Deschidere şi căldură la maxim

Când citesc textele lui adi urmanov, mă simt ca şi cum m-ar îmbrăţişa cineva. E un fel de căldură la maximum pe care mi-o oferă textele astea, un fel de deschidere totală pentru mine a cuiva total diferit de mine – dar care îmi vorbeşte despre nişte lucruri pe care le simt şi eu. Şi le simte fiecare dintre noi. Şi mai simt că, dacă i-aş povesti despre lucrurile astea, despre felul în care le văd, ar şti să mă asculte cu mult mai mult drag decât oricine, cu mult mai multă înţelegere şi acceptare decât, practic, oricine altcineva.

Deschiderea şi căldura asta mare au fost, începând de la poeme utilitare, un fel de marcă a scriiturii lui adrian urmanov. El vede poezia, în primul rând, ca şi comunicare – şi pentru o comunicare autentică este nevoie de capacitatea de a construi un discurs care să fie adresat într-adevăr altcuiva / un discurs despre care ştii că va însemna ceva pentru celălalt. Şi îl va face să vrea să se apropie şi mai tare de tine.

Ultimul volum al lui adrian urmanov, sushi (Editura Brumar, 2007), păstrează aceste caracteristici şi mai adaugă la ele tot felul de alte lucruri frumoase şi calde, şi bune. E, în cuvintele lui urmanov dintr-o notă de final, „despre oamenii care păstrează sms-urile şi când inboxul dă pe-afară, le scriu în carneţel ca să nu piardă nimic. este despre oamenii care se topesc ca untul şi care, ei între ei măcar, ar trebui să ştie. să aibă grijă”.

sushi este subintitulat volumul unei secte. Este vorba de „secta” asta a oamenilor calzi şi plini de dragoste despre care se vorbea în notă – dar care sunt extrem de singuri anume din cauza iubirii pe care o au şi pe care n-o pot împărtăşi cu ceilalţi. Cum scrie urmanov într-unul dintre texte, „singurătatea / e o bomboană de nervi / ceva la care să rumegi pentru că / nu ai voce să urli şi chiar dacă ai avea-o / şi chiar dacă ai fi / în cea mai verde pădure / teroarea cea mai crudă a minţii / nu îţi permite să urli” O singurătate care te ajută să supravieţuieşti în continuare şi care, într-un anumit sens, vine ca o contragreutate pentru dragostea specifică oamenilor ăstora – şi suntem extrem de mulţi. Şi, cel puţin între noi, ar trebui să ştim – să avem grijă – să ne deschidem mai mult cel puţin unul pentru altul, pentru că ştim că, noi între noi, ne putem înţelege.

Volumul începe cu un poem în engleză, despre care Elena Vlădăreanu scria, pe blogul ei, că ar fi unul dintre cele mai bune poeme scrise în literatura română a ultimilor ani. Un poem în care personajul renunţă la autoidentificarea sa ca white, heterosexual man (într-un anumit sens, ceea ce este acum, în majoritatea cazurilor, un poet) – la ceea ce numeşte drepturile sale ca fiinţă umană – ceva similar cu dispariţia subiectului la Vattimo, cu dezindividualizarea ca reacţie la puterea exterioară nouă care încearcă, tocmai, să ne confere o identitate pentru a ne putea controla. O dezindividualizare ca strategie de supravieţuire.

Nota de final la acest prim poem spune că ceea ce îşi păstrează personajul din această carte, singurul lucru pe care şi-l păstrează, este mântuirea. Şi asta nu întâmplător – sushi e primul volum pe care îl publică urmanov din momentul în care s-a călugărit. Mesajul religios apare în mai multe poeme – poate funcţiona ca un fel de coloană vertebrală, deşi am putea urmări mai multe şi fiecare şi-ar avea rolul ei. Apare în anumite texte despre dialog care dau senzaţia că ar vorbi despre ceea ce se întâmplă în timpul unei spovedanii („eu rămân cu jumătate din inimă dincolo / de linia de siguranţă” sau „mi se cimentează faţa în definiţia / căldurii şi a disponibilităţii de a / fi maltratat de a fi ucis pentru că acum tu / mângâi uşor cu degetul faţa de masă şi / desenul ăla e chipul minunat / al sufletului”) sau chiar ca aluzie la calitatea de călugăr a autorului – „şi asta deşi / mănânc cu multă lume la masă şi / strâng mâinile multor oameni”. Există multe asemenea momente, care pot fi interpretate diferit, atât în contextul vieţii religioase, cât şi în contextul existenţei cotidiene a fiecăruia dintre cei care fac parte din sectă.

Pe pagina de gardă a volumului scrie că au participat cu texte Ada Gheorghe, Ruxandra Novac şi Elena Vlădăreanu – dar, oricât de tare m-am străduit să identific stilul fiecăreia în vreun fragment din volum, n-am reuşit s‑o fac – pentru că, sub aspect stilistic, textele din volum sunt extrem de diferite, dar există şi ceva care le leagă pe toate.

Sub aspect „arhitectonic” e ceva mai simplu. Volumul e repartizat în două părţi – texte poetice, dispuse în 5 cicluri, şi endnotes la texte. Poemele din interiorul unui ciclu nu sunt legate prin intermediul unui fir narativ coerent – mai curând printr-un fel de feeling general pe care îl degajă – şi asta le face să fie citite împreună, ca un bloc – şi citeşti volumul întreg aşa.

Notele de final, un procedeu utilizat de T.S. Elliot în Waste Land sau, în literatura română, de Mircea Ivănescu în Commentarius Perpetuus, se referă la 12 poeme din prima parte – fie sunt explicate unele aluzii din text, fie este interpretat textul în general, fie se exprimă atitudinea unui alt „membru al sectei” (şi în membrul rx am recunos­cut-o pe Ruxandra Novac – dar nu pot fi sigur dacă asta a fost singura ei contribuţie la volum), fie anumite teme introduse în text sunt continuate printr-un alt poem.

urmanov cel „vechi”/urmanov cel „nou”

Îmi place extrem de tare când un autor se reinventează, de la volum la volum. Când gândeşte în termeni de „proiect”, ca în arta contemporană, şi-şi actualizează mijloacele şi tematica în dependenţă de mesajul pe care vrea să-l transmită şi de publicul căruia i se adresează.

În acest sens, eul poetic din prima perioadă a lui adi urmanov – cel din cărnurile cannonice sau din up vorbea, într-un anumit sens, în numele lui – şi se reducea la corporalitate, la carne, ca la Epicur, o reducţie aproape fenomenologică a ceea ce înseamnă un individ. Şi această percepţie de sine ca şi corporalitate reprezenta una dintre cele mai importante trăsături ale poeziei de atunci a lui urmanov.

poemele utilitare reprezintă o nouă deschidere spre Celălalt, o deschidere anticipată, cumva, de hey, mr dj – o poezie adresată unui Tu, un tu cu care se intră în relaţie – o relaţie de încredere aproape totală şi de dragoste dusă la limită. Genul de relaţie din poemele utilitare îmi amintea, când le citeam, de un fel de masochism luminos – o relaţie în care celălalt trece pe prim-plan şi tot ce ai tu se desfăşoară în dependenţă de el / ea, o relaţie în care te descentrezi şi, anume aşa, te apropii de ceea ce este autentic şi frumos în tine.

schelet şi, acum, sushi sunt un fel de revenire la „eu” – dar am senzaţia că este vorba de acel „eu” care era „tu” în poemele utilitare. Atunci când citeam utilitarele, mă identificam cu acel tu căruia îi erau ele adresate – în  sushi empatizez la greu cu vocea care rosteşte textele/personajul care îşi spune eu. Mi se pare că personajul de aici vorbeşte în numele meu şi al tuturor oamenilor care seamănă cu mine – spune lucruri pe care eu nu le-aş fi spus niciodată, dar care rezonează foarte intens undeva, într-un strat profund şi cumva lăsat într-o parte a inimii mele. Mi-ar fi plăcut să fiu tu-ul utilitarelor şi, acum, eu-ul din sushi.

Sigur, sunt anumite lucruri care se păstrează din volumele anterioare şi care ne permit să urmărim felul în care se transformă eul poetic al lui adi urmanov. Apar, de exemplu, unele pasaje în care se păstrează un ton cumva profetic, pasaje compuse dintr-o serie de definiţii construite ca metafore (fragmente de genul „craniul e neiertător. el / rămâne neputrezit secole întregi. el/  trădează vizuina de unde a pândit creierul /  el / e tot un ochi bulbucat / cu o sumedenie de sclipiri / craniul e inelastic. el / poate fi crunt / poate fi intim / craniul poate fi spart şi atunci e un vizor”). Sau, în mai multe poeme, se păstrează versurile lungi din schelet, dispuse pe câteva rânduri tipografice şi încărcate de slash-uri. Se păstrează şi adresarea către un tu – dar dublată cumva de un eu („tu eşti cel care îşi loveşte copilul / cel care acceptă că unui bătrân i-a venit vremea / nu cel – care nu ştie ce să spună / nu cel pe care-l dor fălcile dintr-o linişte ca un / pumn în faţă / ăştia sunt eu ăştia sunt eu”).

În finalul volumului se mizează pe un imaginar violent, care îmi aduce într-o anumită măsură aminte de primul urmanov, cel din cărnurile cannonice – dar violenţa este aici transpusă într-un limbaj de o transparenţă maximă a expresiei, spre deosebire de limbajul mult mai criptic din primele volume. Exemple ar fi „toată căldura lor / e un nou-născut / care suge de la moartă” sau „o descriere obiectivă / a story-ului ăsta de nemişcare şi / crâmpeie de viaţă / o desenează resturile unui miner / zdrobit în subteran şi zecile de guri încleştate / ale înecaţilor din ultimele veri”.

Felul în care se aliniază aici urmanov la suferinţa celuilalt, felul în care îmi dă mie, ca cititor, senzaţia că o înţelege şi trece prin ea de fiecare dată când o vede îmi aduce aminte de Simone Weil, care se ruga să ia asupra ei suferinţa tuturor celor care suferă şi scria că, atunci când vede un crucifix, o cuprinde păcatul invidiei. Când citeşti sushi, ai senzaţia că alături este cineva care suferă împreună cu tine şi te ajută să treci prin suferinţa proprie, te ia de mână şi te conduce afară din ea, înspre experienţa la fel de profundă şi la fel de cruntă a iubirii necondiţionate.

Alte lucruri noi care apar în sushi sunt expresii care se memorizează involuntar şi pe care, după aceea, le poţi atribui întregului volum şi, la fel de bine, vieţii tale de până acum – formulări de genul „şi trăiesc / trăiesc / pentru că n-am ce face” – formulări care te fac să zâmbeşti cald şi uimit şi ştii că poţi să ţi le atribui liber şi ţie. Şi asta te face să te simţi parte din secta căreia i-a fost dedicat volumul.

oameni adunaţi împreună

Cu ce rămâi după ce citeşti sushi? Cu imaginea unui om care e ca tine şi care e foarte aproape de tine, deşi nu l-ai văzut niciodată. Un om cald şi bun, dar care îşi ascunde căldura şi bunătatea asta înăuntrul lui până îl umplu cu totul. Un om cu care ai vrea să stai alături şi ştii că ar putea să te asculte ore în şir când îi vorbeşti despre tine – pentru că ştii că şi el trece prin aceleaşi lucruri şi ai reuşi să te eliberezi, dacă i-ai povesti.

Ai impresia că îţi vorbeşte în acelaşi timp despre el şi despre tine – şi nu mai ştii unde este linia de demarcaţie, rămâne doar un fel de noi difuz care vă include pe ambii şi, când îi vorbeşti altcuiva despre ceea ce se întâmplă în cartea asta, îi vorbeşti la fel de însufleţit cum i-ai vorbi despre lucrurile cele mai frumoase şi mai calde şi mai bune din interiorul sufletului tău.

Mi s-a povestit câte ceva despre lansarea cărţii – câţiva oameni s-au strâns la cineva acasă şi au mâncat împreună, serviţi la masă de urmanov. Nu ştiu dacă s-a dat şi sushi. adi spunea într-un interviu că şi-a numit cartea aşa pentru că e ceva „exquisite şi crud în sensul de crunt” pentru un grup de oameni la fel de fragili şi la fel de crunţi în dragostea lor.