Sud-Est cultural, nr. 3/2007

Un sumar bogat şi divers, din care recomandăm:

- Editorialul-interogaţie al Valentinei Tăzlăuanu, excelent scris, „Limba, un subiect redundant?”, despre resorturile atitudinii barbare a basarabenilor faţă de limba pe care o vorbesc. Citat: „Considerată ca neimportantă sau inactuală, funcţionarea limbii de stat se află de mult timp în afara vreunei preocupări a acestui stat. Pur şi simplu nu există o politică de stat în acest domeniu încă deosebit de sensibil şi asta într-o ţară care are veleităţi de integrare europeană. Din acest unghi de vedere, cu cât lucrurile se cufundă mai adânc în ambiguitate, cu atât creşte confortul agramatului, binedispunerea insului mulţumit de propria sa ignoranţă şi chiar mândrindu-se cu ea sau a străinului, care nu mai trebuie să se complice cu învăţarea unei limbi pe care s-a obişnuit s-o dispreţuiască. Şi toate acestea numai pentru că o infirmitate evidentă este dată drept apanaj al suveranităţii şi specificităţii statale, numai pentru că ea caracterizează o majoritate parlamentară”.

-  Paginile semnate de Vitalie Ciobanu şi Nicolae Negru, care analizează – pe un ton polemic – eseul O Moldovă în trei dimensiuni de Catherine Durandin. Nicolae Negru: „…Autoarea porneşte de la o idee preconcepută, chiar bizară, din punctul nostru de vedere, că numai într-o RM izolată de UE, de România în primul rând, poţi trăi „neînveninat” având „o bunică româncă, tatăl ucrainean, unchiul bulgar şi iubita rusoaică”. Comentariile celor doi scriitori şi analişti politici, între cei mai valoroşi pe care îi are în acest moment Republica Moldova, merită citite, pentru a înţelege de ce oficialii europeni au o percepţie eronat-vinovată despre realităţile basarabene.

- Studiul lui Mircea V. Ciobanu, O (im)posibilă clasificare: critica din Basarabia şi modelul francez, o punte foarte riscantă, cum e bârna la gimnastica sportivă feminină, chiar dacă autorul invocă titluri şi autori aparent bine aşezaţi în domeniul lor de activitate.

- Fragmentul de roman (un fel de jurnal al memoriei) al lui Leo Butnaru, „Copil la ruşi. Basarabia anilor ’50”, savuros, încărcat de detalii pe care mai toată proza din acei ani le-a eludat.

- Grupajul de texte despre teatrul basarabean contemporan - (Valentina Tăzlăuanu – „Piese, teme, autori”; Mihai Fusu – „Toreadorul şi actorul” (portret Ilie Todorov); Dumitru Crudu – „Iată de ce mai e nevoie de teatru” (despre prestaţiile actoriceşti ale lui Gheorghe Pietraru ) – şi piesa „Terapia”, de Alexandru Buruiană, bine scrisă, cu destule elemente originale. Dramaturgia basarabeană contemporană e prinsă, cred, destul de exact în această  formulă, aparţinând Valentinei Tăzlăuanu: „După zbenguiala de peste un deceniu prin grădinile suspendate ale absurdului sau prin paradisurile cosmopolite ale unei scriituri de tipic postmodernist, dramaturgii noştri par să-şi regăsească gustul pentru realism. Făcând adevărate băi de prezent, plonjând fără prejudecăţi în apele învolburate ale unor problematici marcat sociale, utilizând masiv documentul, tinerii şi mai vârstnicii autori se lansează astfel în căutarea unui tip de autenticitate, care răspunde unor provocări artistice mai generale…”.

- Poemele lui Nicolae Popa şi jurnalul vienez semnat de Irina Nechit.