Dincolo de geopolitică - aspecte ale vieţii cotidiene dintr-un oraş de pe Volga

Am avut ocazia să petrec o lună în Saratov şi prin împrejurimile acestui oraş de un milion de locuitori de pe Volga. Un bun prilej pentru a explora viaţa în Rusia dincolo de puţinele informaţii pe care le aveam din modul în care presa occidentală sau cea românească prezintă situaţia din această ţară. Bineînţeles că în spatele acestui interes pentru cum trăiesc ruşii se afla veşnica întrebare despre efectele guvernării actualului preşedinte. Asta pentru că în presa şi în discuţiile occidentale/româneşti despre Rusia primează temele geopolitice, revenirea Rusiei la statutul de mare putere regională, odată cu creşterea preţului la barilul de petrol şi dependenţa tot mai mare a Vestului de gazul rusesc. Se subliniază întotdeauna şi bilanţul negativ al Rusiei lui Putin în sfera drepturilor omului şi a libertăţilor cetăţeneşti, precum şi dosarul cecen. Se pierde însă din vedere dezvoltarea cotidiană prin care trece Rusia azi, dezvoltare economică şi socială care va decide multe dintre preocupările geopolitice ale prezentului.

Saratov la zi

În general, lumea cu care am vorbit (şi care provenea predominant din mediul universitar) e mulţumită de preşedintele ţării. Se consideră că el a determinat creşterea nivelului de trai, dar şi că el este autorul redescoperitului curaj al Rusiei pe scena internaţională. În comparaţie cu anii 1990, era Putin este privită ca o lumină. Şi aceasta îmi povestesc în primul rând gazdele mele, o familie de medici, al cărei „cap” este cadru universitar şi director de policlinică. Îmi spun că, pentru Moscova cea bogată în resursele pe care le primea din partea unei ţări întregi, anii 1990 au fost mult mai suportabili decât aici, la Saratov. Cu dependenţa acută a oraşului faţă de industria militară, oraşul a decăzut rapid după 1991, deoarece statul a rămas fără bani pentru comenzi de armament. Uzinele militare s-au închis, aparatura a fost vândută sau topită, iar halele de producţie sunt folosite azi drept depozite en-gros sau drept spaţii comerciale. Stive gigantice de baxuri de sucuri şi reclamele la detergent acoperă orice urmă a trecutului industrial al acestor clădiri. Iar gazdele îmi spun că abia de trei-patru ani sunt folosite aceste spaţii, mult timp ele rămânând goale, neavând cine să le cumpere.

De fapt, multe s-au schimbat în bine în ultimii patru-cinci ani. Salariile de medici ale gazdelor mele au crescut de cinci ori, şi-au putut renova apartamentul şi lua maşină nouă (un „Jiguli”), în timp ce în 1998 nu-şi primeau salariile cu lunile şi vindeau lucruri din casă pentru a supravieţui. Frumoasele magazine din centrul oraşului s-au deschis tot în ultimii ani, pentru că în sfârşit creşte puterea de cumpărare în Saratov. Şi aceasta nu e valabil doar pentru cele trei procente dintre locuitori care-şi permit să achite cu banii jos preţurile de 1500-2000 de Euro metrul pătrat de apartament nou în centru. Cam 15% din populaţia oraşului se bucură de o creştere reală a nivelului de trai, îşi permit să ia credite de la bancă pentru locuinţe, a apărut o piaţă locală de agenţii de turism etc., toate lucruri care nu demult lipseau cu desăvârşire. Şi acestei situaţii îi corespund şi ultimele date din sondajele de opinie ale centrului de studiere a opiniei publice Iuri Levada: circa 50% dintre ruşi credeau, în iulie 2007, că ţara lor merge în direcţia bună, cifră neatinsă de la venirea la putere a actualului preşedinte în 2000.1

Muzeul regional de istorie dispune şi el de fonduri noi, şi pare departe de soarta mizeră a muzeelor ruseşti sau ucrainene din anii 1990, când se trecuse la raţionalizarea curentului electric. Muzeul este curat şi bine iluminat, cu săli noi care acoperă inclusiv perioada contemporană, anii 1990. Piesele cele mai de valoare din perioada modernă mi s-au părut o uniformă a ţarului Alexandru al II-lea din copilărie şi o secţiune dedicată lui Stolîpin, care a fost guvernatorul regiunii Saratov la începutul secolului trecut.

Desigur, peste tot întâlneşti urmele trecutului, sau mai bine zis, „trecutul” coexistă netulburat alături de noua Rusie. În plin centrul Saratovului există încă multe izbe, case vechi şi strâmbe din lemn, nebranşate la apă sau curent, şi tocmai dintre acestea, cum nu ai fi crezut niciodată, răsar panouri publicitare imense cu reclame dintr-o altă lume, a high class-ului nou apărut. Contrastul este năucitor.

La 70 km nord de Saratov, se află, tot pe râul Volga, satul Ustinovka, unde gazdele mele au o „dacha”. Peisajele sunt superbe, apa foarte curată, dar… fără peşte, care a dispărut odată cu creşterea populaţiei în zonă. Vechi sat de pescari, astăzi, Ustinovka e o aşezare de case de vacanţă, iar dintre vechile locuinţe n-au mai rămas decât nişte barăci ruginite de metal pe malul Volgăi şi drumurile mult prea înguste pentru jeep-urile late care cu greu ajung la vilele nou construite.

Pe malul opus al Volgăi faţă de Saratov (Volga ajunge aici la 15 km lăţime) se află oraşul Engels, fosta capitală a republicii germanilor de pe Volga, înfiinţată sub Lenin şi desfiinţată sub Stalin. Oraşul e mult mai curat decât Saratovul, cu un centru atât de îngrijit, încât cineva a renovat până şi vechea statuie a lui Marx, Engels şi Lenin (spre nedumerirea mea, am crezut că e nouă). Ghizi îmi sunt un grup de tineri localnici, mândri de oraşul lor şi foarte prietenoşi. Nataşa are o firmă de piese de maşini; pregătirea ei este de medic, dar salariul foarte mic al unui medic începător a îndemnat-o să caute altceva. Vladimir învaţă cu o bursă a administraţiei locale la o facultate care pregăteşte inspectori economici, iar Andrei la o şcoală de ofiţeri în Reazan, şi îmi spune că e în armată pentru că „cineva trebuie s-o facă şi pe aceasta”. Deja este convins că America este adevăratul şi cel mai mare duşman al Rusiei. Amândoi băieţii au doar 18 ani şi provin din familii foarte sărace. Fără ajutorul statului nu ar mai fi stat prin şcoli la vârsta lor şi sunt foarte conştienţi de aceasta. Aşa că sunt şi foarte mulţumiţi de preşedinte. Vladimir este membrul unei asociaţii care „apără valorile şi tradiţiile marţiale ale vechilor ruşi”, educă tineretul în spiritul dragostei de ţară, al respectului faţă de străbuni, al mândriei de „rasa slavă” şi al dispreţului faţă de droguri şi alcool şi în spiritul... religiei păgâne. Insistă să mă ducă acasă înapoi în Saratov şi se sperie când aud în ce zonă locuiesc; îmi spun că zona este nesigură din cauza „tuturor caucazienilor” care populează locul.2

Cultura cotidiană cazonă

Şocant rămâne pentru străinii de la vest de Rusia prezenţa masivă a armatei în traiul cotidian al ruşilor. Prezenţa este în primul rând vizuală – diverse piese de tehnică militară împânzesc parcuri şi pieţe dintr-un colţ în celălalt al ţării. Deasupra Saratovului, pe dealuri, se află un imens parc al Victoriei, dedicat celor 300.000 de fii ai oraşului morţi în al doilea război mondial, dar tehnica militară de aici provine din alte conflicte mult mai recente, ca cel din Afganistan sau cele ale anilor 1990 din spaţiul fost sovietic. Copii se plimbă alături de părinţi printre tancuri, tunuri, bombardiere. Printre planşele muzeului – nici o vorbă, desigur, despre carnagiul pe care oricare dintre aceste jucării îl poate provoca.

Curtea institutului trupelor de interne ale Ministerului de Interne luceşte de curăţenie. Toate clădirile sunt renovate şi gazonul este impecabil. Panouri publicitare cheamă tinerii la înscrieri, iar pe faţada institutului tronează o imensă siglă cu chipul lui Dzerjinski şi cu bizarul îndemn: „Tânărului care-şi începe viaţa, îi spun s-o înceapă de la tovarăşul Dzerjinski”. Sigla şi îndemnul apar şi în singura broşură pentru turişti despre oraş, prezentat drept „Saratov – oraşul studenţilor”.

Stau de vorbă cu Roman, maior de miliţie de numai 30 de ani, predă drept penal la institutul amintit. Pare un om deosebit de blând şi de paşnic, ceea ce mă contrariază (sufăr probabil de multe prejudecăţi faţă de miliţieni). Îmi spune că majoritatea tinerilor care vin la institut sunt atraşi de condiţiile economice de aici, plata sigură, vârsta scăzută de pensionare. Încerc să îndrum discuţia spre tema violenţei miliţiei în Rusia şi spre ceea ce mulţi (de exemplu, jurnaliştii de la Novaia Gazeta) percep ca o generală lipsă de responsabilitate a funcţionarilor de stat în Rusia faţă de contribuabili. Îmi răspunde că bineînţeles că educă tinerele cadre în spiritul respectului faţă de cetăţeni, dar îmi mai spune că şi miliţienii nu pot fi în nici o ţară mai buni decât ceilalţi cetăţeni.

La televizor, pe posturile publice, cearta cu Anglia a luat locul celei cu Estonia. Nici o ştire despre situaţia economică a populaţiei, despre situaţia locuinţelor, a sistemului de sănătate. Stau în autobuz şi ascult, din nou şi din nou, ştirea despre cele două avioane militare ruseşti care s-ar fi apropiat de spaţiul aerian al Regatului Unit. După care un lung şir de politologi se pronunţă dacă suntem sau nu, din nou, într-un „război rece”.

Despre Politkovskaia

Primesc un articol pe tema Politkovskaia de la Iulia, care predă limba germană la un institut pedagogic al universităţii din Saratov. Pe scurt, în articol se scrie că, în goana Annei Politkovskaia după senzaţionalism, ea a provocat uciderea sau persecutarea mai multor persoane din Cecenia. Îşi punea în pericol respondenţii, prin faptul că scria despre ei. Iulia, care e de acord cu articolul, îmi spune că „nici ea, Politkovskaia, nu era aşa perfectă cum credeţi voi, în Vest”. Se repetă de multe ori ideea că ea, jurnalista ucisă, nu conta în Rusia (să nu uităm că acesta a fost şi primul comentariu al preşedintelui, după asasinarea ei), pentru a se arăta că nimeni din Rusia nu avea vreun motiv s-o ucidă. Argumentul mi se pare interesant întrucât, fără să vrea, ţinteşte către una dintre marile probleme cu care se confruntă această ţară. Lipsa de importanţă a unor formatori de opinie publică de tipul Annei Politkovskaia, sau mai bine zis lipsa ei de audienţă, în Rusia, este indusă instituţional. Poate că tipul de informaţii pe care ea îl oferea publicului nu poate rivaliza cu rating-ul unor emisiuni de genul Dom-Dva (varianta rusească a show-ului Big Brother), în Rusia sau aiurea. Dar boicotul cu care se confrunta din partea posturilor publice sau pro-guvernamentale, vizibil şi în slaba atenţie care s-a dat asasinării ei, era unul instituţional, impus prin comandă sau poate prin autocenzură.

De fapt, problema este chiar mai generală. Am discutat odată cu regizoarea de film documentar Marina Goldovskaia, care i-a fost profesoară Annei Politkovskaia în anii 1970. Marina Goldovskaia se bucură de o mare popularitate la festivalurile internaţionale de film documentar. Când am vorbit noi, în decembrie 2006, la festivalul de film de la Amsterdam, Marina Goldovskaia tocmai prezentase în premieră filmul Anatoli Rîbakov: O poveste rusească (SUA/Rusia, 2006), film dedicat autorului „Copiilor Arbatului” şi plin de învăţăminte despre totalitarism pentru noi toţi. Am întrebat-o atunci pe Goldovskaia, prin ce gând de-al lui Rîbakov ar rezuma ea mesajul filmului său şi, implicit, perioada pe care filmul o urmăreşte: de la represiunile anilor 1930 până la crizele economice şi valurile de naţionalişti de tipul lui Vladimir Jirinovski din anii 1990. Mi-a răspuns că pentru Rîbakov, cel mai tragic fenomen al epocii staliniste a fost că valoarea vieţii umane ajunsese la zero. Lungul şir de jurnalişti morţi în ultimii ani în Rusia şi lipsa de interes a autorităţilor în a soluţiona aceste crime vin doar să întărească actualitatea observaţiei lui Rîbakov.

Desigur, asemenea grozăvii nu mai atrag astăzi atenţia nimănui. Prosperitatea pare să crească în ţară, noi locuri de muncă apar graţie unor investiţii germane (Bosch) şi italiene chiar şi în Saratovul nu demult complet ocolit de investitori. Maşini noi umplu oraşul şi provin din ceea ce s-ar putea numi clasa medie de preţuri (Ford Focus, Renault Logan), mai puţin jeep-uri sau maşini de lux. Se construiesc pretutindeni blocuri de locuinţe, inclusiv pe groapa comună a fostului spital de holeră din secolul XIX al oraşului. Deşi cetăţenii s-au organizat şi au făcut plângere către toate organele abilitate, interdicţia de construcţie emisă de Ministerul Sănătăţii a fost anulată de administraţia locală. Managementul defectuos al regiunii şi al oraşului, corupţia, gropile de pe străzi îi fac pe saratovieni să poată doar visa că vor ajunge vreodată din urmă oraşe precum mult mai importantul centru industrial Samara. Despre primar mi se povesteşte că a supravieţuit, în vremurile sale de mafiot, unui atentat în care au murit nouă oameni. După aceea a intrat în politică pe listele partidului Rusia Unită, partid ale cărui realizări sunt lăudate pe panouri publicitare bine amplasate în centrul oraşului (nici un alt partid nu e prezent în vreun fel în oraş).

Îmi amintesc cum, la acelaşi festival de film documentar mai sus-amintit, un regizor rus se plângea de ceea ce el numea „cenzura liberală”, pe care el o credea a fi mult mai periculoasă pentru artiştii independenţi decât cea totalitară. Vroia să spună că rating-ul şi dorinţa televiziunilor de a face filme pe placul telespectatorilor anulează din start independenţa regizorului. Lăsăm deoparte prezumţia, implicită aici, că „placul telespectatorilor” se formează independent şi că televiziunile i se pot doar adapta. Mai gravă mi se pare repartizarea fondurilor către artişti de către stat în funcţie de cât de necritică la adresa conducerii este sau nu pelicula respectivă. Aceasta este problema şi ea explică, probabil, mult mai elocvent de ce filmele ruseşti cu tentă critic-politică sunt prezente mai mult la festivaluri din Vest decât pe posturile ruseşti, care nu se implică în finanţarea lor. În fond, pentru a mă întoarce din nou la Marina Goldovskaia, ea spunea că în Rusia poţi cumpăra şi poţi vinde orice, odată ce acel ceva a fost produs. Controlul din partea statului şi televiziunilor afiliate are loc în faza producţiei şi mai puţin în aceea a distribuţiei pe piaţă. Eu am cumpărat la Saratov, în magazin şi nu pe stradă, filmul 4 al lui Ilia Hrjanovski, câştigător de premii la Rotterdam şi la TIFF, un film deloc măgulitor la adresa direcţiei pe care au dat-o Rusiei conducătorii ei de astăzi. Iar în „Casa Cărţii”, librărie centrală din Saratov, trona la loc de cinste, alături de literatură foarte pe placul Kremlinului, cartea post-mortem a Annei Politkovskaia, „Pentru ce”.

Probabil că impresia mea dominantă în urma peregrinărilor prin Saratov este cea de normalitate, sentimentul că oraşul cunoaşte astăzi o stabilitate economică robustă din care au de profitat nu numai „noii ruşi”, ci şi foarte subţirea clasă de mijloc. Şi poate din această clasă de mijloc să se nască spiritul critic care să crească nevoia de control asupra conducerii politice. Nu doar a oraşului, ci şi a ţării.

_____

1. Conform comentariului lui L.A. Sedov, vezi site-ul centrului „Levada”  http://www.levada.ru/press/2007081407.html.

1