Reacţii imediate (despre TVR şi Omul-de-curînd-îmbogăţit)

TVR

Miercuri, am aşteptat toată ziua să privesc meciul de fotbal dintre selecţionatele României şi Albaniei din preliminariile Campionatului European 2008. Seara, am venit în grabă mare acasă, am deschis televizorul luat pe credit şi am căutat postul TVR. Zadarnică trudă! TVR-ul dispăruse cu desăvîrşire cu tot cu meciul de fotbal. Am simţit dintr-o dată gustul amar al decepţiei. Am înţeles imediat că pe cei din Consiliul Coordonator al Audiovizualului nu-i interesează deloc dorinţa mea de a vedea meciul. Ei au lucruri mai importante de făcut, ei luptă cu posturile cu care „nu s-a reuşit încheierea unui nou contract”.

Toată fojgăiala asta din jurul TVR-ului dă de bănuit, cel puţin, pentru că, acum cîţiva ani, acest post a mai fost eliminat din grila de emisie. Povestea se repetă, iată. Unii ziarişti presupun că la mijloc sînt motive de natură politică. Ei vorbesc despre lupta apărătorilor statalităţii cu posturile „românizatoare”. Habar nu am dacă există aici un substrat politic. Dar formularea „nu s-a reuşit încheierea unui nou contract” mi se pare ciudată. Păi, cine vă împiedică să-l semnaţi, stimaţi membri ai întreprinderii Radiocomunicaţii şi ai CCA plătiţi din banii contribuabililor? De ce cu toate posturile reuşiţi, iar cu TVR nu puteţi?  De ce trebuie să dispară un post ca să poată apărea altul? Ele nu pot coexista?

Un lucru e limpede. În RM există suficienţi doritori de a vedea emisiunile TVR-ului. CCA ar putea să facă un sondaj ca să nu aibă dubii în acest sens. Dacă cei de la Radiocomunicaţii şi de la CCA nu vor mai reuşi să încheie un contract cu TVR, dacă ne vor lăsa fără TVR, înseamnă că pe ei nu-i interesează părerea unor contribuabili din banii cărora le sînt plătite salariile. Şi ce atitudine ar trebui să avem eu şi cunoscuţii mei cărora le place TVR-ul despre aceste instituţii, dacă ele ignoră dreptul nostru elementar de a fi informaţi?

Omul-de-curînd-îmbogăţit

Am fost invitat săptămîna trecută la o zi de naştere sărbătorită într-un restaurant al unui hotel somptuos. Am făcut cunoştinţă acolo cu patronul hotelului, un om de curînd îmbogăţit. Aflînd că sînt scriitor, omul de curînd îmbogăţit s-a apropiat de mine şi, privindu-mă cu compasiune pe deasupra ochelarilor scumpi, mă întrebă:

„Şi ce mai faceţi voi, scriitorii, cum mai trăiţi, cum vă descurcaţi?”

„Încercăm şi noi marea cu degetul, mai scriem cîte ceva…” am mormăit, vădit incomodat de chipul blazat al noului moldovean.

„Mda… Ştiu că o duceţi de azi pe mîine, nu vă puteţi hrăni cu povestirile voastre…” zise patronul.

Pentru o fracţiune de secundă, am simţit gustul amar al unei vieţi eşuate.

Brusc, chipul omului de curînd îmbogăţit se lumină:

„Ştii ce cred eu? Măi, voi, scriitorii, trebuie să fiţi mai hîtri, măi, trebuie să scrieţi biografiile oamenilor bogaţi. Ei o să vă plătească cîteva mii de euro pentru asta. Vrei să-ţi găsesc un om bogat căruia să-i scrii o biografie?”

M-am simţit dintr-o dată mic, insignifiant, umil, dar şi o supărare mi se strecură în suflet. Am refuzat şi omul de curînd îmbogăţit bulbucă ochii de mirare. Nu înţelegea probabil cum poţi respinge o asemenea ofertă.