Lecturi foucaldiene

Reunite în cadrul volumului de studii şi conferinţe intitulat Ce este un autor?, opera foucaldiană ni se prezintă sub forma unui şir de provocări ce chestionează o tradiţie înrădăcinată în gândirea unor filosofi emblematici pentru destinul culturii occidentale. Mă refer, aici, la René Descartes şi Immanuel Kant. Nu poate fi contestat faptul că pe firul tradiţiei carteziano-kantiene s-au făcut şi desfăcut curente de gândire, s-au înfiinţat şcoli de filosofie şi s-au creat ansambluri de concepte pe care şi astăzi le folosim în chip firesc. Câteva exemple concrete vor limpezi imaginea generală oferită puţin mai sus.

În primul rând, am în vedere aici entitatea pe care au modelat-o, sub specie eternă, filosofii iluminişti: ego-ul. Atunci când încerca să pună bazele filosofiei sale, profilând un ansamblu de meditaţii metafizice, Descartes se asigura, în prealabil, de existenţa şi siguranţa indubitabilă a ego-ului („Cogito, ergo sum”, este mini-raţionamentul pe care-l invocam aproape ritualic, atunci când făceam cunoştinţă cu gândirea carteziană). Acest moment este deosebit de important, întrucât ego-ul va constitui fundamentul lumii în ansamblul ei (dar şi al lui Dumnezeu, căci unde în altă parte, dacă nu în gândirea noastră, am descoperit ideea de perfecţiune şi de divinitate?).

Pe acelaşi fir al argumentării (dar, desigur, cu o suită de ajustări de principiu) Kant va consolida ceea ce s-a înţeles în filosofia modernă prin ego. Se păstrează aceeaşi direcţie: subiectul/sinele (şi pentru a fi fideli terminologiei kantiene, „unitatea apercepţiei originare”) ca sol prealabil şi temei al lumii. Ancorat într-o zonă a transcendenţei, subiectul instituie legi universale şi ordonează lumea în care trăim. Judecăţile despre frumos şi sublim (valori care ţin de domeniul esteticii), imperativele categorice şi maximele personale (de care se ocupă etica), legile naturii (ce constituie apanajul ştiinţei în formele sale cele mai variate) sunt tot atâtea exemple ale capacităţii sintetizante ale subiectului. Astfel, nu este greşit să afirmăm că întreg sistemul kantian se sprijină pe următorul punct fix: unitatea ego-ului sau a subiectului.

Acesta este, mi se pare, cel mai important vector al filosofiei iluministe: ego-ul.

O altă coordonată ce cred că merită menţionată, prin raport cu tradiţia de sorginte kantiană, ni se prezintă sub forma unei întrebări ce-şi face loc în cadrul proiectului Criticii raţiunii pure: care sunt limitele pe care trebuie să şi le asume raţiunea, pentru a putea înainta rodnic pe calea cunoaşterii? Necesitatea întrebării ce scoate în evidenţă impunerea unei limite raţiunii se naşte în urma numeroaselor contradicţii din sânul metafizicilor anterioare proiectelor kantiene (putem enumera câteva exemple: lumea are/nu are început; sufletul este/nu este veşnic; Dumnezeu este/nu este atotputernic). Astfel, Kant se va întreba pe firul întrebării „cum e cu putinţă?” (şi anume: matematica, fizica, metafizica şi, în general, cunoaşterea), punând în evidenţă formele a priori ale sensibilităţii şi cele douăsprezece categorii – acestea funcţionând ca nişte limite necesare pe care trebuie să şi le asume raţiunea.

Fecunditatea întrebării precizate mai sus va lumina direcţii filosofice deosebit de importante în secolele ce vor urma. Să ne aducem aminte de un singur caz exemplar: Tractatus logico-philosophicus de Ludwig Wittgenstein. Şi în acest caz, putem vorbi de trasarea unor limite gândirii, acestea fiind închegate într-o structură logică a limbajului. Astfel, la întrebarea „cum e cu putinţă să enunţăm ceva corect şi cu sens?” (şi, în consecinţă, să cultivăm acurateţea gândirii), putem răspunde în maniera lui Wittgenstein: doar respectând sintaxa logică a limbajului. Iată, foarte pe scurt, cum a demonstrat Wittgenstein cât de puţine lucruri s-au realizat în filosofie.

Ţinând cont de aceste aspecte, aş sublinia încă o dată problema pusă în joc: în descendenţa filosofiei kantiene, o direcţie importantă prinde contur în lumina întrebării cum e cu putinţă?

Bine, dar cum se leagă Foucault de aceste probleme? În ce măsură îl putem apropia de cadrul discuţiilor pe marginea filosofiei moderne? Anticipând, putem răspunde fără a da greş: autorul Cuvintelor şi lucrurilor va răsturna sensul direcţiilor discutate pe scurt mai sus. Dar să o luăm pe rând.

Precizam anterior (deşi într-o prezentare supărător de sumară) că ego-ul/sinele/subiectul constituie nucleul dur al modernităţii. Putem să facem următoarea constatare: atât Descartes, cât şi Kant, vor reduce discursul lumii la unitatea ego‑ului. Aceasta este o formă radicală a raportului ce se instituie între subiect şi discurs (în cazul dat, „discursul lumii”). O formă relaxată a acestui raport va fi tratată în cadrul discuţiilor hermeneuticii. Poate fi observat cu uşurinţă că autori, precum Schleiermacher sau Dilthey analizează pânzele discursive apelând la entităţi non-discursive (conştiinţa, voinţa). O secvenţă discursivă, în acest caz, nu este şi nici nu poate fi tratată altfel decât ca o exteriorizare a sinelui. Ca urmare, va trebui să explicităm un text căutând intenţiile autorului ce îl dublează. Întrebările pe care le pune hermeneutica de factură clasică sunt: ce se ascunde, de fapt, în spatele unui text? Care sunt intenţiile ce animă cutare şir de enunţuri? Care este vocea, pe jumătate mută, ce se ascunde în spatele discursului? Ei bine, pentru Michel Foucault, acest mod de a pune problema înseamnă a spune că limbajul nu are fiinţă. Într-adevăr, anterior cercetărilor foucaldiene, aşa cum notam şi mai sus, discursul era analizat prin intermediul unor entităţi ce nu sunt ale discursului (sine, conştiinţă, intenţiile autorului etc.). În momentul în care hermeneuţii de modă veche îşi propuneau să interpreteze un segment discursiv, acesta era dizolvat în jocul intenţiilor unite în conştiinţa autorului. Contrar acestei direcţii de analiză, Foucault lansează o provocare: să tratăm discursul ca mediu independent, ca şi cum ar avea o fiinţă proprie. De acum încolo, limbajul nu va mai fi un mediu de obiectivare a gândirii noastre, instanţiate în unitatea subiectului, ci un spaţiu eliberat de greutatea ego-ului. Foucault va reda discursului şi atomului său, enunţul, calitatea de eveniment. Prin urmare, simplităţii ego-ului, Foucault va răspunde cu bogăţia evenimentului.

Această coordonată de cercetare poate fi urmărită în analizele de o subtilitate fină din cadrul studiilor Aceasta nu este o pipă şi Ce este un autor?. La fel ca şi în Arheologia cunoaşterii sau Cuvintele şi lucrurile, masele discursive vor fi tratate ca ansambluri autonome, în mediul cărora subiectul şi avatarul său, autorul, nu vor înceta să dispară. Raportul se inversează: o secvenţă discursivă nu mai este o manifestare a intenţiilor autorului. Acesta din urmă va deveni o funcţie enunţiativă. Astfel, Foucault va încerca să redefinească o suită de concepte cu ajutorul unor instrumente pur discursive (de exemplu: a priori istoric1, arhivă2, referenţial3).

Dacă acceptăm provocarea lui Foucault, un întreg spaţiu ni se va deschide: cel al discursului înţeles ca regiune autonomă şi deci niciodată reductibilă la principii ce îi sunt străine.

Dar analizele foucaldiene nu se opresc la acest moment al discursului ca mediu independent. Să ne întoarcem privirea, încă o dată, la întrebarea kantiană de care am pomenit anterior. Ea trasa, sau cel puţin încerca să contureze nişte limite ce se impuneau cunoaşterii. Ce este, în fond, tabla categoriilor kantiene dacă nu o limită necesară pe care trebuie să şi-o asume raţiunea? Prin raport cu această perspectivă, Foucault va adopta o poziţie opusă: „problema care se pune este de a transforma critica practicată în forma limitării necesare într-o critică practicată în forma depăşirii posibile” (p. 75). Răsturnarea demersului kantian de optica foucaldiană deschide un spaţiu infinit libertăţii, altădată prinsă în mecanismele raţiunii despotice. De această dată, nu vom mai vorbi de un ego ca nucleu dur al discursului (Kant), ci de posibilitatea creării şi re-creării propriului „eu” (Foucault), căci subiectul va fi coborât dintr-o zonă a transcendenţei imuabile în dinamica contingenţei. În sintagma din urmă trebuie văzut sensul său pozitiv: ea ne indică faptul că noi ne putem crea pe noi înşine… Foucault va respinge noţiunea de ego înţeleasă ca o entitate creată o dată şi pentru totdeauna, oferind posibilitatea construcţiei şi de-construcţiei sinelui.

În fine, aş adăuga încă un lucru precizărilor anterioare. Lectura lui Foucault poate fi văzută ca o experienţă. Dar experienţă în sensul ei de ceva ce nu se repetă. Fiecare lectură foucaldiană se aşază diferit pe corpul gândirii noastre. Cu Foucault ne stă bine oricând. Dar acesta este şi motivul pentru care recenzia de faţă refuză o prezentare exhaustivă.

_________

Michel Foucault, Ce este un autor?, traducere de Bogdan Ghiu, Ciprian Mihali, Editura Idea, 2007, Cluj-Napoca, 208 pagini.

_________

1. Michel Foucault, Arheologia cunoaşterii, traducere de Bogdan Ghiu, Editura Univers, Bucureşti, 1999, p. 158.

2. Ibidem, p. 160.