„Poţi să ai nenumărate identităţi, atâta timp cât stăpâneşti exact ceea ce vrei să faci” - interviu cu Adrian Urmanov

adi urmanov este unul dintre cele mai controversate, în ultimul timp, personaje din mediul literar românesc. Dar ceea ce contează, în primul rând, este deschiderea pe care o are faţă de toţi cei care încearcă să comunice cu el, uitând de clişee şi de stereotipii. Deschiderea asta se manifestă, gradat, şi în textele sale poetice – de la cărnurile cannonice (2001), poeme utilitare (2003), schelet (2004), până la ultima sa apariţie editorială – sushi (2007).

Această disponibilitate maximă faţă de celălalt se manifestă şi prin Atelierul de Creative Writing pe care îl organizează la Mănăstirea Râşca, unde este călugăr, şi efectiv prin dialogurile pe care încerci să le stabileşti cu el, atunci când vii să-l vizitezi. Un dialog de acest gen le propunem, acum, cititorilor Contrafort-ului. (a.c.)

Alex Cosmescu: E în regulă să-ţi spun adi pentru interviu?

Adrian Urmanov: Da. Şi chiar e în regulă aşa. Chiar asta vreau.

A.C.: Pur şi simplu este toată faza asta cu cele 3 identităţi ale tale, cumva. Identitatea Leonard Aldea, identitatea adrian urmanov şi identitatea Părintele Serafim. Şi mi se pare foarte interesant cum reuşeşti să le îmbini pe toate. Şi cum reuşeşti să te orientezi în fiecare, să faci anumite lucruri ca Leonard Aldea – sau ai reuşit să le faci – unele lucruri ca adi urmanov şi altele ca Părintele Serafim. Ăsta mi se pare unul dintre cele mai interesante lucruri la tine – pe care aş vrea să le împărtăşeşti cu cititorii noştri.

A.U.: În primul rând, sunt adrian urmanov, pentru că, în momentul ăsta, interviul mi se adresează ca poet. Iar din ce spuneai tu – poţi să ai nenumărate identităţi, atâta timp cât stăpâneşti exact ceea ce vrei să faci. În momentul în care eşti absolut sigur că ştii cine eşti tu – în momentul ăla poţi să-ţi dai oricâte identităţi. A nu-ţi suprasolicita posibilităţile şi a nu ţi le subestima. Şi a şti exact cine eşti tu. În momentul ăla poţi să-ţi pui orice fel de mască, pentru că va fi extrem de solidă şi-ţi va veni absolut natural şi firesc. Pentru că nu falsezi, în nici un fel. Sunt complet şi sunt acelaşi de fapt, în toate cele 3 nume, doar că fiecare dintre numele astea a luat, arată sau subliniază una dintre identităţile mele mai mult decât pe celelalte.

A.C.: Suntem în ajunul celei de-a treia ediţii a Atelierului de Creative Writing, pe care îl organizezi în fiecare an, la mănăstirea Râşca. Dacă vrei, hai să facem un fel de retrospectivă a ceea ce s-a întâmplat până acum şi un fel de listă de aşteptări pentru ediţia de anul ăsta.

A.U.: Păi, a tot crescut atelierul ăsta. A început cu o săptămână, a crescut la 10 zile, acuma sunt 12. Au fost o serie de volume care au ieşit de aici, volume individuale: cel al Dianei Geacăr, sau cel al lui Andrei Rotaru, sau cel al Gabrielei Eftimie. Au fost foarte multe premii pe care le-au luat pentru debut aceşti poeţi. De fapt, cam toate premiile din România au fost luate de ei. Au mai fost apoi oameni care, imediat ce au plecat din Râşca, au luat alte premii majore, cum e cazul Liviei Roşca, cu premiul de la Cartea Românească, şi care, la rândul ei, a luat absolut tot ce se putea lua în materie de premii în România. Au fost foarte multe cronici, au fost foarte  multe reacţii, atât în presa scrisă, cât şi în audiovizual. Practic, mi-am cam atins scopul cu acest proiect. Este, cred, acum cea mai grea ediţie, pentru că deja am dat cam tot ce aveam de dat în cele două ediţii anterioare şi n-aş vrea să mă blazez, să ofer acelaşi lucru, să fiu cumva repetitiv. Şi-mi va fi foarte greu să plusez. Atât pentru mine, pentru că nu ştiu dacă pot mai mult în momentul ăsta, cât şi pentru poeţii care vin, pentru că nu ştiu exact cât pot da ei, trebuie neapărat să-i cunosc mai întâi. Dar sunt sigur că va fi ultima ediţie sub forma aceasta a atelierului.

A.C.: Atunci ar fi bine, poate, să ne aprofundăm în ceea ce înseamnă propriu-zis, efectiv, atelierul ăsta: o şcoală literară, o mişcare literară, o încercare de a face oamenii să scrie într-un anumit mod – sau de a-i deschide cumva către ceea ce era mereu în ei şi nu reuşeau să exprime?

A.U.: În nici un caz şcoală literară, sau curent. Pentru că nu am impus niciodată un fel de a scrie. Şi ştii foarte bine asta. În momentul în care oamenii vin, sunt 2 criterii după care îi invit. Am nevoie de talent, pentru că talent nu le pot da eu – talent le dă Dumnezeu sau nu le dă nimeni – şi am nevoie  de o disponibilitate de a experimenta cât mai mult cu propriul lor scris. În momentul în care ei vin aici, îmi dau seama cam unde se poziţionează ca stil, şi apoi fac tot ce pot eu ca ei să-şi perfecţioneze propria scriitură. Şi a şi-l perfecţiona nu înseamnă a copia, sau a mima stilul cuiva care se aseamănă cu ceea ce fac ei, ci a-şi identifica propria nişă în peisajul poeziei de azi, şi a deveni cât se poate de personali şi de acuţi, cumva, în personalismul ăsta al lor. Vreau ca fiecare să vină aici, să-şi descopere propria sămânţă, dacă vrei, în materie de scris, şi vreau ca, plecând de aici, să aibă absolut toate armele pentru ca sămânţa să se impună şi să rodească la maxim. Este (cred că Diana Geacăr a zis chestia asta) un soi de complex de vitamine poetice. În loc să stai 6-7 ani acasă, să treci prin 3-4 volume şi să evoluezi cumva firesc, natural, în cele 7-10 zile de Râşca faci chestia asta.

A.C.: Ceea ce spui îmi aminteşte de o fază pe care o citeam la John Cage. El zicea că cel mai important pentru un artist este să experimenteze continuu şi să se menţină umil, să se menţină modest.

A.U.: În momentul în care ai impresia că ştii să scrii, ai încetat să mai fii important în orice fel. De asta, acum un an, de exemplu, am pus condiţie obligatorie de selecţie lipsa oricărui fel de prezenţă în revistele literare, obligativitatea de a nu fi debutat nici în volum, nici cu ciclu de poeme – pentru că, în momentul în care deja ai un volum, deja ai un soi de teritoriu de apărat. Chit că e un teritoriu mic sau neimportant, ţi se pare că ai totuşi ceva de apărat. Şi atunci îţi pierzi această umilinţă de care spuneai, un soi de „eu învăţ încă să scriu”. Şi atunci nu mai am cum să lucrez cu tine. Oamenii care vin aici trebuie să fie perfect disponibili să experimenteze şi să aibă o încredere totală în mine. Iar asta nu pot să le cer în alb. Ei nu pot avea asta înainte de a veni aici. Numai după ce vin şi după ce ne cunoaştem, o parte dintre ei, în general cei care reuşesc să profite de program, aleg într-adevăr să se predea ritmului de lucru şi exerciţiilor pe care le impun. Şi asta iarăşi ţine de un soi de umilinţă, de a-ţi cunoaşte propriile limite în momentul ăla şi a şti că nu poţi să ieşi de sub limitele alea, în momentul ăla, decât condus, ajutat de altcineva, din afara ta.

A.C.: Ne vorbeai foarte mult la ediţia trecută despre cât de important e să-ţi găseşti o nişă proprie, să ştii cui i te adresezi. Am putea generaliza cumva şi să vorbim despre o nişă a poeziei contemporane?

A.U.: E destul de strâmtă oricum. Povestea cu nişa e o altă formă de a vă spune vouă atunci că aveţi nevoie să vă găsiţi propriul fel de a scrie. Una dintre problemele mari cu care vin tinerii aici e că foarte mult se practică mimatul. Nu furtul poetic, ci pur şi simplu mima. Sunt 2-3 modele în poezia douămiistă, cum o ştim noi în România, care s-au impus extrem de bine, şi majoritatea tinerilor care scriu bine azi pastişează unul sau altul dintre stilurile astea. În momentul în care faci asta, oricât de talentat ai fi, nu vei putea fi niciodată la maximul tău creativ. Trebuie să-ţi găseşti propriul fel de a te livra pe tine însuţi. Iar asta, în fapt, înseamnă a-ţi găsi acei cititori care reacţionează numai şi numai la felul tău de a scrie. Asta ar însemna un soi de nişă. Nişa poeziei contemporane per ansamblu e destul de restrânsă, pentru că toate celelalte forme de artă, de exprimare prin artă sunt mult mai uşor de consumat decât poezia. Se livrează mult mai uşor. Poezia, din vina noastră, a rămas extrem de statică, bătrâncioasă şi aşa, acoperită cu praf, undeva, într-o zonă în care nu mai caută nimeni.

A.C.: Şi care ar fi metodele de a scoate cumva poezia din zona asta, de a o face să însemne şi altceva şi să rezoneze şi cu alt tip de oameni?

A.U.: Din nou umilinţa. Aceeaşi umilinţă a poetului care trebuie să accepte că are nevoie de cititor. În momentul în care poetul se urcă undeva într-un turn al lui şi spune „eu nu mai am nevoie de tine, cititorule” – în momentul ăla el e mort ca poet. Pentru că se transformă într-un spectacol, care are valoare numai pentru el şi la care nu se uită nimeni în afară de el însuşi. Şi rămâne aşa, prins în auto-idolatria asta, până la sfârşit. Şi sfârşeşte practic pastişându-se pe sine însuşi şi scriind acelaşi lucru iară şi iară, fără măcar să ştie asta. În momentul în care ai umilinţa de a spune „trebuie să evoluez, pentru că omul căruia mă adresez eu evoluează şi eu trebuie să-l prind pe omul ăsta cumva, pentru că, vreau/nu vreau, cu el vorbesc”. În momentul ăla îţi vin idei. Îţi vin idei din disperare, pentru că vrei să-l vezi că e atent la ceea ce spui. Ştii, imaginează-ţi un soi de profesor, dintr-acela la şaizeci şi de ani, care predă un lucru extrem de plicticos în faţa unui amfiteatru, şi care e atât de convins că el este genial, încât nu schimbă nici tonul vocii, nici ritmul în care îşi livrează informaţia, nu-şi modifică niciodată cursul, ci spune acelaşi lucru şi toată lumea moare de plictis în sală. Şi vine un tânăr, care chiar vrea să comunice ceva. Ei, în momentul ăla omul va apela la orice fel de şmecherie pentru a capta atenţia celorlalţi. Chit că asta înseamnă să le pună flash-uri de lumină în ochi sau să ţipe la ei sau să arunce cu, nu ştiu, cu broaşte în ei, important e să-i faci cumva să te perceapă – că tu eşti acolo, eşti o prezenţă reală în faţa lor şi ai ceva să le spui. Dacă tu însuţi nu eşti cuprins pe de-a-ntregul de ceea ce livrezi prin poezia ta, nimeni nu va fi convins. Trebuie să fii stăpânit pur şi simplu de ceea ce vrei să spui şi trebuie să ai umilinţa de a accepta faptul că nu toată lumea e stăpânită de ceea ce ai tu să spui. Şi că trebuie să-i convingi pe ceilalţi să se uite la tine. Ei, în momentul ăla îţi vin idei, pentru că la disperare omul devine genial.

A.C.: Într-un sens, poezia contemporană ţine cont de toată chestia asta – pentru că se pune foarte mare accent pe biografism, care, în contextul ăsta, poate însemna aducerea unei „prezenţe vii” alături de celălalt, dublat de un accent mare pus pe mesaj, pe ceea ce vrei să-i transmiţi.

A.U.: Povestea cu biografismul e destul de riscantă, din punctul meu de vedere. Şi eu, de exemplu, în poezia mea încerc să o reduc la minim sau să o folosesc numai în măsura în care nu e autobiografie, ci un soi de biografie a unei categorii de public. Deci, cumva, să iei ceva din propria ta biografie şi să o aduci din condei astfel încât să fie valabil pentru cât mai mulţi. A găsi punctele comune şi, apoi, a ţi le personaliza. Pentru că dacă vii cu autobiografie, care e strict a ta, celălalt se va regăsi foarte greu în ea. Şi îl pierzi. Pentru că pici din nou în chestia aia: e propriul meu spectacol, cu propriile mele elemente şi eu sunt propriul meu spectator. Iar oamenii azi nu mai au nici interesul şi nici nu mai simt nevoia să se uite la tine, poetul, exhibându-ţi toate neputinţele şi mizeriile sau orice altceva. Deci, biografismul e de folosit, dar cu grijă, cu foarte mare grijă. Iar povestea cu mesajul, da… Nu am înţeles şi sper să mă ajute Dumnezeu să nu înţeleg niciodată tipul ăla de poezie care e scris de dragul artei, ştii? Poezie care să aibă o „valoare”. Şi dacă are o valoare, nu ştiu, ca expresie, ca metaforă, ca habar nu am ce, atunci merită să fie publicată. Nici gând! Poezia este o formă de comunicare. Iar comunicarea implică dorinţa de a spune ceva. Atâta timp cât nu există „ceva”-ul ăla, este diferenţa dintre a face dragoste şi a face malahie.

A.C.: Care sunt alte riscuri care apar în calea poeziei contemporane? Alte mici capcane, de genul biografismului?

A.U.: Sunt foarte multe şi nu le poţi generaliza, pentru că ce poate fi pentru unul capcană poate fi un atu pentru altul. Chiar biografismul, despre care am vorbit. Uită-te la Elena Vlădăreanu, de exemplu. Poezia ei este preponderent construită pe aşa ceva. Dar ea are inteligenţa poetică, aş spune chiar mai mult, are un dram de geniu poetic de a se folosi exact cum trebuie şi cât trebuie de autobiografie. Cât să te prindă, ca un cârlig, să te ducă înăuntru, în poezia ei. Pe când Oana Cătălina Ninu, care la noi a făcut furori, eşuează tocmai prin acelaşi lucru, prin autobiografism, pentru că nu ştie unde să pună punct, nu are limite. Aşa că nu poţi să dai o listă de lucruri care nu sunt de făcut în poezie. De asta trebuie să lucrezi cu omul, faţă în faţă. Să vezi cât poate el, ce vrea să facă el şi să personalizezi la maxim povestea asta cu creative writing-ul. În general încerc, şi tu ştii că asta am făcut şi anul trecut cu voi, să ajung ca măcar pe final, timp de vreo 3-4 zile, să lucrez cu fiecare în parte, să nu se mai lucreze pe grup, pentru că e riscant, din cauza asta.

A.C.: Crezi că, în general, calea cuiva care vrea să scrie bine şi-o face el, de unul singur (apropo de individualizarea de care vorbeai) sau crezi şi în validitatea mişcărilor literare, grupărilor literare?

A.U.: Aici e un soi de mârşăvie, un soi de mârşăvie pe care cred că o au toţi cei care se simt stăpâni pe propria lor poezie. Aş spune „cred în grup”. Pentru că dacă nu ai un grup în spate, care să te susţină, ţi-e foarte greu să te impui. Dar, pe de altă parte, fii atent la ceea ce am spus: dacă nu ai un grup în spate. Dacă m-aş simţi cumva făcând parte din acest grup, care stă în spatele cuiva, primul lucru pe care aş încerca să-l fac ar fi să dinamitez grupul şi să mă impun ca voce proprie, ca personalitate unică. Dar în momentul în care eşti în faţă şi vezi în spatele tău un grup, atunci marşezi pe grup. Ce încerc, de fapt, să-ţi spun e că e bine să începi cu un grup, dar să ştii exact când să te rupi de el. Şi să exploatezi la maxim ce face grupul, dar să treci peste maximul ăla şi să spargi tu primul cumva rândul grupului. Şi mă refer nu neapărat la un comportament al tău, ci la poezie. Regulile grupului, regulile unui anumit stil de a scrie, trebuie să le exploatezi la maximul lor, după care să le încalci.

A.C.: Adică, dacă te înţeleg bine, tot progresul în scris e o chestiune de timing şi de strategie?

A.U.: E absolut necesar să-ţi gândeşti cumva cariera ca un mic manager cultural, pentru că altfel o dai în bară foarte uşor. Şi asta nu înseamnă a falsa, sau a-ţi programa la rece şi aşa, cumva cu vinovăţie, cariera poetică. Este o datorie să faci asta, pentru că poezia se adresează strict unui anumit public, iar publicul ăla există într-un anumit context, la o intersecţie de timp şi spaţiu. Eu nu scriu pentru nişte oameni care există în general undeva. Scriu pentru nişte oameni care au între, să zic, 18 şi 28 de ani şi care sunt clar urbani, sunt oameni care trăiesc în mediu urban. Poezia mea este foarte greu gustată de cineva peste 30 de ani şi de cineva care nu are o anumită cultură şi care, de exemplu, ar trăi în mediu rural. Pentru că nu se va identifica în ceea ce livrez eu prin poezia aia. Ei, şi atunci, având deja un volum scris, e absolut logic ca acel volum eu să-l public în maxim un an-doi. Pentru că, după acest un an-doi, oamenii ăia cărora mă adresez eu au evoluat şi au nevoie de altceva, au nevoie, de fapt, de acelaşi mesaj, dar spus altfel. Practic, dacă vrei, un poet bun nu are mai mult de 2-3 teme, dar le re-livrează, le rescrie pe măsură ce evoluează şi el, şi publicul lui.

A.C.: Într-un fel, toată chestia asta cu graba de a publica e dublată şi de exigenţa pe care o ai tu faţă de lucrul pe text. Adică, într-o anumită măsură, a scrie la cald şi, după aceea, a lucra la rece.

A.U.: Obligatoriu. sushi, de exemplu, l-am scris într-o noapte şi jumătate. Hai, 2 nopţi, punând şi a doua noapte complet. E un volum întreg scris în două nopţi. N-am scris şi ziua, vorbesc de noapte. Puse cap la cap, nu cred că se adună 10 ore. Ce a urmat după, ca lucru pe text, a durat luni. Şi acolo vorbesc de nopţi şi zile lucrate. Şi sunt texte extrem de mici, nu cred că e un text mai mare de 10 sau, hai, 12 versuri în volumul ăla. Întotdeauna trebuie să scrii ca un nebun, dar să-ţi lucrezi, să-ţi stăpâneşti textul ca un maniac.

A.C.: Dar îţi controlezi discursul şi în timp ce scrii? Tai versuri, strofe, şi pe măsură ce construieşti prima dată textul?

A.U.: Dacă am cel mai mic dubiu, tai. Nu am nici un fel de îngăduinţă cu un vers referitor la care am dubii. Tai, tai chiar atunci. Scriu, în general, direct pe computer tocmai pentru asta, pentru că altfel n-aş putea ţine cumva ritmul pe care mi-l impune poezia în scris. Şi, scriind pe computer, imediat ce am cel mai mic dubiu, chiar vizavi de o formulare, de exemplu, un gerunziu faţă de infinitiv, imediat ce-mi vine în cap a doua variantă, dacă-mi este mai bună decât prima, fac chiar atunci switch-ul între ele. Nu am nici un fel de milă, dacă vrei, cu ceva în care nu am încredere până la capăt.

A.C.: sushi este ultimul tău volum, la care nu am găsit nici o cronică mai elaborată, cât de cât. Volumul pare destul de diferit de ceea ce scriai înainte. Ai putea să vorbeşti mai detaliat despre cartea asta? Ce a însemnat ea pentru tine, ce şi-a propus să facă, pe ce efect asupra cititorului ai scontat?

A.U.: Au fost înainte 3 volume, cărnurile cannonice, poeme utilitare şi schelet, apoi o antologie care să acopere aceşti 7 ani aproape, din 2000 până în 2006. Şi cu antologia aceea, literatură de consum, din 2006, am încercat să pun punct unei anumite etape din viaţa mea ca poet. sushi este primul volum pe care îl public din mănăstire. Deja acolo e un fel de urmanov pândit pe după umăr de călugărul Serafim. Are în spate utilitarele, nu poate trece peste ele, dar, pe de altă parte, are un soi de dragoste pentru propriul cititor pe care nu le avea înainte, doar le intuia cumva. Nu ai găsit, într-adevăr, cronici la volumul ăsta şi mă tem că nu vor fi, pentru că oamenii încă nu ştiu exact cum să se raporteze la el. Cei care ar fi scris în mod normal, pentru că asta este cumva imaginea mea ca poet, ar fi fost cei care ar fi scris negativ, numai că, cu toată lipsa de smerenie poetică, nu prea poţi, ar fi extrem de evident că forţezi nota doar pentru a putea să scrii negativ despre el, iar cei care scriu pozitiv… Se întâmplă un fenomen foarte ciudat, îmi devin toţi prieteni. Şi atunci probabil că simt că nu mai sunt obiectivi în a se exprima. Am perceput cumva riscul ăsta de când am început să mi-i apropii altfel decât ca poet. Dar nu mă deranjează. Îmi pare rău că nu sunt reacţii, dar mă aşteptam şi probabil că aşa va fi şi de acum încolo. Ştiu, însă, că este extrem de citit.

A.C.: Cumva, ceea ce spuneai tu referitor la apropierea, la împrietenirea cu cei care ar scrie de bine despre volumul tău, vine din faptul că, pentru tine, poezia este în primul rând comunicare, un fel aparte de comunicare?

A.U.: Întru totul. Pentru mine poezia este, în momentul ăsta, singura formă prin care le pot vorbi unor oameni pe care eu nu-i mai pot contacta acum fizic. Sunt lucruri pe care altă dată le-aş fi putut spune printr-un performance sau printr-un interviu radio sau tv, sau printr-un articol scris. Acum mi-e mult mai greu să apelez la asta. Am rămas numai cu poezia, şi asta încarcă mult mai mult, pentru mine, miza volumelor mele de acum încolo. Şi, pentru mine, poezia a început să funcţioneze ca un soi de selecţie pentru oamenii care vin să mă cunoască. E foarte frumos ce se întâmplă, pentru că oamenii care ajung să citească sushi, de exemplu, vin la Râşca, vin după mine. Or, asta nu mi s-a întâmplat nici măcar după utilitare. E un soi de ce-mi doream prin utilitare, de reacţie palpabilă sau de efect palpabil al poeziei. Dar e cumva consumat strict uman, prin întâlnirile astea.

A.C.: Ce înseamnă, pentru tine, un poem bun?

A.U.: Un poem pe care aş vrea să-l am tot dintr-o dată în capul meu. Un poem pe care, citindu-l, îmi pare rău că se termină şi-mi pare rău că nu mă pot bucura, cumva în acelaşi timp, de începutul, mijlocul şi finalul lui. Aş vrea să-l am în cap şi să merg cu el. Întreg. În acelaşi timp.

A.C.: Un poem care rămâne în memorie, care se imprimă cumva în tine.

A.U.: Nu în memorie, că n-am nevoie să mi-l amintesc. Pe măsură ce citeşti ceva frumos, te bucuri de fiecare vers. Dar aş vrea să-l pot consuma tot odată, să mă stăpânească întru totul. Când simt asta, am aşa o bucurie cruntă, că e aproape un soi de a-ţi ieşi din minţi de bucurie. Când citesc, de exemplu, Europa Elenei Vlădăreanu, îmi vine să… e o reacţie ciudată pentru un călugăr, îmi vine să cânt de bucurie. Sau să trag ţipete, pur şi simplu de bucurie, mă bucură volumul ăla, mă bucură până la capăt. Şi se întâmplă foarte rar. Cred că am avut două sau trei volume, de când citesc eu, care să aibă efectul ăsta asupra mea.

A.C.: Hai să trecem acum, cumva, lin, la ceea ce se întâmplă în Basarabia. La ceea ce se scrie la noi şi felul în care se raportează toată chestia asta la generaţia 2000 din România.

A.U.: Păi, voi sunteţi nişte leneşi, în Basarabia. Asta e clar. Din punctul meu de vedere, este boala voastră, a basarabenilor. Nişte leneşi cât cuprinde. Sunt sigur că asta e din cauza amestecului cu ruşii. Da, voi aveţi mai mult talent decât noi, dar sunteţi extrem de leneşi! Aţi avut o primă linie, cu Crudu, Baştovoi, Vakulovski şi toată tabăra, care, în loc să încerce să se impună în Chişinău, au preferat să vină în Bucureşti. Acum vine a doua linie, din punctul meu de vedere mult mai bună decât ei, cu Gamarţ, Hose, cu tine, cu acest Vadim Vasiliu, care va veni să-l cunosc şi eu anul ăsta, şi cu toţi tinerii ceilalţi, cu Vlad Chistruga, care sunteţi mult mai vii decât ce se întâmplă la noi, mult mai buni decât cei mai buni ai noştri acum, dar care sunteţi extrem de comozi. Şi, încă o dată, veniţi către Bucureşti, unde ce se va întâmpla? Veţi fi publicaţi toţi, unde? Cea mai bună editură pentru poeţii tineri în momentul ăsta, Cartea Românească. Deja intraţi, o să fiţi ai douăzeci şi, treizeci şi pe lista lor de poeţi, veţi fi imediat clasaţi undeva, în generaţia asta 2000, care există sau nu există, deci veţi fi un fel de 2% din ceva ce există, n-aţi creat voi, şi gata. Ne-am spălat pe mâini, am scăpat de voi. În loc să staţi frumos acasă, în Chişinău, să spargeţi ce se întâmplă azi în poezia din Chişinău, să vă creaţi voi propria voastră generaţie acolo şi, de acolo, să faceţi din Chişinău un soi de concurent pentru Bucureşti. E foarte ciudat. Suferiţi, pe lângă comoditate, de un soi de mare complex de provincie. Dar Chişinăul este capitală, oameni buni! În momentul ăla binecuvântat că se va uni din nou Moldova cu România, voi nu trebuie să fiţi în Bucureşti. Voi trebuie să fiţi în Chişinău! Şi trebuie să vă luptaţi, în momentul ăla, ca acest oraş, Chişinăul, să fie un contracandidat mai puternic chiar decât Bucureştiul pentru întâietatea la titlul de capitală culturală a României. De ce fugiţi de Chişinău? Aveţi acolo un spaţiu pe care trebuie să-l ocupaţi. Aici nu mai aveţi ce ocupa, aici venind pur şi simplu vă aşezaţi în nişte scăunele confortabile, pe care noi, şi prin „noi” nu mă includ în povestea asta, pentru că efectiv nu-mi doresc asta pentru voi, dar noi ca generaţie, cu o mare parşivitate, vi le-am pregătit deja şi abia aşteptăm să vă aşezaţi singuri în ele şi să spunem: „iată, scriu şi ei ca noi, sau asemănător nouă, sau în stilul nostru”. Pe când, dacă aţi sta acolo şi v-aţi impune propria voce şi propriile proiecte, propriile performance-uri, propriile mişcări, ar fi cu totul altceva. Lupta voastră nu trebuie să fie cea de a ne arăta cât de asemănători sunteţi voi cu noi, ci cât de diferiţi sunteţi voi faţă de noi. Or, asta nu se întâmplă.

A.C.: Ce ai vrea să ne spui în încheierea interviului? Nişte lucruri despre tine, despre noi, despre ceea ce se întâmplă acum, despre ceea ce se întâmplă cu poezia, despre ceea ce se întâmplă cu relaţiile umane?

A.U.: Am avut, la un moment dat, un soi de mică revelaţie când mi-am dat seama că în prima ediţie a programului de Creative Writing de la Râşca am avut un om din Basarabia, apoi au fost doi şi acuma sunt trei. Şi după aia m-am gândit că, şi printre invitaţii care vin să citească, am 3 oameni din Basarabia! Şi cu tine, sunteţi patru! Deci, per total, 7 oameni din Basarabia într-un program. Mi-aş dori foarte mult ca ăştia 3 ani de Creative Writing la Râşca să fi creat un soi de mic pod între poezia foarte tânără din Chişinău şi poezia foarte tânără din Bucureşti. Şi mi-aş dori foarte mult ca prieteniile strict umane care s-au legat între oamenii care au venit aici (sunt deja trei­zeci şi, patruzeci şi ceva de oameni care s-au cunoscut aici, între zidurile mănăstirii ăsteia, dintre care cel puţin 10 vin din Basarabia) să rămână, să dureze şi să fie un soi de temelie pentru o foarte bună colaborare poetică între Chişinău şi Bucureşti. Dar o colaborare bazată pe concurenţă, pentru că, dacă nu concurăm între noi, ajungem să ne acoperim deja cu praf, să ne felicităm reciproc şi să ne scriem propriile manuale şi, din momentul ăla, suntem morţi.

A.C.: Mulţumesc foarte mult pentru interviu.

A.U.: Tot dragul.