Două poete de la Chişinău

„să ne iubim cu cuvinte”

Fără programele culturale ale Fundaţiei Soros, literatura română din Basarabia este lăsată pe cont propriu. Cărţile cu data de apariţie 2006 sau 2007 sunt rarisime. Cum vor arăta aceşti ani literari în rapoartele Uniunii Scriitorilor din Moldova, prezentate în mod tradiţional la începutul fiecărui an? Într-un peisaj literar-artistic în care nimeni nu s-ar încumeta să facă profeţii sperăm că dorinţa de a sparge tăcerea şi anonimatul va fi mai mare decât orice criză şi reducere la tăcere.

Aurelia Borzin  nu e un nume absolut necunoscut, venit de nicăieri. Am urmărit-o, la început pe paginile Clipei siderale, unde „a crescu­t”. Din volumul său de debut Nesomn pentru demenţi îmi amintesc că poeziile emanau fragilitate, erau textele unei voci tinere, timide şi totodată ambiţioase, dornice să se impună. Apoi am primit prin poşta electronică, de la managerii cenaclului ce activează în sediul USM, ciclul de versuri Scrânciob din mâinile şi picioarele noastre, ce urma să fie citit şi dezbătut în cadrul cenaclului şi pe care îl regăsesc acum în cel de al doilea volum al autoarei, Pansamente. Nu sunt tentat să verific dacă poeta a operat vreo schimbare. Consemnez mai degrabă că regăsesc şi în acest volum nu numai necuvintele lui Nichita Stănescu, ci şi o zvârcolire printre cuvinte, realizată după un scenariu inspirat de celebrul său înaintaş.

Specialitatea Aureliei Borzin este liris­mul într-o formă cât mai pură, efuziunile, introspecţia, diluarea. Reperele existenţiale, simţite cumva extra-lirice, sunt puţine şi sumare. Temele preferate sunt: egoul alternând cu alte voci, singurătatea, bătrâneţea şi moartea, explicabile atât într-o poezie a senectuţii, cât şi, paradoxal, într-o poezie a tinereţii celei mai fragede; simbolul aţei care leagă, dar care şi se poate rupe oricând; întâlnirile în căutarea de cuplu etc.

Citind poem după poem, nu te părăseşte impresia de a avea în faţă un autor ce se zbate în propria formulă poetică, pe care încearcă să o spargă ca pe o crustă. De aici şi tendinţa aproape obsesivă de a-şi depăşi propria monotonie, căutând cuvinte tari, precum sânge, spital sau moarte. Simte instinctiv, dincolo de lirismul său difuz, „şireturile pe care le port/ mai reale decât vârsta pe care o am” (Zile tăvălite în făină). Sunt şi alte versuri pe care şi le adresează ca pe un reproş. Poeta e captiva existenţei la care ar vrea să acceadă şi a limbajului său, lunecos ca nişte uşi pe care trebuie să le deschizi zilnic.

Mesajul său este compus din repere pe care trebuie să le reaşezi într-un puzzle propriu. În nici iarba aceasta necrezută se detaşează câteva „noduri şi semne”: falsitatea, tu, celelalte prezenţe şi necredinţa.

Sunt multe versuri în care poeta îşi regăseşte linia melodică, iar poemele sunt interesante din punctul de vedere al lectorului. Textul care poate fi citat ca model e mâine toate lucrurile vor reveni la loc: „ca o spirală căreia pur şi simplu/ îi dai drumul/ mâine aceste lucruri îşi vor sfârşi coada/ trenul prietenie/ şi alte-alte-alte lucruri care vin odată cu el/ dar ce mai contează// (…) tu rămâi să joci table/ iar în drum/ aşezată pe dinţii mei/ să privesc trecătorii din tren/ să revăd aceeaşi imagine/ a hârleţului care retează mijlocul unei râme/ aşa la o adică/ într-o grădină fără ieşire”.

Al doilea ciclu, Cale întoarsă, nu aduce elemente noi sau schimbări de registru. Poate doar că inventarul său e pus într-o ordine geometrică. Şi aici titlurile se continuă în text sau sunt nişte replici la text. Nici ultimul poem nu conţine un gong de final.

Volumul Pansamente dovedeşte maturitate în gândire, în sensibilitate şi surprinde poezia Aureliei Borzin într-o fază de căutare şi lentă evoluţie.

„Privind printre ghimpi”

Fantezii încremenite de Elena Vizir nu este doar un volum de versuri, ci şi unul bogat ilustrat cu grafică, ulei, acuarelă etc., un album mixt de promovare a artei, editat în condiţii modeste. Numărul de ilustraţii ale lui Victor Cravcenco şi Alionei Oleinic îl concurează pe cel al poemelor. De aceea titlul trebuie înţeles ca refe­rin­du-se în egală măsură la cele două componente ale cărţii. Mai există şi o scurtă referinţă critică a lui Vladimir Beşlea­gă pe coperta a patra, aşa încât se creează legitima impresie de volum regizat.

Referinţa de pe copertă: „O poezie cu sonorităţi surprinzător de delicate, care, însă, brusc, devine aspră, dură, aşa cum este existenţa umană” şi teza de sorginte confesivă a autoarei „Visul nu exclude realitatea” m-au făcut să mă aştept la o plonjare în real, spre aspectele lui când plăcute, când implacabile. Dar nu. Elena Vizir dezvoltă în fond un metaforism amestecat cu un limbaj pe alocuri sentenţios: strunele lanului, orga din glie, sunt un text etc. Poezia ei tinde să dea definiţii sau să surprindă nişte crâmpeie. Este mai dificil de reperat nişte teme preferate, privirea alunecându-i pe mai multe suprafeţe. Autoarea operează mai mult cu un fel de mega-realitate: margine de lume, panorama întreagă, operă universală, din punc­t de vedere astronomic. Există o adevărată predilecţie pentru o simbolistică acerbă, iar realităţile ce-şi fac apariţia în texte sunt nişte derivate ale simbolismului său funciar.

 Elena Vizir face uz de asperitate în sensul în care vorbeşte şi autorul Zborului frânt, dar nu cultivă prozaismul sau derizoriul, caracteristic unor tineri. Diatribele de care uzează poartă în definitiv un caracter general, ca în Scrisorile eminesciene. Ea rămâne un poet al sufletului, se adresează acestuia: „Salut! Ce mai faci?” şi chiar i se răspunde: „Bine!”.

Cel mai bun poem cred că e Tăcerea: „tăcerea/ nu e o linişte, de izbucneşte;/ nu-i freamăt de frunze…// e ţipăt de peşte?/ e-ambiţie de firi ursuze?/ sau e o revoltă mută?/ sau nepăsare abţinută?/ sau… vocea celui ce lipseşte?// … nu-i pasiune, nu-i voinţă,/ nu-i foc ce arde cu văpaie…/ e semn de neputinţă,/ pus­ti­ul e, uitat de ploaie…// nu e de aur,/ chiar de pare înţelept cel ce-a ştiut să tacă;/ nu e un gest de aprobare…/ e-o lovitură care doare,/ e şi jignire/ şi sfidare,/ e vocea celui care pleacă…”

Volumul este inegal, însu­mând tex­te  re­bel-tinereşti şi etico-mature. Autoarea şi-a schiţat un program pentru viitor: „… mi s-au urât/ fulgerările de fraze/ ce-mi bombardează auzul./ Doresc ceva cântărit…/ Fie şi nişte dulcegării” (Ultimul nasture), pe care nu are decât să-l urmeze.

_____________

Aurelia Borzin, Pansamente, Chişinău, Editura Cartier, 2007