A trăi şi a scrie în Letonia

Interviu cu Uldis Tirons, eseist, filozof, cineast leton, redactor-şef al revistei Rigas Laiks

– Dragă Uldis Tirons, ne-am cunoscut la Neptun, în România, cu ocazia Festivalului „Zile şi nopţi de Literatură”, în iunie 2007. Cu ce impresii v-aţi întors de la această manifestare? În ce măsură sunt utile evenimentele de acest fel pentru o cunoaştere rodnică între scriitori? Cât de profitabilă, sub aspect uman şi profesional, a fost participarea Dumneavoastră la Festivalul de la Neptun?

– Dragă Vitalie Ciobanu, mă întrebaţi despre impresiile mele din România, legate de festival... Ei bine, trebuie să mărturisesc că România a fost pentru mine mai mult un nume într-o topografie fantezistă, ceva în spiritul nuvelelor lui Mircea Eliade, şi de asemenea un loc al lamentaţiilor gratuite pe tema exilului marelui Ovidiu. Mi se pare o bagatelă, mi se pare o profanare a poetului latin instituirea unui premiu ce-i poartă numele, şi încă un premiu ce i-a fost decernat la această ediţie lui Evtuşenko. De necrezut!... Mi-e greu să judec utilitatea manifestaţiilor de genul acesta. Într-o anumită măsură, aş spune că ele apar ca urmare a incapacităţii de a rămâne singur cu tine însuţi. A te plânge că în lume nu sunt citite cărţile mele, ale tale sau ale scriitorilor români, este o pierdere de timp. În ce priveşte discuţiile, comunicarea, aşa cum o califici dumneata, cred că acesta şi este singurul dat, singura utilitate a Întâlnirii de la Neptun. Cât de reală este însă comunicarea între scriitorii participanţi la festival? Este o altă întrebare. În ceea ce mă priveşte, eu nu sunt un ins tocmai sociabil.

– Aveţi o activitate de creaţie bogată şi multilaterală. Sunteţi filozof şi eseist, lucraţi în domeniul filmului documentar şi sunteţi, de asemenea, redactor-şef al revistei Rigas Laiks. Cum se traduce denumirea revistei? Ce fel de revistă este, pe cine publicaţi în paginile ei, ce program estetic şi ideologic profesaţi?

– Denumirea revistei mele este cam plicticoasă şi uşor depăşită, întrucât se traduce „Timpul Rigăi” sau „Ora Rigăi”. În perioada când revista îşi făcea apariţia, era de actualitate să te delimitezi de tot ce era sovietic şi, aşa cum în URSS, dacă nu greşesc, erau 12 fuse orare, principala fiind „ora Moscovei”, denumirea revistei a fost concepută în replică, dorea să afirme „ora Rigăi” (la radio chiar aşa se anunţa pe atunci: „Este 12 fix, ora Rigăi”). Tot acest orgoliu local este doar o agitaţie fără rost. S-a văzut mai târziu că nu trebuia nici să te delimitezi, nici să aderi cu entuziasm, nu trebuie în general să te frămânţi pe marginea unor fapte mărunte, important este să fii sigur cu privire la dialogul tău cu adevărul. Să porţi un asemenea dialog, să te întrebi, să iscodeşti... Denumirea revistei nu s-a mai schimbat, chiar dacă s-a demodat în mod vizibil, pentru că lumea s-a obişnuit cu ea, iar eu cred că nu este cazul să te arăţi foarte aferat, foarte preocupat în a defini prezentul drept prezent, identitatea drept identitate. E un pleonasm, nu-i aşa?

Mi-ar fi greu să descriu programul estetic al revistei Rigas Laiks. Pentru că un asemenea program nu are semne distinctive, nu poate fi prins într-o sintagmă-două. La fel pot spune că potrivit diviziunii existente pe piaţa media n-ar exista loc pentru o revistă ca a mea. Ea nu este o publicaţie „oportună”, nu aduce profituri cuantificabile. Am încercat să aflu ceva similar în Europa şi nu am găsit – toate publicaţiile cumva asociabile revistei mele s-au dovedit extrem de anoste şi efortul n-a meritat. Ciudat este că am identificat în Statele Unite câteva reviste şi texte separate, care răspund pe deplin direcţiei care mă interesează. În primul rând, New-Yorker, New-York review, New-York of Books ş.a. Aş putea să definesc revista mea într-un mod metaforic, în stilul lui Venedikt Erofeev, adică: „nici una, nici alta, nici ceea ce vă imaginaţi, dar în mod sigur ea este ceva”. Publicăm interviuri „colţoase”, comentarii despre prostia omenească, eseuri de iluminare culturală şi credem în supremaţia spiritului. Cititorii au îndrăgit aceste interviuri, pentru că ele sunt cumva „altfel”, adică nu tratează lucruri bine cunoscute, degradate în platitu­dini. Şi aş remarca seria de dialoguri realizate de prietenul meu cu marii filozofi ai lumii: regretaţii Paul Ricoeur, Bibihin, Rorty, cu activii încă Searle, Havel, Nehamas şi mulţi alţii.

Mă întrebaţi despre „ideologia” revistei: eu urăsc ideologia, inclusiv propria-mi ideologie. Subiectul este chiar hilar: amintiţi-vă că în vremurile sovietice manualele de filozofie scriau că Platon împărtăşea ideologia sclavagistă! Cum vine asta: a reflecta asupra adevărului înseamnă ideologie? Sau să credem că suntem în mod categoric ne-liberi în gândirea noastră, în viaţa noastră? Pentru că a-ţi cunoaşte „propria ideologie”, a perora despre ea înseamnă a şti în prealabil, ceea ce este plicticos prin definiţie şi mortificant pentru un adevărat gânditor. Eu aş prefera să rămân pe terenul lunecos al necunoaşterii şi al vieţii văzute exclusiv ca posibilitate de a contempla şi medita. Revista noastră, consider eu, încearcă să împrăştie ceaţa ideilor primite „de-a gata” şi să lupte cu industria producerii de mituri în media contemporană.

– Uldis, ţările baltice, Letonia inclusiv, au fost un model pentru Moldova încă în perioada sovietică. V-am respectat pentru demnitatea voastră naţională, iar azi - pentru eforturile care v-au ajutat să deveniţi membri NATO şi ai Uniunii Europene – singurele ţări din fostul spaţiu sovietic cu o asemenea performanţă. Cum apreciaţi aceste realizări: au adus satisfacţii poporului leton? În pofida problemelor existente, se poate pune sub semnul întrebării justeţea acestei opţiuni?

– Cred că până în acest punct al discuţiei noastre aţi sesizat deja că nu sunt un om foarte politic, că mai degrabă îmi place să citesc Statul lui Platon decât noutăţile politice. Desigur, am o părere în chestiunea pe care aţi ridicat-o, o părere pe care nu o consider foarte originală. Ea se nutreşte din convingerea că libertatea există. Ceea ce nu înseamnă în acelaşi timp că suntem liberi în egală măsură. Eu nu pot vorbi de „popor” – este o categorie de care în general mă feresc – şi, de asemenea, nu sunt sigur că NATO şi Uniunea Europeană au constituit opţiunea mea individuală. Dar sunt mulţumit că ne-am integrat. Crucial pentru mine este faptul că, dincolo de toate greutăţile şi prostiile de care mă mai izbesc, eu pot trăi într-o ţară care, deşi nu se prea interesează de mine, oferă un loc sub soare şi o pâine de mâncat şi prietenilor mei filozofi.

– Cum au evoluat în Letonia europeană relaţiile cu minoritatea rusofonă, dar relaţiile cu Rusia? Recent, am fost martorii unui cutremur în raporturile Estoniei cu Rusia cauzat de mutarea monumentului soldaţilor sovietici de la Tallinn. În Letonia, acum câţiva ani, au avut loc tulburări legate de introducerea limbii letone în şcolile ruseşti. Vă pun această întrebare, pentru că în Moldova, aşa cum ştiţi, acesta este un subiect la fel de sensibil.

– Într-adevăr, problema relaţiilor cu populaţia rusofonă este una dintre temele care incendiază calculatoarele tuturor jurnaliştilor din Vest şi din Rusia deopotrivă. Mă întreb însă: dar există oare aceste relaţii? Ştiu că există iubirea, banii, proprietatea, gândurile şi moartea, la urma urmelor, dar relaţiile dintre letoni şi ruşi par să nu se vadă decât din interiorul unei anumite ideologii. Evenimentele din Estonia au la origine nu chimia abstrusă a raporturilor naţionale, ci miopia unor cercuri naţionaliste estone şi, de asemenea, imaginaţia bolnavă a unor idioţi din Rusia. Avem, evident, şi ceva ce numim relaţiile dintre ţările baltice şi Rusia, deşi acestea sunt girate de anumiţi politicieni, nu se dezvoltă spontan sau, ca să zic aşa, pe cale naturală.

– Cum a evoluat peisajul cultural din Letonia în ultimii ani, odată cu aderarea la Uniunea Europeană? Statul susţine cultura prin intermediul Ministerului Culturii sau aveţi şi alte modalităţi, mai liberale, de tip occidental?

– Principalele structuri de sprijin ale activităţilor culturale în Letonia sunt Fundaţia Kultur Capital (denumirea, aproximată de interlocutorul meu, este cvasiidentică celei pe care o poartă o instituţie similară din Estonia – n.m., Vit.C.), care distribuie mijloace financiare alocate de stat pentru cultură. De asemenea, există un aşa-zis Fond al Culturii, care intermediază sponsorizarea, din surse publice sau private, a unor proiecte culturale concrete. Mai avem în Letonia şi uniuni de creaţie, care, la rândul lor, distribuie, anual, membrilor lor bani primiţi de la stat. Cum bine ştiţi, principala trăsătură de caracter a culturii contemporane constă în multidimensionalitatea ei, care cuprinde la un capăt o totală anarhie şi, la celălalt capăt, o ideologie naţională, restrictivă. Şi, desigur, pentru a obţine granturi, mulţi caută să convină sau tendinţelor occidentale ale toleranţei şi societăţii deschise sau, dimpotrivă, să corespundă unor principii ideologice tradiţionale. Sunt bucuros că apar deja artişti care nu sunt legaţi sub nici o formă de trecut, gândesc şi creează aşa cum consideră de cuviinţă şi nu dau doi bani pe tot soiul de constituţii – asta ca să parafrazez un poem de Alexandr Blok.

– Povestiţi-ne despre situaţia din domeniul culturii scrise: edituri, reviste literare, traduceri din literatura letonă în ţări din Vest, târguri de carte. Cât de mult a evoluat acest domeniu?

– Despre edituri. Eu cred că cea mai mare parte a lor vânează profitul financiar, de aceea se publică un număr enorm de titluri proaste, inclusiv rateuri la nivelul prezentării grafice, al calităţii traducerilor, care sunt redactate execrabil ş.a.m.d. S-a creat un cerc vicios: editurile publică ceea ce publicului îi place, iar publicul citeşte ceea ce îi propun editurile. Totuşi, graţie eforturilor personale ale unor oameni, apar şi cărţi de valoare, adevărate capodopere. Voi da drept exemplu pe genialul Uldis Bērziņš – traducătorul cărţii Vechiului Testament –, care pregăteşte în acest moment o traducere de excepţie a Coranului (unele sure separate au fost deja publicate). În linii mari, cred că situaţia în branşa editorială letonă reflectă normalitatea: valorile se decantează, rebuturile şi mediocrităţile îşi găsesc locul lor, şi sunt imposibil de confundat cu „mărgăritarele”.

Nu am preocupări în acest domeniu, dar în ce priveşte traducerile din literatura letonă – există la Riga un Consiliu care face selecţii de titluri în fiecare an –, eu cred că este imposibil ca vreun scriitor important să rămână necunoscut restului lumii. Cum este, de exemplu, Venedikt Erofeev – acesta a scris un text pentru prieteni, Moskva-Petuşki, existent la început într-un singur exemplar, şi din fericire nu a pierdut acest text, l-a dar unui prieten să-l citească şi, în pofida tabuurilor care dominau în URSS – stat închis, totalitar –, cărţulia aceasta a devenit o valoare universală, fiind tradusă în multe limbi ale lumii. E ridicol să ne gândim că Erofeev ar fi depus vreun efort pentru a-şi promova cartea.

– În Moldova avem o mare problemă cu proasta aderenţă a cititorilor... la lectură. Librăriile sunt pustii nu de cărţi, ci de consumatori de carte, relaţia scriitorilor cu publicul s-a subţiat, în mare parte din cauza sărăciei, a crizei economice, dar şi din motive de structură psihologică a compatrioţilor mei, care nu pun mare preţ pe instruire, pe cultivarea spiritului. Cum staţi cu publicul de carte în Letonia în ultimii ani – a crescut, s-a împuţinat? Ce forme de promovare a literaturii au o mai mare trecere: lansări de carte, lecturi literare, dezbateri televizate...?

– Ştiţi bine că nicăieri în lume nu veţi auzi scriitori mulţumiţi de aderenţa publicului la lectură şi cred că nu trebuie să facem o dramă din asta. Dumneata citeşti doar, nu te poţi lipsi de cărţi. Nici eu. De ce ar trebui să ne obligăm semenii să citească? Poate că timpurile s-au schimbat? Poate că, în URSS, lumea se refugia în lectură, pentru că nu existau alte forme de divertisment?... Fireşte, avem şi noi întâlniri cu cititorii, sporadic, ne mai vizitează şi figuri de faimă din străinătate. Îmi amintesc de o vizită a lui Coelho, numai că de un asemenea „eveniment” te puteai dispensa cu uşurinţă: a-l citi pe Coelho şi este deja suficient pentru a-ţi provoca ceva crampe la stomac. Şi Sorokin a fost la Riga, şi alţii. Una dintre manifestările cu adevărat remarcabile de la noi, în ultimul timp, sunt Lecturile literare, unde scriitori letoni şi confraţi de peste hotare îşi prezintă, de o manieră foarte pitorească, textele de proză. Sunt „pe val” mai ales poeţii tineri, care au un succes de public mai mare chiar decât artiştii plastici, or înainte se întâmpla exact invers.

– Există în literatura letonă un aşa-zis conflict între generaţii? Cum se manifestă el?

– Nu vă pot spune mare lucru pe această temă. Mie un conflict „al vârstelor” mi se pare un nonsens. E la mintea oricui că pentru „treburi” serioase ai nevoie de maturitate, de o instruire profundă şi de capacitatea de a reflecta, de a contempla universul – calităţi ce nu sunt tocmai proprii oamenilor tineri. Dar astea sunt constatări de ordin general. Pentru că nici bătrânii – toţi – nu sunt neapărat nişte înţelepţi, şi nici tinerii – toţi – nişte pierde-vară.

– Putem vorbi despre postmodernism în literatura letonă? Ce nume de autori, ce opere mai importante, aparţinând acestei „şcoli” de gândire şi creaţie, aţi putea cita? Sau poate aveţi alte curente, mult mai prizate din punct de vedere estetic?

– Sincer vorbind, nu agreez postmodernismul, mai ales atunci când din el se face o ideologie, un model absolut. Pentru mine cu adevărat substanţială (lizibilă) este doar proza şi poezia de tip clasic, sau neo-clasic. Dintre aceşti scriitori din Letonia, i-aş aminti pe regretata Visma Belsevic, dintre poeţi - pe Bērziņš şi Bruveris, şi alţi câţiva. Nici unul din ei nu aparţine vreunei „orientări”.

– Cum trăiesc tinerii scriitori în Letonia de azi? Cât poţi câştiga din onorarii? Aveţi granturi, burse pentru a face literatură? Îmi amintesc o excelentă Casă de creaţie de la Yurmala – staţiunea balneară de la Marea Baltică. Mai există?

– Tinerii scriitori letoni îşi câştigă pâinea muncind mai ales în agenţii de publicitate sau în presă, unde salariile sunt des­tul de mari. Există şi burse de creaţie, pe care le folosesc cu multă plăcere, numai că, din păcate, aceste concedii plătite nu au o influenţă prea vizibilă asupra calităţii cărţilor de proză pe care le scot. Din câte ştiu, la Yurmala există o Casă de creaţie, dar în mod cert nu este cea la care vă referiţi, din perioada sovietică. În plus, Uniunea Scriitorilor şi-a pierdut sediul de la Riga – o clădire foarte pitorească, foarte şic –, reintrată în posesia foştilor proprietari, care au transformat-o în hotel şi în cazinou.

– Cum staţi cu premiile literare? Cât de semnificative sunt ele sub aspect financiar?

– Avem câteva premii literare în Letonia, unul dintre ele – „Spīdolas balvas” – se ridică la o valoare de 9000 de dolari, dacă nu greşesc. Însă nu sunt eu persoana cea mai indicată să vă vorbesc pe acest subiect.

– Ce legături s-au mai păstrat în Letonia cu literatura română, în speţă cu cea din Moldova? Noi îi apreciem foarte mult pe Leons Briedis şi Maria Macovei, pentru contribuţia lor, ca traducători, la cunoaşterea reciprocă dintre cele două literaturi. Însă în ultimii ani contactele dintre scriitorii le­toni şi cei români s-au întrerupt.

– Graţie eforturilor lui Leons Briedis, legăturile cu literatura română se menţin. Leons traduce din limbile romanice, de curând i-a apărut o traducere din Eugenio Montale, din italiană. Dumneavoastră ştiţi mai bine decât mine că nicăieri în fostele republici sovietice nu se mai pune preţ pe aşa-zisa literatură a popoarelor URSS, cum era ea botezată. Dar nici înainte de 1991 scrierile situate sub acest generic nu erau prea agreate, dincolo de faptul că existau şi scriitori de valoare. Relaţiile literare de pe atunci erau mai mult forţate, subordonate propagandistic, iar acum a stabili o punte adevărată între creatorii din acest spaţiu se întâmplă doar sub influenţa interesului economic, dacă există, şi, probabil, ca urmare a unor iniţiative personale. A miza însă doar pe entuziasmul unor indivizi, oricât de bine intenţionaţi, e prea puţin.

– Dragă Uldis, aş dori să revenim la creaţia Dvs. Sunteţi foarte activ în presa letonă şi în cea din străinătate, publicaţi articole, eseuri, cronici literare, interviuri cu celebrităţi culturale din lumea întreagă. Am aflat că aţi realizat chiar şi un interviu cu Dalai Lama! Cum vă alegeţi interlocutorii? Ce vă atrage la ei – de pildă, la Venedikt Erofeev sau Merab Mamardaşvili, două nume asupra cărora aţi insistat în textul prezentat la Neptun? În ce mod vă influenţează creaţia, viziunea despre lume acest gen de întâlniri?

– Mărturisesc că nu mă simt prea confortabil atunci când trebuie să vorbesc despre mine. Nu eu se cuvine să-mi judec creaţia sau orice alt gen de activitate. Consider, dimpotrivă, că am reuşit să fac prea puţine lucruri şi chiar am ratat şansa de a deveni competent cel puţin într-un domeniu oarecare, oricât de izolat ar fi el – să devin, să zicem, un tâmplar sau un specialist în interpretarea textelor tamile, sau mai ştiu eu ce... Cred că am avut noroc de prieteni. Unuia dintre ei, Alexandr Piatigorski, i-am consacrat filmul „Evadarea filozofului”. Am petrecut un timp foarte fructuos, lucrând asupra acestui film. Prietenul lui Piatigorski, Merab Mamardaşvili, a însemnat şi înseamnă pentru mine foarte mult, dar despre asta nu vreau să vorbesc public. Pot spune doar că am avut cu el acel tip de întâlnire „destinală”, care îţi schimbă viaţa, o întâlnire care te ajută să devii tu însuţi. Pe aceşti doi, Piatigorski şi Mamardaşvili, îi consider profesorii mei, dar profesori nu în sensul de a-i urma literalmente, ci în sensul de a le însuşi atitudinea, credinţa în valoarea propriului eu.

În ce priveşte interviurile pentru revistă, despre care mă întrebaţi, este doar un gen publicistic. Mă simt adesea foarte incomod, băgându-mă peste oameni cu interviurile mele. Nu le-aş fi realizat dacă nu aş fi crezut – mai ales, înainte – că aceste interviuri reprezintă modalitatea prin care se naşte ceva nou, o entitate spirituală ce nu a mai existat înainte, decât o simplă serie de întrebări şi răspunsuri. Mai mult, într-un timp am considerat aceste dialoguri un fel de psihanaliză terapeutică şi un eveniment deopotrivă pentru cel chestionat şi pentru intervievator. Pe de altă parte, un interviu este o întâlnire superficială, desfăşurată într-un timp scurt. Doar cu unii dintre cei cu care am stat de vorbă am relaţii mai durabile. Câteva personalităţi, de pildă, Dalai Lama, Barîşnikov, Norstein, Susan Sontag, Kurt Vonnegut, au rămas, cumva alături de mine, imprimaţi adânc în memoria şi sufletul meu, impresiile pe care le-am cules în urma acestor întâlniri rămân semnificative şi după mulţi ani. Mă întrebaţi despre Dalai Lama: interviul meu cu el a ieşit mult prea plat, în schimb întâlnirea cu el a fost extraordinară. Eu însă încerc să evit banalităţile care sunt repetate mereu în legătură cu această personalitate uimitoare. Şi spunând asta, mă apropii de Venedikt Erofeev, despre care am amintit mai devreme. Marea lecţie pe care am cules-o din cărţile sale este intoleranţa faţă de textele univoce, stupide, lipsa de convingere că poţi spune ceva despre nişte lucruri ce nu se lasă rostite, dar care nici a fi trecute sub tăcere nu se cuvine, capacitatea personalităţii de a relaţiona multiplu… Fără îndoială, Venedikt Erofeev este un erou pesimist, eroul „băieţilor răi”, purtătorul tonalităţii veterotestamentare... Şi un om pe care îl iubesc.

– Ce proiecte de creaţie aveţi, ce gânduri de viitor vă frământă?

– Sunt foarte angoasat în legătură cu orice fel de proiecte de viitor.  Îmi spun poate se cuvine pur şi simplu să termini ceea ce ai început deja: să iubeşti şi să ai prieteni, să editezi revista, să scrii cărţi inteligente, să te pregăteşti pentru moarte şi să nu mai vorbeşti toate bagatelele pe care vi le-am înşirat până acum, cu o tipică uşurătate foiletonistică. Îmi amintesc un chestionar conceput de un minunat filolog rus, Mihail Gasparov, care la întrebarea în ce epocă şi în ce ţară ar fi dorit să trăiască, a răspuns: „Ştiţi, eu sunt pasionat şi de istorie şi ştiu că oamenii au dus-o greu în toate veacurile şi în toate ţările, iar în timpurile noastre o ducem la fel de prost, dar cel puţin ne-am obişnuit cu ele.” O colegă de a mea, la aceeaşi întrebare, a reacţionat altfel: „Aş vrea să fi trăit în secolul XII.” „Unde, într-un conac feudal?”, „Nu, într-o chilie de călugăr!”… La acest gen de întrebări s-ar mai putea adăuga una: „Şi ce-aţi fi vrut să fiţi?” Eu aş răspunde: „O piatră în zidul chiliei.”

Interviu realizat de Vitalie Ciobanu