Cum să ne purtăm nasul mai bine

În ierarhia simţurilor, mirosul pare a fi avut mereu un statut ingrat. În Evul Mediu, bunăoară, olfacţia era, ca să spun aşa, incomparabil mai puţin „prizată” decît văzul, auzul şi tactilul (în această ordine), al căror rol în iconomia sfinţeniei era predominant. Nici mai tîrziu lucrurile nu s-au schimbat prea mult (de fapt, deloc): modernitatea a întărit statutul subaltern al mirosului, condamnîndu-l, cum a făcut-o Kant, să rămînă un simţ „dispensabil”. Nu întîmplător, mai multe sondaje recente din Europa şi Canada au arătat că, la întrebarea la care simţ erau dispuşi respondenţii să renunţe, cea dintîi indicată a fost olfacţia, pe considerentul „sărăciei” şi al „inutilităţii” sale.

Referinţa de mai sus este preluată dintr-un foarte frumos eseu al lui David Le Breton (Les saveurs du monde. Une anthropologie des sens, Paris, Métaillié, 2006), dar nu el face obiectul cronicii de faţă, ci o nu mai puţin insolită şi plăcută carte, dedicată aceluiaşi subiect.

Eruditul eseu al Mădălinei Diaconu – fiindcă la acesta mă refer – nu urmăreşte, desigur, să restituie olfacţiei demnitatea-i nesocotită. Sau, mai bine zis, nu în mod direct, de vreme ce, elaborînd o interpretare din unghi fenomenologic (sau perceptiv) a mirosului, el ne sugerează cît de mult pierdem dacă îl neglijăm (trebuie să o spun: toată savoarea lumii). „…Judecata nasului – scrie autoarea – deseori decisivă pentru dispoziţia noastră afectivă, este de obicei neglijată” (p. 46). Ignorat de teoria estetică, mirosul nu a primit o mai mare atenţie nici din partea filosofilor, al căror nas a rămas – cu excepţia notabilă a lui Nietzsche – insensibil la delicateţea parfumurilor. Evidenţierea (şi, întrucîtva, remedierea) acestei carenţe ar putea fi – socotesc – scopurile (nespuse) ale cărţii pe care o comentez.

Lăsînd la o parte consideraţiile autoarei privitoare la modul în care au fost tratate mirosurile în istoria filosofiei (cap. 1, „Spiritul care adulmecă sau Nasul filozofilor”) – importante mai ales pentru specialiştii domeniului – mă  voi opri numai la acele atribute şi aspecte ale olfacţiei – mult mai interesante, din punctul meu de vedere – care fac din acest simţ unul foarte însemnat în construcţia noastră identitară (acestea sînt examinate în capitolele 2-5).

Kant (menţionat de autoare la p. 48) apreciase că mirosul şi gustul sînt simţuri „inferioare”, deoarece reprezentările pe care le induc au de a face, mai degrabă, cu plăcerea subiectului decît cu „luarea în posesie”, prin cunoaştere, a obiectului perceput. În realitate – cum s-a şi demonstrat – olfacţia este, prin ea însăşi, un act al cogniţiei, chiar dacă în mod spontan, intuitiv, fără să-şi conştientizeze temeiurile şi nici să se „autojustifice argumentativ” (p. 70). Nasul este instrumentul unei „orientări” practice, preconceptuale. În sensul cel mai propriu al termenului, el adulmecă, adică are fler, ceea ce, în toate timpurile, a însemnat clarviziune, perspicacitate, intuiţie. „A mirosi” ceva a fost, mereu, verbul preştiinţei.

În al doilea rînd, mirosul este una din componentele cele mai puternice ale sinelui şi asta nu doar la un nivel biologic şi individual, unde el constituie – ca să o citez încă o dată pe autoare – „semnul unor proprietăţi durabile sau chiar permanente” (p.79), adică, adaug eu, indiciul spaţiului în care locuim, al vestimentaţiei pe care o purtăm, al frecvenţei cu care ne spălăm şi, uneori, chiar al profesiunii sau ocupaţiei noastre. De cîte ori, mirosindu-i pe alţii – într-un sens deopotrivă literal şi metaforic – nu am intuit cîte ceva (corect sau nu, asta este o altă chestiune) şi despre felul lor de a fi? Această constatare aduce în discuţie condiţionarea socioculturală a mirosului şi, totodată, cel de-al doilea aspect identitar care îl particularizează: cel colectiv. Prinsă inextricabil în textura alterităţii, olfacţia a fost, întotdeauna, primul şi cel mai elementar instrument al asimilării sau, din contra, al excluderii „celuilalt”. Frumos mirositor este, invariabil, numai „aproapele”. „Străinul”, dimpotrivă, „pute”. „Urît miros întotdeauna numai ceilalţi – constată cu temei d-na Diaconu – : ei pot fi rromii în România, turcii şi «iugoslavii» în Austria…, «nemţii» nespălaţi în Franţa şi «negroteii» în Europa şi în Statele Unite, ca să nu mai vorbim de evrei, cu prezumtivul lor miros de usturoi… Dimpotrivă, în Africa şi în Japonia albii sînt cei care îţi mută nasul din loc… În cultura arabă maghrebină şi din Orientul Apropiat străinul este chiar denumit «cel care miroase urît»” (p. 87). Nici  nu mai e nevoie să reamintesc cît de temeinic s-au inserat asemenea stereotipuri olfactive în prejudecăţile de tot soiul. Alături de (şi împreună cu toate) clişeele fizice şi fiziognomice, mirosul a avut, fără doar şi poate, partea sa de contribuţie la marile nenorociri colective din secolul trecut.

Mirosul joacă acelaşi rol bazal şi în memoria afectivă. Parfumurile (sau, cîteodată, duhorile) ne aduc aminte de multe trăiri sau experienţe, pe care le credeam uitate. Ele re-creează o întreagă lume. „Amintirea – scrie autoarea – nu re-prezintă (actualizează) niciodată un miros singular şi izolat, ci imagini, sentimente şi atmosfere, o întreagă scenă legată de miros; abia ulterior regăsim şi numele mirosului în cămările memoriei” (p. 94). Fenomenul are şi o explicaţie fiziologică. Îi dau încă o dată cuvîntul d-nei Diaconu, pentru a ne-o povesti: „în timp ce neuronii sistemului vizual şi auditiv conduc la cortex, ca sediu al gîndirii abstracte şi al facultăţilor analitice, neuronii sis­temului olfactiv duc, mai întîi, la hipotalamus, partea mai primitivă a creierului şi centrala sistemului hormonal, care reglează afectivitatea şi abia după aceea la cortex… Fiind partea cea mai veche a creierului şi «sediul» inconştientului, acesta răspunde de autocontrolul emoţiilor şi al sexualităţii şi de senzaţiile de plăcere. Astfel se explică de ce forţa evocatoare a unui miros este activată şi atunci cînd (încă) nu l-am identificat, respectiv denumit în mod conştient ” (p. 94-95). Potrivit celor mai recente cercetări medicale şi psihologice, mirosul are o contribuţie importantă şi în alegerea de către femeie a partenerului masculin, graţie unei „sensibilităţi olfactive crescute” şi a unei capacităţi superioare de „diferenţiere a stimulilor olfactivi”.

Indiferent, însă, cît de efectivă este influenţa (insidioasă) a stimulilor olfactivi asupra alegerilor pe care le facem în privinţele semnalate mai sus (ar trebui să ne întrebăm consoartele…), devine mai clar, acum, motivul (probabil) pentru care mirosul a fost exilat dintre preocupările filosofico-estetice: natura sa atavică, amintind de originea noastră, ca specie.

Şi totuşi! În ciuda acestei „vinovate legături”, însemnătatea artistică şi simbolică a mirosului, ca semn de re-cunoaştere, rămîne indiscutabilă. Altfel, cum ne-am explica faptul că el constituie un mijloc redutabil de acţiune atît în jocul dragostei, cît şi în „discursul” despre acest joc (să ne amintim ce plăcere ne fac complimentele privitoare la modul cum mirosim şi de bogăţia metaforelor florale şi olfactive din lirica erotică) sau faptul că parfumurile reprezintă una din cele mai vechi industrii (în continuă expansiune, de altfel)?

Acestea sînt numai cîteva din lucrurile deosebit de interesante care se pot afla din frumoasa carte a Mădălinei Diaconu, a cărei lectură ne învaţă să ne luăm mai hotărît nasul la purtare.

_________