Moldova – o „ţară” în container. Întrebări asupra vieţii şi artei contemporane

„Potrivit presei ruse, trei moldoveni, împreună cu alţi trei cetăţeni ruşi, au fost găsiţi morţi, luni seara, 22 octombrie, într-un container de metal, pe teritoriul oraşului Vidnoe, regiunea Moscova. Conform cercetărilor preliminare, decesul a intervenit în urma intoxicării cu monoxid de carbon. Serviciul de presă al Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene (MAEIE), făcând referire la Ambasada R. Moldova la Moscova, a confirmat decesul a doi cetăţeni moldoveni. Este vorba de Alexandr Liftiniuc, anul naşterii 1974, originar din satul Buzduganii de Sus, raionul Ungheni, şi Nicolai Cuspili, născut în anul 1971, în satul Pietrosu, raionul Făleşti. Funcţionarii Ambasadei colaborează cu organele de drept ale Federaţiei Ruse în vederea elucidării definitive a circumstanţelor incidentului şi îndeplinesc procedurile regulamentare prevăzute pentru asemenea situaţii.”

Sursă: Info-Prim Neo, 23 octombrie 2007

„Numărul cetăţenilor moldoveni care emigrează ilegal în Marea Britanie este în creştere, potrivit postului britanic Channel Four, monitorizat de Realitatea TV. Astfel, dacă în octombrie 2005, numărul lor era estimat la 10.000, acum se vorbeşte despre 14.000 de cetăţeni moldoveni care trăiesc în arhipelag. Cei mai mulţi se află acolo în mod ilegal. Poarta de intrare a cetăţenilor moldoveni în „Fortăreaţa Europa”, mai relatează postul citat, este România. Metoda preferată de moldoveni este obţinerea cetăţeniei române, iar în lipsa ei, acte false care atestă această calitate.”

Sursă: România Liberă, 27 octombrie 2007

Aţi observat că de la un timp încoace articolele de ziar, comunicatele oficiale, reportajele televizate nu mai impresionează pe nimeni? Excesul de informaţie amorţeşte simţurile, de-sensibilizează, tinde să transforme realitatea în ficţiune, tragedii umane sfâşietoare într-o aglomeraţie de semne electronice, urletele de durere într-un prefabricat media. Aceasta e situaţia în ţările dezvoltate, hiper-industrializate, în care transparenţa tinde să acapareze noi şi noi teritorii. Dar chiar şi la Chişinău, unde avem o situaţie exact inversă, cu o presă de stat care cenzurează cu grijă informaţiile, pentru a prezenta o Moldovă radioasă, extatică, mândră de „statalitatea” ei comunistă, senzaţia este aceeaşi. Doar că la noi efectul de hologramă are la origine cauze diferite – aş spune, pre-moderne, tipice pentru o comunitate afectată de reziduurile totalitarismului –, şi anume: incapacitatea guvernanţilor de a le oferi oamenilor o viaţă decentă, iar la celălalt capăt starea de entropie socială, angajamentul civic nul al populaţiei. Greu de crezut, dar în acest vacarm al ştirilor diverse, care ne încurajează dezinteresul şi lipsa de reacţie în faţa răului, doar arta mai poate trezi emoţii adevărate. Mijloacele sale specifice, limbajul, stilistica, abordarea neconvenţională, lipsa de prejudecăţi o ajută să perforeze carapacea indiferenţei umane, îi face pe „consumatori” să-şi asume povestea ce li se narează, îi pune pe gânduri, îi obligă să ia nişte decizii cruciale pentru destinul lor.

Constantin Cheianu a scris o piesă de teatru pe o temă de o tulburătoare actualitate: migraţia. Mai precis, migraţia ilegală a basarabenilor în Occident – fenomenul care menţine statul dintre Prut şi Nistru pe o linie de plutire. E un fel de „stabilitate a ologului”, al cărei preţ se traduce în zeci de mii de vieţi distruse sau mutilate. Piesa are un titlu brutal-revelator, În container, şi a apărut în volum la Editura Cartier, instituţie care a mai tipărit anul trecut o piesă dedicată aceleiaşi tematici: Oameni ai nimănui de Dumitru Crudu. Şi la fel ca în primul caz, textul lui Constantin Cheianu şi-a cunoscut aproape imediat transpunerea scenică: la teatrul „Alexe Mateevici” din Chişinău. Regia, scenografia, selecţia muzicală aparţine autorului. O experienţă a scrisului şi a montării unică pentru el, a mărturisit Cheianu în seara premierei, atunci când a avut loc şi lansarea cărţii. O experienţă datorată unui accident, unei întâmplări personale. O pană de curent supărătoare – dar, finalmente, norocoasă pentru literatură! – l-a obligat într-o seară să „migreze” spre celălalt capăt al satului său de baştină, Truşeni, şi să petreacă noaptea în casa unei rude, care i-a povestit nişte istorii bulversante despre moldovenii avântaţi pe căi clandestine spre Occident. Acesta a fost declicul. A urmat o lungă perioadă de documentare, când a discutat cu mai multe persoane trecute prin infernul exodului. Cu materialul adunat, Constantin Cheianu ar fi putut la fel de bine să scrie un roman, dar ar fi fost vorba, desigur, de un alt scenariu scriptic şi de un alt impact public: în Basarabia lectura oboseşte, implică eforturi pe care foarte puţini sunt dispuşi să le facă, în timp ce un spectacol de teatru, orişicum, „îţi ia ochii”, e mai viu, mai trepidant, ţine de entertainment, indiferent de natura subiectului.

Trei basarabeni – Igor, Sergiu şi Viorel – îşi povestesc într‑o cameră de hotel din Belgia aventurile vieţii lor de fugari: Germania, Italia, Grecia, Polonia, Bulgaria, Macedonia etc., ţările pe unde şi-au vânat norocul, ascunşi în vagoane de marfă, închişi în tir-uri goale în grupuri de 60 de inşi, legaţi sub autocar cu frânghii şi fâşii de scotch, înfăşuraţi în jurul roţii de rezervă a unui camion, dormind prin stoguri de fân sau căţăraţi în copaci ca maimuţele, traversând în vad Oderul în noiembrie, cu apa rece ca gheaţa chircindu-le muşchii, scotociţi după droguri de vameşii francezi chiar şi prin locurile intime... Acum, tustrei încearcă să ajungă în Irlanda – noul meleag „de lapte şi miere” al dezmoşteniţilor din Est. Pentru asta au nevoie de paşapoarte... lituaniene şi de câteva cuvinte din această limbă învăţate pe dinafară, ca să înşele vigilenţa grănicerilor: cel puţin să-şi poată spune numele (trucat) şi de unde vin. Moldovenii sunt cameleonii Europei, nişte fiinţe cu o identitate fluidă – „SERGIU: Acum moldovenii din Irlanda au paşapoarte lituaniene, iar când o să intre România în Uniunea Europeană, ne facem cu toţii români. VIOREL: Pe urmă intră Ucraina în Uniunea Europeană şi ne facem ucraineni... Nu, turci! Turcia precis intră înaintea Ucrainei.”

Comuniunea celor trei, sudată în jurul unei sticle de whisky, se face ţăndări, ai zice, sub presiunea poverii genetice. Suferinţa îi transformă în fiare care se pândesc, se suspectează reciproc, pentru a-şi înfige unul altuia cuţitul în spinare. Viorel îi fură lui Sergiu paşaportul lituanian, care-i stârnise atâtea invidii, Sergiu, la rândul său, profită de o clipă de neatenţie a lui Igor, cel mai tânăr şi mai inocent dintre ei, şterpelindu-i banii primiţi de la maică-sa, care munceşte în Italia. Faptul de a se fi tras pe sfoară unii pe alţii nu-i ajută cu nimic. Fără paşaport, Sergiu e nevoit să-i dea cei 1 500 de Euro, subtilizaţi de la Igor, lui Donatas, călăuza lituaniană, în chip de daune morale. Igor se va asfixia în containerul în care călătoreşte spre Irlanda, băgat acolo de un alt moldovean, Ion, un vechi specialist în transferuri frauduloase de conaţionali, iar norocul lui Viorel, cel care declanşase oribilul domino, atârnă de bunăvoinţa vreunui ţigan din România, care îl poate vinde în orice moment poliţiei irlandeze contra unei recompense de 400 de Euro. Oripilaţi de fapta pe care a săvârşit-o, aproape că îi dorim să ajungă acolo. 

 O poveste despre cruzime şi tandreţe, o poveste pe care, vai, o cunoaştem atât de bine, în multiple versiuni, cu linia subţire ce desparte compasiunea umană de ispita supravieţuirii pe seama celuilalt. Containerul: un simbol al destinului basarabean. Mai întâi, deportaţi de ruşi în vagoanele de vite spre Siberia, vorba unui personaj din piesă, acum, „îmbuteliaţi” benevol în containere de vid către paradisul occidental. Moldova – o „ţară” izolată între pereţii etanşi ai unui container, tractat când spre Est, când spre Vest. Schimbarea punctelor cardinale ne găseşte la fel de vulnerabili, la fel de ataşaţi stigmatului nostru de victimă – spectatorii care s-au înghesuit la premieră în sala mică de la „Alexe Mateevici” veniseră, de fapt, să-şi aplaude chiar această constantă a propriei condiţii, în care se regăsesc cu voluptate.

* * *

Am schiţat miza social-politică, bine ţintită, a autorului. Dar şi-a tranşat el şi „pariul estetic”? Lucrarea lui Constantin Cheianu este, totuşi, o operă de artă, de aceea s-ar cădea să vorbim şi despre mijloace, nu numai despre scopuri. Aici lucrurile se mai complică. Unele piese au de câştigat mai mult dacă rămân între copertele unei cărţi. Mă refer, în primul rând, la o problemă de percepţie. A citi un text şi a viziona un spectacol nu înseamnă acelaşi lucru. Când citeşti piesa, îţi modelezi singur trăsăturile eroilor, situaţiile descrise, impui acţiunii propria vibraţie interioară; la lectură totul se desfăşoară instantaneu – actul cunoaşterii şi actul reprezentării. Aceeaşi piesă, decodificată pe scenă, devine material străin. Nu este vorba doar de faptul că ai în faţa ochilor oameni în carne şi oase nu proiecţii imaginare, sau că hotelul în care se derulează povestea e decorat cu storuri de altă culoare decât acelea la care ai fi apelat tu. Dimensiunea spaţio-temporală se modifică, se dilată, totul se desfăşoară mai lent, mai neconform aşteptărilor tale, apare cezura. Nu s-ar întâmpla la fel dacă aceste discrepanţe de receptare, la lectură şi la vizionare, ar fi acoperite prin mijloace teatrale specifice – mimică, gestică, vorbire scenică, sugestie obiectuală etc. Constantin Cheianu şi-a dorit însă o transpunere riguroasă a intenţiei auctoriale: accentul cade pe text, nu pe jocul actorilor. Dramaturgul-regizor le-a cerut celor cinci bărbaţi angajaţi pe roluri (mama lui Igor, singurul personaj feminin, are un „desen” mai patetic) să-şi epureze evoluţia de orice „tic” al meseriei, să scape de artificii teatrale; actorii au trebuit să se poarte cât mai „natural”, să se joace pe ei înşişi sau pe oamenii care mişună zilnic pe stradă, în pieţe, în transportul urban, şi pentru asta recurg, uneori, la exprimări fruste şi la vulgarităţi „ruseşti”. Miza pe autenticitate a autorului a mers până acolo încât înainte de spectacol el a invitat să ia cuvântul o doamnă din Moldova trecută prin acelaşi calvar al exodului şi scăpată ca prin minune dintr-un teribil accident în munţii Rodopi... Toate elementele care au compus performance-ul În container – lectura, lansarea cărţii şi spectacolul – au fost gândite într-o direcţie univocă: transformarea publicului din consumator al unui produs inventat în „material didactic” pentru trama autorului, într-o masă de manevră involuntară. Nu a fost, recunosc, o senzaţie prea confortabilă – vorbesc în numele celor ce nu s-au limitat doar să citească piesa ori să vizioneze spectacolul, ci le-au făcut pe amândouă, ba au mai şi încercat să reflecteze asupra efectelor acestei expuneri hipertrofiate. Uneori este bine ca arta să nu-şi abandoneze uneltele specifice, vocaţia de a propune celui ce îi păşeşte pragul o împărăţie autonomă, o lume alternativă în raport cu planul existenţei sale telurice, închistate.