Literatura germană contemporană. Tineri autori - interviu cu Julia Schoch

Inaugurăm în acest număr o rubrică dedicată literaturii germane contemporane. Am dori să fie un prilej de a prezenta literatura germană în actualitatea ei imediată, în special textele tinerilor autori, care au reuşit deja să-şi facă un nume sau care sunt catalogaţi de critici ca promiţători, cu mari şanse de a realiza performanţe.

Literatura germană contemporană cunoaşte un dinamism impresionant, fapt recunoscut de critica literară vernaculară, confirmat şi de numărul mare de autori tineri germani care s-au făcut auziţi pe scena literară din Germania şi nu numai. Vom încerca să aflăm începând cu acest număr al Contrafortului, cine sunt aceşti tineri autori germani, ce viziuni estetice împărtăşesc şi ce sistem de valori reprezintă, vom chestiona temele şi sursele lor de inspiraţie, inclusiv prin interviuri care sperăm să ne ajute să-i cunoaştem mai bine. Prezentarea autorilor va fi însoţită, cum e şi firesc, de publicarea unor fragmente literare.   

Lansarea acestei rubrici a fost posibilă datorită susţinerii acordate de către Ambasada Republicii Federale Germania proiectului iniţiat de Centrul Cultural German „ACCENTE” din Chişinău – administrat de Corina Gârlă şi Aurica Miler. Revista Contrafort a fost invitată să i se alăture.

În cadrul celei de-a doua ediţii a Festivalului de Literatură Euro­pean Borderlands, desfăşurat în iunie 2007, în trei etape: Bucureşti, Iaşi şi Chişinău, s-a remarcat tânăra autoare şi traducătoare germană Julia Schoch, care a prezentat în original şi în traducere un fragment din cartea Steltz & Brezoianu – Ein Mosaik für Leidenschaftliche, apărută la Editura Glaux în septembrie 2007.

Julia Schoch s-a născut la 17 mai 1974 în Bad Sarow, în fosta Republică Democrată a Germaniei. Şi-a făcut studiile în germanistică şi romanistică la Potsdam, Paris şi Bucureşti. Actualmente, locuieşte la Potsdam şi este scriitor liber profesionist. A trăit şi în România o perioadă, fiind o bună cunoscătoare a limbii române.

Scrie poezie, proză scurtă şi romane, creaţia sa a fost apreciată cu mai multe „trofee” şi menţiuni: în 2001 a obţinut premiul pentru literatură din Brandenburg, în 2002 – premiul Friedrich-Hölderling, în anul 2003 – premiul Meersburger Droste şi bursa acordată de Fundaţia Hermann Lenz, urmat de premiul juriului din cadrul concursului literar Ingeborg Bachmann, iar în 2006 şi 2007, a obţinut premii literare din partea oraşelor Dresden şi Rheinsberg.

Vă propunem în cele ce urmează un dialog cu Julia Schoch pe marginea volumului său, Steltz & Brezoianu.

Julia Schoch: „A fi scriitoare liber profesionistă este, în cazul meu, unica şi cea mai potrivită formă de existenţă”

- Dragă Julia Schoch, în iunie 2007 ai participat, în cadrul unei echipe internaţionale de scriitori, la Festivalul „European Borderlands”, iniţiat şi finanţat de Fundaţia Culturală Allianz de la München, în colaborare cu Literarisches Coll­oquium Berlin. Ce impresie ţi-a lăsat atmosfera generală şi publicul din Basarabia, prezent în număr mare în cele două zile de dezbateri şi lecturi literare?

- Înainte de a veni la Chişinău (oraş pe care l-am vizitat pentru prima dată), nu aveam nici cea mai vagă idee cum arată publicul din Moldova. În ziua lecturii publice de la Biblioteca Naţională am trăit o oarecare stare de încordare, dar eram şi foarte curioasă, recunosc. M-a surprins numărul mare de tineri din sală (în special fete, dacă îmi amintesc bine) şi m-a impresionat atenţia cu care ascultau textele literare – un lucru nu tocmai de la sine de înţeles în cadrul unui festival. Lectura a durat aproape cinci ore, dar practic nimeni nu a părăsit sala până la finele lecturii, şi am avut chiar impresia că dorinţa de a-i cunoaşte pe scriitorii invitaţi şi de a le asculta textele cres­cuse şi mai mult spre final! Spectatorii din sală păreau să nu se mai sature de literatură, erau foarte concentraţi şi exuberanţi. Pentru mine, în calitate de autor, a fost extrem de plăcut să constat o asemenea empatie din partea publicului român din Moldova.

- Cum au întâmpinat cititorii şi criticii germani proza  Steltz&Brezoianu, pe care ai prezentat-o în cadrul festivalului? Te rog să ne spui câteva cuvinte despre această carte a ta.

- Prezentarea fragmentului omonim din volumul Steltz&Brezoianu la Chişinău a fost, ca să zic aşa, o premieră. În Germania cartea a ieşit de sub tipar abia în această toamnă. Aş spune că această proză este mai deosebită din două puncte de vedere: mai întâi, conţinutul – fragmentar, de puzzle narativ –, care imită cumva formatul Povestirilor domnului Keuner de Bertolt Brecht, asta înseamnă că cele 24 de povestiri incluse în volum sunt foarte scurte şi frapante. Este o modalitate destul de neobişnuită în zilele noastre de redactare a unui text, în special în mediul tinerilor autori. Cartea are doar doi protagonişti: Steltz şi Brezoianu, care vorbesc despre dragoste, prietenie şi viitor. Pe de altă parte, ziceam, specială este şi prezentarea grafică a cărţii – o treabă foarte costisitoare: are desene şi textul e plasat în pagină într-un mod original. Ne-am inspirat din cărţile anilor ’20, care valorificau din plin ceea ce numim, uşor emfatic, artă a cărţii. Datorită machetării şi prezentării grafice insolite, volumul trezeşte interesul cititorului chiar de la primul contact. La fel de surprinzător este şi faptul că cele două personaje nu interacţionează după schema obişnuită: bărbat/femeie. Dorinţa mea a fost să le prezint într-un mod echitabil, dacă pot spune aşa, să le acord drepturi egale în naraţiune, în pofida diferenţelor de caracter. Steltz şi Brezoianu se situează dincolo de lupta absurdă dintre genuri, ele, personajele, încearcă să supravieţuiască în cuplu, într-un mod haios şi spiritual, deşi lumea din jur mai degrabă le sabotează decât le încurajează dorinţa de a (se) iubi. Pentru mine, cititorul ideal al acestei cărţi ar fi un cuplu care citeşte povestirile din volum şi află în ele o formă de dăruire reciprocă.

În timpul lansărilor pe care le-am avut în Germania a fost important ca publicul să-şi dorească să procure cartea. Textul sună frumos, şi dacă după prima audiere nu totul este clar, rămâne o parte care-l nelinişteşte şi-l face curios pe omul din sală.

- Ce rol au traducerile în viaţa ta de scriitoare?

- Traducerile îmi oferă o anumită uşurare: aceea de a nu trebui să scrii tu însuţi şi, în acelaşi timp, totuşi să scrii. E o posibilitate de a-ţi menţine „forma” zilnică, de a-ţi exersa activitatea lingvistică chiar şi în pauzele de scris literar, e un drum mai pragmatic către masa de scris. Plăcut în cazul unei traduceri este faptul că textul există deja. Munca la o traducere mă energizează, mă face să-mi doresc să mă întorc la propria-mi literatură. Au fost situaţii în care traducerile m-au salvat de superficialitate, în perioada când credeam că poţi compune nişte texte epice doar cu vreo 50 de cuvinte. Te poţi hrăni şi dintr-o varietate de surse străine, prin intermediul textelor altor autori poţi învăţa să iubeşti din nou cuvintele. Eu nu sunt o traducătoare prin contract, îmi aleg singură cărţile, de care simt că mă leagă ceva. Am o satisfacţie deosebită atunci când reuşesc să prezint autori încă necunoscuţi în ţara mea, cum ar fi Georges Hyvernaud, decedat în anul 1983, a cărui carte, Vagonul de vite, am descoperit-o şi am tradus-o (există deja o traducere şi în limba română) – cartea a apărut anul acesta la Editura Suhrkamp. A-l smulge pe un autor străin din braţele uitării reprezintă pentru mine un gest de prietenie.  

- Ce înseamnă să fii scriitor şi traducător liber profesionist în Germania?

- M-am decis să devin autoare liber profesionistă, după ce mi s-au decernat nişte premii. Până acum cărţile mele au fost bine primite de critică. Acum câţiva ani, decizia mea ar fi fost numită „curajoasă”. Între timp această opţiune de viaţă ca liber profesionist a încetat să mai fie una ieşită din comun, ba aş spune că, uneori, statutul de liber profesionist se dovedeşte a fi unica posibilitate pentru un scriitor de a nu-şi irosi timpul. Însă nu fiecare îşi alege de bună voie „scrisul pe cont propriu”, cum s-a întâmplat în cazul meu. Oamenii de cultură din generaţia mea nu prea au şansa unui serviciu permanent, majoritatea sunt prinşi în proiecte provizorii, fac una sau alta. Eşti nevoit să vânezi mereu noi oportunităţi, să-ţi cauţi de lucru, în cel mai banal sens al cuvântului. Din fericire, în Germania există o ofertă relativ mare de burse (iar în Europa, conform cunoştinţelor mele, una chiar extraordinară), pentru care poţi să aplici în calitate de autor. Poţi să câştigi bani şi din lecturi publice. 

Libertatea unei asemenea forme de viaţă este une­ori ameninţătoare, cu toate acestea ea este, momentan, pentru mine unica şi cea mai potrivită formă de existenţă.

- În ce proiecte literare eşti implicată?  

- Tocmai am încheiat o povestire mai lungă, în care se vorbeşte despre o provincie est-germană, până şi după revoluţia din 1989. O persoană moare şi întrebarea este: din ce cauză? S-ar fi ajuns la acest deznodământ dacă „timpurile ar fi fost altele”? Problema nu este pusă în felul acesta, dar ea stă totuşi la baza textului. 

- Cum ai descrie literatura germană contemporană?

- Din păcate, nu se mai poate oferi un răspuns la această întrebare, pentru că literatura germană este extrem de variată. În fiecare an suntem asaltaţi de sute de apariţii noi doar ale autorilor germani, încât nici măcar criticii nu mai reuşesc să monitorizeze evenimentele editoriale (în Germania apar în fiecare an peste 100 000 de cărţi noi!!!). E o piaţă abundentă, în care găseşti de toate: de la lirica de peisaj până la satira socială. În pofida acestei inflaţii de titluri, nivelul este destul de înalt. Eu aş zice că până şi scriitorii mai tineri sunt relativ profesionişti şi versaţi în ale scrierii.

Editurile germane sunt interesate în primul rând de istorii „povestite bine”, din simplul motiv că acest gen de literatură este preferat de mulţi cititori şi, prin urmare, este foarte vandabil. Din aceleaşi considerente şi mediile preiau din ce în ce mai mult acest gen de literatură. Proza filozofică, literatura experimentală sau teoretizantă (ca în cazul anilor şaizeci) nu este la fel de prizată, ceea ce însă nu înseamnă că ea nu mai există, doar că editurile nu mai publică atât de frecvent astfel de scrieri.

- Te rog să ne povesteşti câte ceva despre sejururile tale în România. 

- După o şedere de o lună la Cluj în anul 1996, am mers, în 1997, deja pentru un an de zile, la Bucureşti cu o bursă DAAD (Biroul German de Schimb Academic). Pe atunci studiam romanistica. Am ales ca prima limbă romanică franceza. Iar ca a doua limbă am ales româna. Nu ştiam aproape nimic despre ţară şi limbă, dar mă însufleţea un robust spirit de aventură şi eram curioasă. La universitate, în Bucureşti, am învăţat limba română relativ repede, aşa că puteam să citesc ziarele şi să port o discuţie. Nu am stat să studiez prea mult, dar am călătorit mult prin ţară, am fost la Constanţa şi în Deltă, chiar şi în Transilvania. Şi am cunoscut, desigur, Bucureştiul (timp de câteva luni am locuit, de altfel, chiar în apropierea străzii Brezoianu!). De fiecare dată când revin în România, observ cât de mult s-a schimbat peisajul urban în ultimii ani: au apărut cafenele noi, restaurante, librării, cârciumi. Pe atunci nu erau prea multe din astea.

Îmi place foarte mult limba română, sunetul ei, claritatea ei. E o mare bucurie pentru mine să vin în România, de fiecare dată când am ocazia.  

- Atunci dă-mi voie să te întreb în ce măsură şederile din România ţi-au influenţat scrisul, formaţia de prozator?

- Multe din emoţiile şi peripeţiile trăite în România mi s‑au imprimat atât de bine în memorie, că mai târziu am scris despre ele. Fireşte, la început nu ştiam că aşa se va întâmpla, deoarece am început să scriu serios abia după ce mi-am finalizat studiile, adică după 1999.

În prima mea carte, Corpul Salamandrei (Editura Piper, 2001), se găsesc câteva povestiri cu subiecte ce se derulează în România. Desigur că de fiecare dată este vorba despre o ficţiune. Nimic nu s-a întâmplat într-adevăr aşa cum se poate citi în carte, dar cu toate acestea există un nucleu, o atmosferă, o stare de spirit, care sunt pentru mine importante. Anume această stare de spirit am dorit să o redau. Am fost deosebit de impresionată de călătoria în Delta Dunării, un ţinut excepţional, copleşitor şi misterios, care apare şi în Corpul Salamandrei. Din experienţă, pot să afirm că nemţilor le plac mult povestirile despre România, probabil pentru că majoritatea o mai consideră încă o ţară îndepărtată şi exotică.

- Julia Schoch, îţi mulţumesc.

Interviu şi prezentare de Vitalie Ciobanu

Chişinău – Potsdam,  octombrie 2007

1