Un Nobel pentru Murakami

Am aflat de curând şi numele câştigătorului pe 2007 al Premiului Nobel pentru literatură, în fapt, o câştigătoare: Doris Lessing. Motivaţia Academiei Suedeze sună cam aşa: „Doris Lessing primeşte premiul pentru că e acea naratoare a experienţelor feminine care cu patos, scepticism şi forţă vizionară a adus în discuţie o civilizaţie divizată”*. Din nefericire, ca şi în alţi ani, se dovedeşte că Nobelul a încetat să mai fie o recunoaştere a calităţilor literare ale unor scriitori excepţionali, fiind mai degrabă un vehicul corect politic prin care graniţele şi elitismul sunt dinamitate. Un Nobel acordat la 87 de ani, unei femei, şi încă uneia care scrie cu predilecţie science-fiction şi are militantismul în sânge, e clar că nu mai ţine cont de axiologie. Am convingerea că, peste ani şi ani, Doris Lessing va rămâne în istorie doar pomenită drept cea mai în vârstă câştigătoare a Premiului Nobel şi atât. De aceea m-am hotărât să mă opresc asupra unui alt scriitor aflat pe „lista scurtă” a celor nominalizaţi (înaintea anunţării premiului era creditat cu a patra şansă), Haruki Murakami.

Prozatorul japonez, în vârstă de 58 de ani, nu este, cu siguranţă, un necunoscut publicului român, mulţumită colecţiei, negre şi elegante, pe care Editura Polirom i-a rezervat-o. După cum singur mărturiseşte, Murakami a început să scrie dintr-o întâmplare, la vârsta de 30 de ani. Poate să fie un soi de revelaţie, poate un soi de chemare, sau poate doar o minciună de branding care să-i sporească faima, nu putem şti. De la debutul din 1979, Ascultă cum cântă vântul şi până la cel mai recent volum, În noapte (Polirom, 2007), Murakami a publicat nouă romane şi mai multe volume de povestiri. Toate au însă o coerenţă stilistică impecabilă, un tipar de construcţie a personajelor şi a acţiunilor uşor de recunoscut, o sumă de teme şi motive predilecte. Cel mai potrivit termen pentru a caracteriza scriitura lui Murakami este stranietatea. Întâmplări aparent banale, care se petrec într-o rutină descrisă minuţios, sunt la un moment dat frânte de ceva, nu ieşit din comun, dar puţin plauzibil. Dacă la aceasta adăugăm predispoziţia japonezului pentru muzică (în orice roman regăsim zeci de trimiteri la formaţii, compozitori, cântece şi texte) şi naturaleţea inserţiei unor scene/discuţii/problematizări cu şi despre sex, reţeta unui succes editorial e garantată. Mai e ceva de pomenit în legătură cu ritmul şi succesiunea romanelor, Murakami alternând cărţile „mari” (atât ca întindere, cât şi ca amploare a epicului şi a imaginaţiei) cu cele, să le spunem miniaturale (care, deşi scrise impecabil, nu ţintesc foarte sus). În cele ce urmează ne vom opri asupra celui mai recent roman masiv, publicat în 2002 şi tradus şi la noi în 2006, Kafka pe malul mării.

Scenariul cărţii cuprinde două fire narative, depănate în paralel, până către final, când se intersectează. Cel dintâi plan al poveştii este istorisirea la persoana I a tânărului Kafka Tamura, care, la 15 ani, hotărăşte să fugă din casa tatălui său pentru a-şi căuta mama şi sora şi pentru a nu împlini un soi de profeţie personală. Mitul lui Oedip este evident. Tatăl lui Kafka Tamura îi prezisese propriului fiu că îl va omorî, după care se va culca cu mama şi sora sa. Dorind să scape de blestem, tânărul fuge, unde vede cu ochii. În prima sa parte romanul pare să fie un soi de road-novel. Drumul se încheie după ce protagonistul ajunge într-un orăşel din sudul Japoniei, unde se împrieteneşte cu un bibliotecar transsexual care-i oferă un adăpost şi o slujbă. Tânărul Kafka se îndrăgosteşte de conducătoarea bibliotecii, doamna Saeki, o persoană distinsă şi rafinată (se prea poate să-i fie mamă), dar care suferă de pe urma unei traume din al doilea război mondial. Cel de-al doilea plan al naraţiunii, de data aceasta la persoana a III-a, îl are în centru pe Nakata, un bătrânel senil care, în urma unui straniu accident petrecut în copilărie (tot în vreme de război), îşi pierde capacitatea de a citi, memoria şi inteligenţa, trăind în prezent din ajutoare sociale şi din recuperarea pisicilor pierdute prin magherniţele capitalei japoneze. În urma unei bizare halucinaţii, Nakata îl ucide pe tatăl lui Tamura, după care porneşte la drum, împreună cu un şofer de camion, în urmărirea unei misiuni ciudate.

Poate că rezumatul incomplet pe care l-am schiţat pare neverosimil şi nefiresc. Murakami are însă arta de a conduce cititorul foarte lent, de a-şi pregăti din timp momentele de surpriză astfel încât, atunci când ceva deloc obişnuit se petrece, cititorul abia dacă îşi dă seama de asta. Dincolo însă de imaginaţia debordantă şi de căldura scriiturii (Murakami este unul din autorii cărora le pasă foarte mult de empatia cititorului), descoperim o paletă întreagă de personaje memorabile. Adolescenţi furioşi ai unui epoci dezumanizate, tinere fete dezamăgite în dragoste, bătrâni senili sau sclipitori. Murakami forţează uneori pătrunderea unor figuri care ţin mai degrabă de pop-culture în ficţiune, astfel încât nu mică ne va fi mirarea când vom întâlni în Kafka pe malul mării eroi precum Johnnie Walker (cu cizme, baston, joben, frac, papion, totul regulamentar) sau colonelul Sanders (figura-logo de la KFC, cu părul alb, ochelari şi ţăcălie). În astfel de cazuri, ironia lui Murakami muşcă dintr-un sistem care îşi alienează într-o asemenea măsură indivizii, încât aceştia ajung să nu mai poată distinge între oamenii vii şi imaginile de brand ale unei societăţi consumiste: „Până la urmă, tânărul s-a oprit şi s-a uitat înapoi. A văzut un bătrân mic de statură, îmbrăcat într-un costum alb. Avea părul cărunt, ochelari sobri pe nas, mustaţă şi ţăcălie, albe şi ele. Purta cămaşă albă şi papion negru. La chip arăta a japonez, dar era îmbrăcat ca un gentleman de la ţară, din sudul Americii. Avea cam un metru cincizeci şi arăta mai degrabă a varianta în miniatură, la scară redusă, a unui om. Îşi ţinea mâinile întinse,  de parcă ar fi cărat o tavă. […] Tânărul îl privea uluit. –Tu…/ -Da, sunt colonelul Sanders./ -Leit! exclamă Hoshino./ -Nu leit, chiar sunt colonelul Sanders./ -Ăla cu puii prăjiţi? Bătrânul încuviinţă solemn./ -În persoană.” (p. 304).

Kafka pe malul mării este unul dintre cele mai ambiţioase romane ale lui Haruki Murakami, în care se adună mai toate procedeele de construcţie narativă şi fineţurile stilistice din volumele precedente. Provocarea cea mai mare pe care Murakami şi-a asumat-o cu această carte este de a aduce laolaltă mentalităţi şi realităţi care par să se excludă sau să refuze orice soi de dialog. În cartea sa se întâlnesc Japonia conservatoare şi Occidentul globalizant, tinerii şi bătrânii, miturile antichităţii şi figurile mitice ale marketingului de secol 20, muzica clasică (a se citi superbele pagini despre Beethoven şi Schubert), pop-ul şi rock-ul. „Civilizaţia divizată”, de care vorbeau membrii Academiei Suedeze pentru motivarea opţiunii lor pentru Doris Lessing, îşi află contraponderea în romanele unui scriitor, precum Haruki Murakami care primeşte astfel, din inima fiecărui cititor în parte, un Nobel simbolic, infinit mai preţios.

___________

Haruki Murakami, Kafka pe malul mării, traducere din limba japoneză şi note de Iuliana Oprina, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, 534 pg.