O surpriză pentru istoria artei

Eram în amurgul verii lui 2003 la Chişinău, când se organiza, la Muzeul Naţional de artă al Moldovei (MNAM) – şi constatam nu fără o doză apreciabilă de uimire că acest lucru se făcea în contextul expoziţiei jubiliare de 100 de ani de la naşterea lui Moisei Gamburd – o primă prezentare publică, mai amplă, a creaţiei artistei plastice Eugenia Gamburd (1913-1956). Îmi amintesc de acest amănunt acum, când, la 4 ani de la acea mini-retrospectivă (prea timidă i-aş zice), am primit un delicat şi rafinat album cu opera şi traseul artistic al aceleiaşi Eugenia Gamburd, editat de neobosita şi stăruitoarea fiică a artistei, Miriam Gamburd. Textul Lud­milei Toma, autoarea care semna cu aproape un deceniu în urmă o altă monografie, cea despre Moisei Gamburd, este o incursiune literară succintă, dar condensată şi pertinentă, în lumea creatoare a Eugeniei Gamburd, născută Goldenberg, fiica unui influent avocat din Chişinău. Despre Iacob Goldenberg, tatăl Eugeniei, putem afla multe amănunte din multiplele scrieri în proză ale sculptoriţei Miriam Gamburd – una din marile personalităţi creatoare născute la Chişinău, afirmate pe meleaguri străine. Despre întregul „clan” Gamburd am avut ocazia să scriu cu o altă ocazie (vezi ART-hoc, nr. 27-28, iarna, 2003), acum mă voi apleca asupra proaspetei apariţii editoriale apărute în Israel.

Salonul Oficial consemnează o lucrare a Eugeniei Gamburd încă din anul 1939, aceas­ta încheindu-şi studiile la Academia de Artă din Bucureşti în 1936. În următorul an, tânăra pictoriţă face o călătorie de documentare în Franţa, pe ruta Montpellier-Paris, prilej cu care ea se familiarizează îndeaproape cu fluxul curentelor avangardiste şi moderniste în artă. În 1938, Eugenia se căsătoreşte cu deja cunoscutul artist plastic Moisei Gamburd. După această dată familia se stabileşte la Bucureşti, iar vizitele în Basarabia au un caracter sporadic, chiar dacă ambii artişti participă în mod sistematic la expoziţiile organizate în capitala provinciei. Anul 1940 a marcat o cotitură decisivă pentru mulţi dintre intelectualii basarabeni aflaţi atunci în România – unii dintre ei s-au întors la locurile de baştină, iar episodul acesta nici până azi nu este încă pe deplin desluşit şi înţeles într-un mod mulţumitor. Cel puţin pentru autorul acestor rânduri. Cert este că odată cu începerea războiului artiştii au trăit cea mai mare parte a timpului fie pe front, fie în evacuare, departe de urgia morţii şi a focului. Dar imediat după, au trebuit să se alinieze, să facă jocul perfidului regim, să „plătească” pentru confortul şi privilegiile morganatice. Interesant de consemnat că în comparaţie cu soţul său, Eugenia Gamburd nu avea angajamente şi comenzi de proporţii, drept pentru care ea a recurs la intrumentele artei exclusiv pentru plăcerea sufletului şi delectarea celor din jurul său. Făcea schiţe în creion aproape în permanenţă, iar caietele cu desene care s‑au păstrat atestă o mână sigură, îndrăzneaţă şi precisă. Dexteritatea aceasta a ajutat-o foarte mult pe Eugenia Gamburd, după război, când a început să activeze în domeniul scenografiei şi al costumului scenic. A avut o serie de colaborări cu Filarmonica de Stat din Moldova, iar acest episod a jucat un rol hotărâtor în decizia tânărului (pe atunci) regizor Serghei Paradjanov (1924-1990) de a o invita să realizeze schiţele pentru costumele din filmul său Andrieş (1954). În treacăt fie spus, lucrarea de diplomă a viitorului regizor-vizionar s-a numit Poveste moldovenească (1951). Paradjanov era apropiat, se pare, de unii intelectuali de la Chişinău, şi îi vizita pe câţiva dintre ei. Inclusiv, pe familia Gamburd.

Chiar dacă acest volum a inclus cu parcimonie schiţele pentru costumele filmului Andrieş, materialul conţinut este suficient pentru a ne da seama de rigoarea etnografică şi documentară cu care lucra Eugenia Gamburd, iar faptul rămâne lăudabil fără rezerve. Cum de mare interes documentar sunt şi guaşele artistei care au îmbălsămat secvenţe ale Chişinăului din primii ani de după război. Nu sunt vedute urbane în sensul graficii post-romantice (documentare), ci exerciţii şi studii picturale par excelence. Din care însă nu lipseşte rigoarea detaliului, concreteţea topografică şi luminozitatea cromatică. Locul cel mai potrivit, cred eu, al acestei serii ar fi la Muzeul oraşului Chişinău. Unele dintre lucrările Eugeniei Gamburd sunt zăvorâte actualmente în Arhiva Naţională a Republicii Moldova, deşi locul cel mai potrivit al lor este pe simezele unui muzeu de artă, sau etnografic.