Cum a început aventura

De şcoala de la Râşca auziserăm cu toţii cu multă vreme înainte. De bine sau de rău – nu mai conta foarte tare; voiam să vedem şi noi cum e şi dacă sunt sau nu sunt adevărate miturile „creierelor spălate” de către Adrian Urmanov a.k.a. părintele Serafim, cel care organizează şi susţine întregul workshop (deşi ce se întâmplă acolo e puţin mai „deep” decât un workshop obişnuit).

Şi pentru că în tot acest timp înainte de a ajunge la Râşca am avut în jurul meu oameni care fuseseră deja parte din program – am putut studia cât de vaste şi diferite erau reacţiile/ schimbările produse asupra lor de această şcoală de vară. Unii deveniseră „adepţi” ai lui Urmanov, dezvoltând o pasiune exagerată faţă de el; alţii au rămas neschimbaţi şi viaţa lor nu se împărţea neapărat în „perioada de dinainte şi de după workshop”; o a treia categorie era cu totul sceptică şi considera aventura de la Râşca drept un stres inutil şi un soi de „îndoctrinare” a participanţilor – care ieşeau de acolo scriind la fel şi mult mai prost decât înainte. Pentru că, aşa cum v-aţi dat seama, e vorba despre o şcoală de poezie ţinută la mănăstirea Râşca de către părintele Serafim – care a publicat şi publică poezie sub pseudonimul de Adrian Urmanov.

Cam ăsta era fundalul, înainte să aplicăm. Anunţul zicea să trimitem „cele mai recente 5 poeme, indiferent de stadiul scrierii lor sau de valoare, până la data de...” – aşa că ne-am apucat să selectăm 5 poeme (bineînţeles – nu pe cele mai recente, ci pe cele care ni se păreau nouă mai ok) şi să le trimitem la adresa de mail indicată – alături de câteva date biografice. Evident, în ceea ce mă priveşte, am uitat să ataşez la e-mail textele selectate cu grijă, aşa că a trebuit să mai trimit unul cu toate cele necesare incluse. Cu mai puţine evenimente picante, au ajuns la destinaţie şi e-mail-urile Constanţei Popa şi ale lui Vadim Vasiliu. Apoi a urmat faza cea mai dură: aşteptarea răspunsului din partea organizatorului.

Ştiam că în fiecare an se înghesuie cam 80-90 de tineri din stânga şi din dreapta Prutului şi că sunt aleşi numai 10, aşa că nu ne făceam speranţe prea mari. Oricum, în eventualitatea selectării, unii dintre noi trebuiau să aplice pentru viză şi să aştepte (o veşnicie) până (şi dacă) le va fi acordată la timp. Aşa că imaginaţi-vă câţiva tipi care stau la rând în faţa Consulatului României, încercând să-şi ia viza pentru un posibil eveniment de o posibilă importanţă crucială pentru viitoarea lor carieră literară. Era şi aşa frustrant să aştepţi răspunsul din partea lui Urmanov – dar aici s-a adăugat şi jocul cu hârtiile, paşapoartele şi restul chestiunilor de gen pentru obţinerea unei vize ale cărei necesitate şi rost rămâneau o enigmă.

Mai târziu, Vadim Vasiliu şi subsemnata au fost anunţaţi că au trecut selecţia pentru şcoala de la Râşca. Constanţa Popa nu primise nici un răspuns, aşa că ne-am trezit într-o situaţie ridicolă: în limbajul lui Urmanov (practicat cam peste tot), tăcerea înseamnă „nu”. Şi atunci, dacă aşa stau lucrurile, cum rămâne cu solidaritatea de grup? Cât de pervers şi egoist ar fi să o lăsăm pe Constanţa, cu nimic mai puţin talentată decât noi, în acest Chişinău mizer şi să ne desfătăm în plăcerile scrisului în tihna unei mănăstiri? Cât de nedreaptă e această situaţie şi de ce noi/ anume noi trebuie să o înfruntăm? Ce vină are Constanţa şi cine se crede Urmanov ăsta, cine l-a învăţat să nu-i selecteze pe cei mai buni?

Constanţa Popa a primit şi ea răspuns că a fost admisă, doar că în ziua următoare.

Apoi au început pregătirile propriu-zise: bagaje, dileme (să ne luăm sau nu trusa de machiaj la mănăstire, ce fel de haine se poartă acolo etc.) ş.a. Într-un final, ne-am trezit în microbuzul cu ruta Chişinău-Suceava, alături de o trupă de rockeri care mergeau la un concert undeva în zona respectivă şi de diverşi basarabeni proaspăt întorşi de la Italia (aşezaţi pe „scăunele” de lemn, instalate de şofer, din lipsă de spaţiu), care păreau să convieţuiască fără probleme în ambianţa de drum.

La vamă nimic n-a părut să-l convingă pe grănicerul român că nu suntem nişte infractori – nici măcar invitaţia din partea Mănăstirii (!), şi era cât pe ce să fiu expediată înapoi în patrie, pentru că invitaţia menţionată era trimisă prin fax şi nu era printată în original (parcă e cumva actuală povestea asta, doar că eu – spre deosebire de delegaţii români blocaţi la Leuşeni, am reuşit să trec graniţa, în România, până la urmă).