagini de la începutul secolului trecut. Fotografiile readuc la viaţă un oraş cu şiruri de case vechi, biserici, case de meşteşugari şi de negustori germani şi evrei, un oraş dispărut aproape fără urmă sub bombardamentele nemţeşti şi sub „asaltul” blocurilor sovietice. Dar la expoziţie nu vine lumea, este duminică, şi pentru mult timp rămân singurul vizitator. În oraş sunt doar două librării, şi oraşul are două sute de mii de locuitori. În schimb, magazinele de telefoane mobile sunt mai numeroase decât alimentarele. Un extraterestru, aterizat poate din greşeală pe Pământ pentru prima oară în Kremenciuk, ar crede că hrana pământenilor sunt mobilele, preferabil cele de mâna a doua.

Şi totuşi, frumosul în Kremenciuk nu este greu de găsit. Şi aceasta e adevărata provocare, a găsi frumosul, pentru că a veni din vest într‑un sărman oraş din est pentru a număra gropile de gunoi poate oricine. Îmi place promenada pe malul Niprului, împădurită şi populată de nenumăraţi pescari. Dintr-una din singurele clădiri din parc răsună muzică de orchestră, în faţă cântă nouă femei în vârstă, în cerc, îşi cântă frumos şi cu forţă. În clădire, cam cincizeci de bătrâni dansează pe muzica orchestrei din mijlocul lor. Când muzica se termină, se îndepărtează fredonând versurile. Mi se spune că asemenea după-amiezi de dans sunt organizate în fiecare sâmbătă şi duminică de către consiliul local pentru pensionari, fără plată, şi că atunci când sunt anunţate din timp, lumea vine atât de multă, încât nu are unde să stea.

Turul meu se termină acolo unde a început, în Ucraina de vest, de data aceasta în Viniţa. Una dintre nopţi o petrec în hotelul gării, unde fac cunoştinţă cu un basarabean, fost şofer de tir. Vine în Viniţa să vândă căciuli iarna şi pomi toamna. Înainte să ne despărţim, îmi spune că, dacă-l caut în piaţă, să nu vorbim româneşte, pentru că-i alungăm clienţii.