Fragmente disparate

Sînt o fire sedentară, am mai spus‑o, nu-mi place să călătoresc. Mă pornesc la drum doar în cazuri de urgenţă majoră, să zic aşa. Că nu sînt un vîntură-lume o pot dovedi chiar cu paşaportul pe faţă, în care ştampilele aplicate la ieşire şi intrare corespund, în ultimii cinci ani – doar două călătorii.

De regulă, călătoresc cu ajutorul cuvintelor, dar indiferent de această alegere a mea, simt necesitatea şi a celeilalte dimensiuni şi consider că libertatea de circulaţie rămîne un drept fundamental, de care nimeni nu poate şi nu are dreptul să mă lipsească. Şi dacă la o jumătate de noapte mă apucă un dor de ducă, atunci este firesc, şi ca orice om normal dintr-o ţară civilizată, să-mi pot lua şi eu valiza în dinţi şi să mă pornesc la drum. Acest lucru pentru mine şi pentru cetăţenii din R.Moldova azi e relativ. Dreptul de a călători a fost mai mult sau mai puţin valabil pînă la 1 ianuarie 2007, dată după care au început vînzoleala şi problemele cu viza. Azi, mă consolez cu gîndul că e dificil, dar nu imposibil să obţii o viză pentru România, şi cu speranţa că problema se va rezolva, iar aşteptările noastre se vor traduce în aşteptări realiste. Pe lîngă celelalte „realizări minunate” obţinute de puterea comunistă, democraţia şi drepturile omului, precum şi aspiraţiile şi obiectivele europene, declaraţiile gratuite ar fi timpul, în sfîrşit, să le vedem şi noi că devin realităţi incontestabile şi în acest spaţiu.

Nu mă număr printre eurosceptici, ba din contra, acest fapt mă însufleţeşte şi îmi dă speranţe. Poate anume acest vis va putea produce o mai rapidă transcendere a zidului (frontierei), dar şi a „moldovenizării” jenante. Stindardul moldovenismului are o ereditate sovietică. Dacă nu azi, poate mîine, se va conştientiza şi nu se va mai îndoi nimeni că „Rusia e un fel de ţară care provoacă oamenilor suferinţe” (Victor Erofeev), şi cetăţenii noştri vor fi cu toţii mai liberi în mintea şi în alegerile lor. Dacă conducerea este tîmpită, să fim noi mai deştepţi şi să refuzăm a fi  „aceia cu care se face tot ce se doreşte”. Ce doreşte puterea, bineînţeles.

Fondul problemei, cum a observat Vitalie Ciobanu, constă în găsirea unei soluţii europene pentru Republica Moldova. Luciditatea îmi sugerează că pentru asta trebuie doar să se vrea, să se dorească. Dar ne vom europeniza şi nepermiţînd politicii comuniste să-şi bată joc de noi şi de viaţa noastră. Politica duplicitară a guvernanţilor ne afectează serios. Incidentul recent din vama Leuşeni, cînd delegaţiile oficiale din România au fost întoarse de la hotar fără motiv, a fost un act mai mult decît necugetat al Preşedinţiei. Chiar dacă s-au găsit ţapii ispăşitori (doi grăniceri, care, cică, vor fi pedepsiţi), marele perdant rămîne tot puterea actuală. Dar nici un rău fără bine, migrena poate ne va determina să căutăm noi remedii, să le căutăm cu toţii.

Sînt lucidă, dar nu în aşa măsură încît să nu dau nici o speranţă conaţionalilor mei în ce priveşte viitorul. Sînt şi vreau să fiu încă şi mai optimistă şi cred că în timpul apropiat s-ar putea produce şi la noi un miracol. Nu poţi să rămîi prea multă vreme surd şi orb la ceea ce se întîmplă în lume. O jumătate de populaţie se ţine locului, dar jumătatea care şi-a dobîndit cetăţenia română, bulgară, rusă etc. - călătoreşte, vede ce se întîmplă şi cum trăieşte Europa, şi, mai devreme sau mai tîrziu, prin segmentul de populaţie plecat şi jumătatea de-acasă va conştientiza că numai acesta poate fi drumul nostru şi al copiilor noştri şi se va racorda necondiţionat la valorile europene. În nici un caz civilizaţia nu se poate opri la Prut. Viitorul nostru e legat indisolubil de cel al României, indiferent de ce cred guvernanţii, România este şi va rămîne liantul care ne va uni cu corpul Europei. Nu putem rămîne la marginea Europei, căci ne vom transforma, treptat, într-un spaţiu închis, lipsit de culoare, un spaţiu îngheţat pentru nu se ştie cîte decenii. Iar acest lucru se întoarce chiar şi împotriva guvernanţilor şi a afacerilor lor...

Vreau, chiar acum să-mi fac bagajele, să urc în tren, iar la Ungheni vameşii să mă trateze cu respect ca pe un cetăţean liber şi să-mi ureze - Drum bun !, iar la întoarcere: Bine-aţi venit, acasă!

Atunci cînd te doreşti altundeva, susţine Canetti, şi acelui loc nu i se întrevăd graniţele, el se numeşte libertate.