Stalker-Gallery

Visasem îndelung, cred. Ca oricare vis, şi acesta fu incredibil... Însă  mai neobişnuit, totuşi, ca nicicând altă dată, la altă vârstă, în alte stări sufleteşti... Numai că nu mai ţineam minte ce visasem... Încercam să rememorez... Iar ceea ce vroiam să-mi amintesc, ce reuşeam să recuperez din lumea lui Hypnos putea fi asemănat doar tentativei de a picta un tablou sub ploaie – fără streaşină, fără umbrelă, fără oarece alt acoperământ deasupra capului şi pânzei pe care încerci să conturezi, în bătaia stropilor – repezi, distrugători – tabloul. Şi această strădanie de a-mi aminti, spre a mă – într-un fel – aduna, a mă întregi pe mine însumi îmi demonstra iar şi iar, ca ieri, alaltăieri, ca totdeauna, că eu nu pot fi egal cu posibilul... mine, sine al meu, adevărat, integru, funcţional, ca spirit, la maxim; un eu în apogeu. Nevermore! Eul care nu voi fi niciodată deplin...

Dar... mai visam încă. Visam că visasem îndelung... Că nu mai ţineam minte visul... Că ar fi fost ca şi cum aş fi pictat în ploaie... Era o visare visând că visez...

Apoi, mă trezii. Într-un spaţiu neobişnuit mă trezii. Sau – mă pomenii. Însă, în timpurile noastre – ale marilor invenţii sau chiar metamorfoze cosmo-electronice, dezastre naturale şi e(o)rori terestro-umane – nespus de multe lucruri şi fenomene ce, acum nu prea mult timp, ar fi putut părea fabuloase, uluitoare sau, pur şi simplu, foarte ciudate, ca să nască interogaţii la care trebuia cineva să răspundă sau să nu facă asta, deci, astăzi, multe de toate nu mai uimesc, nu mai cer explicaţii. Astfel că nici eu nu i-am cerut însoţitorului meu să-mi spună ce e cu sala stadională, să zic (de la: stadion), în care mă pomenii, încăpere prelungă şi cam la vreo 7-8 metri înălţime, dacă aceasta n-ar fi fost, totuşi, vreo iluzie optică, altfel – fenomen – iluzia optică – deja destul de frecvent în sistemul de oglinzi, lentile, vise, ecranizări, holografii, iluzii, deziluzii etc., ale hiperîncărcatei entropii a supra(i)realităţii în care vieţuim noi. Şi el, însoţitorul, parcă s-ar fi arătat mulţumit că nu-i adresez nici o întrebare, nu-l sâcâi, nu-l... Mergea cam la jumătate de pas înaintea mea, eu – mai mult cu capul ridicat, cu privirile pe sus, surprins de înşiruirea puzderiei de ecrane, în bună condiţie sau deformate, care şi cum, în divers(e) grad(e) şi hal. Pe fiecare ecran era imprimat câte un chip uman. Sau transpărea din el. Feţe, feţe, feţe – de bărbaţi, femei, dar mai abitir – de copii şi adolescenţi...

– De priviţi atent, aţi putea recunoaşte şi pe cineva dintr-ai noştri, mai bine zis – din cunoscuţii dumitale, spuse călăuza.

Şi, fără să-mi spun să-i urmez îndemnul, firea-mi deveni, într-adevăr, atentă la şirurile de ecrane cu chipuri, ecrane în bună stare (geometrică) sau deformate, ceea ce, fireşte, ducea şi la crisparea, contorsionarea feţelor de pe ele, ca în sala oglinzilor strâmbe. Nu prea vedeam cunoştinţe, cunoscuţi, însă nu-i spusei despre aceasta ghidului – stalkerului, cum ar veni, – bineînţeles, în sinea mea întrebându-mă ce o fi cu această galerie mai mult decât ciudată.

– Sunt dependenţii, incurabilii dependenţi de computer, spuse călăuza, şi eu mă gândii ad hoc că dânsul e un ins extrem de priceput la psihologia omului, ghicindu-l pe ăsta chiar şi atunci când pare să fie calm, impasibil, tăcut. Ba mai mult – m-am surprins la gândul că el mi-ar putea citi... gândurile. Însă trecui blitz de la un gând la altul, zicându-mi: „Aha! Iată de ce sunt, cele mai numeroase, feţele de copii şi adolescenţi... Dar şi de bătrâni... Da, suficient de multă prezenţă a bătrânilor, de la care adie a singurătate... Vârsta a treia, ca un Stalker irezistibil prin filmografia amintirilor... Şi regretelor...”

De la un moment încolo, prinsei (şi eu) a desluşi chipuri cunoscute, unele destul de desfigurate – cele ale copiilor vecinilor de palier. Începeam să cred că printre feţe erau şi din cele pe care n-a fost să le văd decât o singură dată, fugitiv, extrem de secvenţial undeva în mulţimile străzii, în gloata suporterilor ce se revarsă agresiv şi monstruos prin porţile stadionului. După meci. Pierdut sau câştigat. Oricum, agresivitatea rămîne,  „contează”, se manifestă în ambele cazuri.

Până la acest moment de revelaţie, în genere, mi  se părea că gloata nu ar fi decât, colea, o faţă otova – de o sută, două sute de metri lăţime, faţa aia, în care se anihilează, contributiv întru anonimat, mii şi mii de chipuri individuale.

Bine, bine, îmi zisei, aici nu poate exista şi chipul meu, în/pe ecran normal sau desfigurat, – eu nu cunosc computerul.

– E de presupus că nu sunteţi prins de patima computeristicii?

Nu răspunsei, dându-mi deja seama cu certitudine că stalkerul ştia multe din cele ce se pot ilumina ca gând, idee, întrebare, replică în intimitatea, în conştiinţa mea.

– Şi totuşi, cred că vă simţiţi oarecum frustrat că în acest spaţiu nu există şi chipul dumitale. Nu?

- Da, afirmai eu oarecum ludic.

- Iată cazul în care „da”-ul este egalul „nu” -ului. Dar să vă amintesc cea mai ciudată echivalenţă: post-mortem înseamnă exact acelaşi lucru ca şi post-viu. Numai că, o ştiţi prea bine, nimeni nu spune post-viu, ci toată lumea spune post-mortem. Eu însă mă încăpăţânez să propag, verbocreator, cu drept de autor, anume post-viul. În el mai există, parcă, un ecou al vieţii, pe când în... post-mortem...

Pricepui că interlocutorul e as şi în domeniul în care mă simt şi eu tare pe piaţă: cel al discursului ludic. Însă nu aveam de gând să mă prind în competiţie.

– Probabil, nu aţi avut suficientă răbdare să însuşiţi computeristica, pentru că, mai apoi, să vă lăsaţi în voia şi puterile ei. Infinite, ar mai fi de spus. Aţi dori să mai încercaţi o dată? întrebă călăuza, aplecându-se şi ridicând de jos o filă albă de hârtie (erau mai multe, împrăştiate a dezordine „regizată”, filele albe).

Nu mai încăpea îndoială: stalkerul cunoştea nespus de multe, poate că totul din ceea ce s-ar fi numit conştiinţa mea, destinul meu...

Apoi condrumeţul scoase un pix din buzunarul de la piept, cu ambele mâini întinzându-mi fila albă şi unealta de scris, zicând:

– De veţi contura pe această filă un dreptunghi, un pătrat simbolic, veţi simţi imediat descătuşarea irezistibilei dorinţe, dar şi putinţe de a însuşi cu adevărat măiestria computeristică. Echivalentă cu o artă anume, aş putea spune...

Instinctiv (!) – îmi trasei mâinile la spate.

– Păcat, spuse stalkerul, surâzând; surâsul i‑l trezise gestul meu de ferire, precauţiune faţă de filă şi pix.

- Credeţi? întrebai oarecum inadecvat situa­ţiei, parcă.

- Sigur. Aţi putea deveni ceva mai important, pentru că, în situaţia actuală, e ca şi cum n-aţi exista.

- Păi... da, se tot vorbeşte de generala dependenţă a lumii de computer. Chiar aşa să fie? Să-i dea lumii, omului individualitate computeristica?...

- Da. S-ar putea spune. Cel puţin, în această etapă de re-cosmicizare a omului.

- Şi cui îi aparţine... galeria... aceasta? făcui eu un gest larg cu braţul spre pereţii cu ecrane, cu chipuri fixate, atârnate, suspendate...

- Nu ştiu.

- Extratereştrilor?

- Posibil, spuse interlocutorul cu vocea (s)că­zu­tă, după care adăugă, în şoaptă adâncă: Dar nu este exclus – şi Lui Dumnezeu...

- Dar unde e portretul dumitale? întrebai, ca şi ispitit de o oarecare idee năstruşnică sau, poate, tainică, înfrigurată.

- Iată-l, zise călăuza, arătându-mi fila albă de hârtie pe care o ridicase de jos.

Eu întinsei mâinile, luând fila şi pixul, după care trasei cele patru linii ale unui patrulater. Brusc!!!! – ca pe un ecran, pe coala de hârtie îmi apăru chipul. Deocamdată – nedeformat... Nemutilat, încă, s-ar putea spune...

1