New York, New York

În decembrie ’98, am bătut străzile Manhattan-ului cu un grup de scriitori ieşeni: era o iarnă extrem de blîndă, iar oraşul gemea de oameni cu figuri destinse, de lumini, de agitaţie şi… de veveriţe cenuşii. Am căscat gura la „Gemeni” – semne ale forţei umane, orgolioase şi copilăreşti în acelaşi timp -, la clădirile de pe Wall Street, la Grand Terminal şi m-am urcat în Empire State Building; mi-am băgat nasul în Trump Tower, în biserici şi în temple evreieşti; am trăit, în Muzeele de artă Metropolitan şi MOMA, uimirea că atîtea capodopere arătau cu totul altfel decît în bietele noastre albume şi tristeţea că  poate eu nu le voi mai vedea niciodată; am mîncat în Parcul Central hot-dogi cumpăraţi de pe stradă şi mandarine pe care le-am împărţit frăţeşte cu veveriţele, deşi Adam Sorkin ne avertizase că muşcătura lor poate fi foarte periculoasă. Am rîs cu lacrimi la spectacolul pe care îl dădea un tînăr negru, care cerşea cîntînd la muzicuţă… în play back, cu casetofonul alături, făcîndu-ne cu ochiul, şi am pierdut ceasuri întregi uitîndu-mă la spectacolul străzii, cu o bunăstare incredibilă a gîndurilor: nimic nu mi se părea străin, eram de cînd lumea acolo!

Dar cel mai pregnant am trăit această bunăstare a gîndurilor pe Broadway, într-o sîmbătă seara. Strada era o baie de lumini de la reclamele de pe clădirile din jur. Ziua, reclamele îşi arătau kitsch-ul monumental şi nud; dar seara, kitsch-ul luminos suprapus peste alt kitsch luminos – dădea o nouă calitate, ca să spun aşa. Devenea viaţă. Şi artă. Capodopera însă stătea la nivelul străzii. Unde se desfăşura cu adevărat spectacolul lumii: cîntăreţi de toate culorile, îmbrăcaţi în porturi naţionale, cu instrumente naţionale, cîntîndu-şi cîntecele naţionale; artişti plastici exercitîndu-şi ad-hoc talentele de portretişti sau expunîndu-şi tablourile; dansatori, circari, vînzători ambulanţi de „lucruri” vii, prăjite sau coapte, şi lucruri moarte, din toate colţurile pămîntului, de o năucitoare varietate; băutori de bere, mîncători de alune în zahăr, hot-dog, bretzel; tineri şi bătrîni, adolescenţi şi copii - fiecare, simţindu-se ca acasă, vorbea tare şi rîdea - ce mai, arca lui Noe!

Doamne, mi-am zis, dacă un cataclism înfricoşător ar aneantiza brusc lumea toată, rămînînd neatinsă doar această stradă, atunci  Dumnezeu ar scăpa de treabă cît ai bate din palme: nu ar mai trebui să facă un efort de imaginaţie  sau de memorie pentru a reface rapid lumea aşa cum a fost: toate limbile, toate rasele, toate profesiile, toate stările cu putinţă, dar şi toate culorile, toate mirosurile, toate sunetele, toate mimicile, toate mişcările - erau acolo pe Broadway, în inima New York-ului, ca într-un mirabil, incredibil de liber microcosm!

La revederea terifiantelor imagini din America zilei de 11 septembrie 2001, am avut aceleaşi gînduri ca şi atunci, pe 11 septembrie: dacă tragedia „Gemenilor” a fost cu putinţă, atunci probabil lumea e o aşezare umană din care, totuşi, lipseşte omenescul. Înseamnă că noi, locuitorii acestei planete, sîntem o aglomerare umană din care lipseşte, de fapt, omenescul. Sîntem ca filozoful descris de Kierkegaard în „Boala de moarte”: construim o clădire înaltă, un sistem acoperind întreaga existenţă, istoria universală, dar, dacă ne uităm mai bine la noi, descoperim faptul înspăimîntător şi ridicol că noi înşine nu locuim în această clădire, ci în cuşca cîinelui sau în şura de alături!