Cică nişte ambasadori…

Revoltată de dezvăluirile postului Realitatea TV cu privire la inerţia reprezentanţilor noştri din ambasade şi consulate, într-un articol recent din revista bucureşteană Observator cultural mă întrebam cu ce şi-or fi umplînd sus-amintiţii timpul, dacă nu se ocupă de treburile ţării şi ale românilor plecaţi în străinătate? Aşa se face că mi-am amintit o întîmplare personală cu nişte ambasadori români.

Prin 1995, am făcut parte dintr-o delegaţie a Uniunii scriitorilor la Festivalul internaţional de poezie de la Struga (Macedonia), delegaţie condusă de Laurenţiu Ulici, preşedintele US de pe atunci, care ne-a dus la ţintă cu Dacia personală. Preşedintele US şofa prin căldurile teribile cu nu prea multă pricepere, de vreme ce am avut destule peripeţii, ba chiar puţin a lipsit să nu ne luăm, la întoarcere, adio de la viaţă într-un accident nu departe de capitala Bulgariei…

Şi la dus, şi la întors, delegaţia noastră – care mai conţinea un poet, Marian Drăghici, şi un vicepreşedinte al US, E. Uricaru - a fost găzduită la Ambasada română de la Sofia. La plecarea spre festival, ajungînd la poarta ambasadei cu pricina, ne-a întîmpinat ataşatul cultural, B. Chiriac, un domn în vîrstă, rotofei şi bonom. Spre uluirea mea, cînd i-am fost prezentată, mi-a spus: „A, vă ştiu, eu v-am pus titlul la primul volum de versuri!” Am aflat astfel că ataşatul cultural la Ambasada română de la  Sofia provenea din garnitura cenzorilor ceauşişti: în 1982, anul apariţiei primului meu volum de versuri, dumnealui lucra în Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste şi… punea titluri la volumele poeţilor (în cazul de faţă, o afirmaţie cam trasă de păr, fiindcă titlul îmi aparţine; am rămas şocată, dar nu am reacţionat decît mustăcind postfactum: „apoi bine că nu mi-a scris el şi poeziile!”).

Cunoştinţele noastre la acea ambasadă a ţării noastre nu s-au oprit însă la ataşatul cultural. I-am întîlnit, fireşte, şi pe excelenţele lor, doamna şi domnul ambasador, ingineri la bază, al căror nume nu-l mai ţin minte. Un al doilea şoc a fost cînd domnul ambasador, la un drink,  înainte de masă, ne-a spus – fără să-l deranjeze faptul că era şi o femeie în asistenţă - bancuri porcoase, pe care le-a ilustrat ajutîndu-se de un prosop! După drink, am fost conduşi în reşedinţa ataşatului cultural, a cărui soţie ne-a ospătat. La masă a apărut şi doamna ambasador, proaspăt spălată pe cap şi cu prosopul în jurul tîmplelor, care, în timp ce mînca, condimentîndu-şi din belşug porţia cu ardei iuţi, ne-a vorbit despre viaţa lor acolo: cum că nu au multe relaţii în ţara vecină, întrucît ei nu ştiu bulgara şi nici nu prea merg la recepţii, pentru că, se subînţelegea, nici cu alte limbi nu se înţelegeau bine...

Clădirea ambasadei era, ce-i drept, extrem de îngrijită şi cu o grădină de trandafiri minunată. Prin care am vrut să-mi dezmorţesc picioarele înaintea micului dejun de a doua zi. În timpul plimbării, n-am putut să nu bag de seamă că de-a lungul gardurilor se înşirau o mulţime de tomberoane. Noi-nouţe! Mirare. Mister. «Ce-o fi cu tomberoanele acelea, de nu au nici o urmă de gunoi pe ele?», i-am întrebat pe şefii delegaţiei, amici ai ambasadorului. Aşa am aflat că acele obiecte erau măşti pentru camere de luat vederi ! Şi am mai aflat că  toate colţişoarele ambasadei erau şi ele prevăzute cu camere de luat vederi; că personalul e supravegheat şi nu prea are voie să iasă din ambasadă. Era şi firesc, ambasadorii rămaşi singuri s-ar fi plictisit de moarte: n-ar fi avut cu cine juca tabinet şi popa prostu’ şi în faţa cui să mai spună bancuri porcoase …

 Credeam, după ce am aflat şi lucrurile astea, că am terminat cu surprizele. Ei bine, nu, a mai venit una, la fel de mare. Văzusem aproape totul din ambasadă, saloane, birouri, camere de primire, de supraveghere, sala de tenis, bazinul de înot, sala cu grătar pentru frigărui… «Da’ unde-i biblioteca, dom’ambasador?» am întrebat eu, fără nici o urmă de suspiciune, dar şi fără nici o tragere de inimă să-i spun „excelenţă” insului cu pricina. «A, vreţi să vedeţi biblioteca? ne-a răspuns amabil dumnealui. Veniţi să v-o arăt!» Şi, Doamne, ne-a dus într-un subsol, unde într‑o magazie, plină de covoare puse la naftalină, mături şi alte ustensile gospodăreşti, erau şi cîteva rafturi cu cărţi. Am putut vedea, dintr‑o ochire rapidă, cît mi-a îngăduit timpul, volume vechi din clasicii români, cu coperţi recondiţionate ! Nu ştiu de ce m-am gîndit că păreau a fi din anii ’50 - cărţi arestate de prin biblioteci, în perioada proletcultului… «Numai atît? am întrebat. Păi trebuie să vă facem nişte donaţii!», am adăugat, ironică.